Pe malu' lacului Felone

  Motto :

“Oamenii erau atât de friciţi încât poliţia s-a simţit datoare sǎ intervinǎ.”

    

L A U R E N Ţ I U     B U D Ă U

PE MALU’ LACULUI  FELONE

P E R S O N A J E L E :

CLEMENT POP,         DOAMNA HARRIS,

ANA POP,         SIR EPSTEIN,

ALBERT POP,        MISS GOLDHEART,

BATRÂNUL,         POLIŢISTA,

CATHERINE,          POLIŢISTUL,

DOAMNA SCOTT,           REPORTERUL,

TǍCUŢII.

-2010-

A     C    T    U     L       I

S C E N A 1

(Poliţista, Poliţistul, Bătrânul)

POLIŢISTA: Stai, stai, stai că trag! Aţi pătruns ilegal pe o proprietate privată. Mâinile sus!

POLIŢISTUL: Mâinile sus, am zis, nenorocitule, mâinile sus! Aruncă rucsacul!

POLIŢISTUL: Cap pătrat, opreşte, am zis! Staaai!!!... Ăsta ne bagă în bucluc, sergent Bananas. Ori e cretin ori e surd.

POLIŢISTUL: Sue, pregăteşte cătuşele! O fi vreun evadat din balamucul lui sir Epstein. Bine, cel puţin, că dispune numai de două viteze: încet şi foarte încet... STAAAI!!!

POLIŢISTA: Ai grijă să nu te muşte, Tybalt! Cretinii ăştia cu dantură perfectă sunt imprevizibili. Vezi dacă are tăbliţă de identificare la gât... Posedă briceag!... Sprayul!!! ...Electroşoc!!! ELECTROŞOC!!!

POLIŢISTUL: Ce cloceşti, mă’, în crucea nopţii, în livada părăsită a doamnei Goldheart?! ...De două săptămâni ne ţii la pândă ca pe jar. Ciripeşte!

POLIŢISTA: E cam fudul de urechi nespălatul! Ce vroiai să faci, derbedeule, cu gropile astea?... Ce vroiai să ascunzi? Te pomeneşti c-ai ucis-o pa baba aia excentrică, ai   prădat-o de bijuterii, iar acum încerci să le doseşti prin preajmă, până se mai liniştesc fluviile.

POLIŢISTA: Electroşoc! Cunoaştem tactica asta de doi şilingi găuriţi. Amator. Ha-ha, au mai exersat-o fără succes şi alţii... Tybalt, ai legătura!

POLIŢISTUL: Am preluat-o, Sue!... Ai dreptul să nu spui nimic, bla-bla-bla, statul îţi poate asigura un avocat gratuit, bla-bla-bla-bla-bla-bla... Mă buşeşte râsul, serios! Hai să ducem mai repede la secţie pârţul ăsta expirat, până nu ni se termină programul. Mă aşteaptă dulceaţa de soacrǎ s-o conduc la cimitirul Vitality.

POLIŢISTA: Şi procedura?

POLIŢISTUL: O.K., Sue! Nu demara istericalele. Ocupă-te tu de caz. După hainele pe care le poartă nu prea pare de aici. Identifică-l! Mă simt uşor balonat şi nici n-am chef să dau ochii de umflatul ăla cu gura împuţită. Mă duc să trag o raită în jurul conacului, să arunc o privire. Grozăviile cu bulion nu sunt tocmai specialitatea mea.

POLIŢISTA: ...Şi mă laşi singură cu violatorul ăsta?! Tyb! Tyb!!! Raţionează! Sunt totuşi o femeie cu toată gama ei de complexe Oedip. Acum câteva clipe mi-ai spus că sunt atât de vulnerabilă... Aminteşte-ţi!

POLIŢISTUL: Confunzi “vulnerabilă’’ cu ’’penetrabilă”. Nu pare agresiv, şefa, uite ce privire senină are, pariez că are creierul ca un funduleţ de copil... şi apoi nu poate să-ţi ofere mai multă plăcere decât ţi-am oferit eu. Leagă-l de tine cu încredere, eşti pricepută! Garantez!

POLIŢISTA: Măgarule! N-ar trebui să primească toţi retardaţii în poliţie... Aşa-mi trebuie dacă mă dăruiesc la toţi mâloşii. Şi când mă gândesc că te-am scăpat de virginitatea ta jalnică din liceu, îmi vine să vărs... Şi tu, ce tragi cu urechea? Babalâcule psihopat... perversule! Faţa lipită de perete! Mâinile şi picioarele în aer!

S C E N A 2

(Poliţistul, Miss Goldheart)

POLIŢISTUL: Miss Goldheart!!! Miss Goldheart!!!

MISS GOLDHEART: Tybalt Dick, ce cauţi la ora asta la uşa mea? Nu mai dau nici un bănuţ pentru copiii din Africa de patruzecişinouă de ani. Prefer să mă rog pentru ei. E mai sigur. Shalom!

POLIŢISTUL: ...Da’ cine-a pomenit de Africa, miss Goldheart?!

MISS GOLDHEART: Nici de Haiti nu vreau să mai aud. Întotdeauna, după campaniile astea de întrajutorare, se mai nasc câţiva bogătaşi din senin. Lasă-mi un număr de cont sau întreabă la sinagogă. Shalom!

POLIŢISTUL: Da’ cine-a pomenit de Haiti, miss Goldheart?! De asta se ocupă Armata Salvării şi Biserica Catolică şi, după cum bine ştiţi, catolicii ăştia nu pun niciodată prea multe întrebări. Se conformează şi gata... Caritatea, ca şi infaibilitatea, nu se negociază.

MISS GOLDHEART: Nu înţeleg încotro baţi, Tybalt Dick, după cum nu înţeleg nici ce cauţi îmbrăcat cu izmenele astea ciudate la uşa mea. E-te-te! Ştii că n-am primit niciodată de Hallowen.

POLIŢISTUL : “Izmenele” astea, miss Goldheart, reprezintă o uniformă oficială de poliţist.

MISS GOLDHEART: Da?! Schimbaţi-vă stilistul ăla poponar cu o capră. Sunt cu taxele şi impozitele la zi, aşa că, scutiţi-mă! Nu mai plătesc nimic în plus. Vă reclam la prim ministru. E nepotul fratelui meu. Câtă neruşinare! Statul ăsta e în stare să mă jupoaie de vie ca să mă împăieze... Când puneţi taxă pe aer şi pe igrasie ca să mă exterminaţi definitiv?! Iraţionalilor. Un contribuabil în viaţă e întotdeauna mai preţios decât unul decedat şi care, în niciun caz, cu toată bunăvoinţa lui, nu se mai poate numi contribuabil.

POLIŢISTUL: Dar aici nu e vorba de impozite, doamnă. Deocamdată. De asta se ocupă alt departament. Orice contribuabil, în speţă dumneavoastră, beneficiază în mod absolut gratuit de protecţia...

MISS GOLDHEART: Nu-mi mai trage bărbi, Tybalt Dick. Te cunosc de când purtai pantalonaşi cu buline. Încă de pe atunci trăgeai pisica de coadă ca un profesionist. Evită figurile de stil în dialogul cu o bătrână venerabilă şi plină de vânturi... de gânduri am vrut să zic.

POLIŢISTUL: Vai, dar se poate, în niciun caz nu m-am gândit la dumneavoastră ca la o bătrână venerabilă... în vârstă am vrut să zic; cât despre vânturile alea de gânduri nu mai am niciun fel de dubiu, plutesc peste tot ca fantomele uni trib de sconcşi. Pe scurt: în ultimele 24 de ore aţi fost atacată?

MISS GOLDHEART: Tţ!

POLIŢISTUL: Prădată?

MISS GOLDHEART: Nu-mi amintesc. Nu mi-am luat pastiluţele galbene astăzi. Bine că mi-ai adus aminte...

POLIŢISTUL: ...Violată?

MISS GOLDHEART: Aş fi vrut eu. Never. Poţi să-mi aranjezi o programare? Cel puţin să apuc să mă dau cu ruj. Nu pot să suport afurisitele alea de babe care apar distruse la televizor, blestemându-şi violatorul de 20 şi ceva de ani că le-ar fi distrus viaţa, sau ce a mai rămas din ea, când, de fapt, le-a făcut o ultimă, mare şi ţeapănă bucurie înainte de a fi suite, ca nişte plastiline crăcănate, în dric... Cele mai bune domnişoare sunt doamnele de peste 80 de ani şi mă bucur că unii dintre bărbaţi mai ţin minte acest nesemnificativ amănunt... Doreşti să-ţi încerci norocul, Tybalt Dick? Sunt la promoţie!

POLIŢISTUL : Ce?!... Mătuşică... Am gusturi.

MISS GOLDHEART: Misoginule! Nu agreezi totemurile, nu!? ...Dacă mă mai ţii mult în tocul uşii, rişti să intrăm în sabat şi, în sabat, n-are voie să se mişte nimic, nici măcar limba prin gura unei doamne onorabile. Shalom definitiv şi irevocabil şi trage portiţa de fier după tine când te hotărăşti să fii deştept şi cooperant!

POLIŢISTUL: Miss Goldheart, să lăsăm glumiţele astea pentru vremuri când o să mai purtaţi minijup, părul în vânt şi sânii regulamentari... Cu numa’ juma’ de ceas în urmă, un infractor deosebit de periculos a fost surprins în livada domeniului, în Eden, în timp ce executa nişte gropi de circa un sfert de cot. Faceţi o plângere formală. Închisoarea oraşului nostru e goală de prea mult timp. Scârţâie. Readuceţi-o la viaţă!

MISS GOLDHEART: Mi se rupe. Ungeţi-o cu vaselină. Livada aia ar trebui redenumită... Jivinele turbate de la ocolul silvic fac stricăciuni cu mult mai mari în ruina aia şi, pân-acum, n-a durut pe nimeni în fund să le închidă în ţarc... Mă bucur să aud că pământurile mele mucegăite mai interesează pe cineva. Dacă respectivul nu o fi decât un geolog bugetar care caută să-şi justifice, prin nu ştiu ce metode neortodoxe, anemicul său salariu... da, da, rugaţi-l să vină până aici să-l servesc cu o cană de ceai englezesc. Pe vremea asta câinoasa, o cană cu ceai englezesc e un lucru cât se poate de potrivit pentru o fiinţă netulburată care caută, cu voioşie, cai verzi pe pereţi.

S C E N A  3

(Poliţistul, Poliţista, Bătrânul)

POLIŢISTA: Ia uite, sergent Dick, ce-am depistat, în rucsacul prăpăditului ăstuia, cât ai stat mătăluţă cloşcă la purici... nişte plăntuţe foarte simpatice în păhăruţe de plastic. Ti-ha! Lucrurile încep să se complice...

POLIŢISTUL : Ba, dimpotrivă, se limpezesc. Geologul a devenit botanist, iar botanistul traficant. Canabis în faşă sau marijuana; vom stabili ulterior. Individul urmărea să-şi creeze o plantaţie secretă de canabis sau marijuana. Vom fi avansaţi, Sue, avansaţi! Televiziunile şi tabloidele din capitală vor năvăli, cu hoardele, peste noi. Parcă văd deja titlurile:  “BANDA DE TRAFICANŢI DE DROGURI ANIHILATĂ ’’... “TYBALT DICK ÎNVINGĂTOR ÎN LUPTA CU CLANURILE MAFIOTE ’’... “POLIŢIŞTII UNUI ORĂŞEL DE PROVINCIE ÎNVING HIDRA CORUPŢIEI’’... “REGINA RIDICĂ ÎN RANG DE CAVALER PE... ’’

POLIŢISTA: Chestia cu hidra a fost tare. Era să mă scap, când am auzit-o. Eşti priceput la eseuri, sergent... Eşti sigur că buruienile astea verzi sunt canabis şi nu vreun soi de ridiche neagră?

POLIŢISTUL: Sută la mie, Sue, drăgălaşo; canabis sau marijuana. Vom stabili ulterior anume care. Ne-au arătat nişte planşe cu ele, la cursul de iniţiere care a durat trei ore... Erau verzi, taman ca şi astea şi cu frunze. Vor pune, în sfârşit, pe unul din noi în locul umflatului ăla de Jonathan Doubtfire. Meritele ne vor fi recunoscute; cine ştie poate ne vor transfera în fruntea unui departament important din capitală. Avansăm; şi când e vorba de avansări, Tybalt Dick ştie să se sacrifice. Du-te din timp la coafor. ca să nu fi luată prin surprindere de evenimente. Imaginea contează. Compune-ţi un speech de genul ’’Fă-mă mamă cu noroc şi aruncă-mă în foc!’’. Pune-i un rând de cătuşe şi la picioare, pentru siguranţă. Ai legătura!

POLIŢISTA: Bip-bip-ura! N-avem în dotare cătuşe de picioare, ţanţoşule. Nu mai am decât o fundă de păr, dar e mototolită.

POLIŢISTUL: Nu contează, deşteapto! La cât îi sunt zgaibele de subţiri merg şi astea de mâini... nu vezi că-i numa’ piele şi os. Cheamă întăriri! Ba nu, fără întăriri, să nu ne reducem din merite. Ce să facă mascaţii ăia îndopaţi cu steroizi cu un schelet ambulant, doar cel mult să-i dea nişte calciu injectabil. Scoate mai întâi telefonul mobil ca să imortalizăm flagrantul. Rambo I, II şi III erau nişte mici copii pe lângă noi. Aşteaptă să mă urc pe o piatră ca să par mai impunător şi studiază lumina... GLORIE, BANI & TRABUCURI! ADIO, VOI, MUCURI!

POLIŢISTA: Ah, mi s-a terminat bateria! ...Eşti sigur că pluralul de la muc e mucuri?!

POLIŢISTUL: ’’Când nu eşti sigur, bravează!’’ Atât a mai apucat să-mi şoptească bătrânul meu, pe patul de moarte. Mucuri, cum altfel! Doar nu... Reţeta e infailibilă, şefa. “În viaţă totul e atitudine!’’, a mai apucat să gângurească, etilizat, printre sughiţuri... Nu mi-a lăsat pişicherul prea multă avere, în afara unui hambar cu sticle goale, da’ cuvintele astea a’ lui fac mai mult ca un camion de linguriţe coclite de argint.

POLIŢISTA : Hai să ne cărăm dracului de aici că a intrat ceaţa asta în mine, ca într-o cretă spartă cu barosul şi ăia de la secţie să nu intre la bănuieli şi să pornească buluc după noi.

POLIŢISTUL: Relax! Atitudine! Calm! Mai întâi trecem pe la miss Goldheart să bem un ceai fierbinte. Suntem  autoinvitaţi. “Spre glorie nu trebuie niciodată să alergi ci să păşeşti spre ea cu binişorul şi cu demnitate.” Raţionează! (cântă) Pe malu’ lacului Felone/ Iubita mea păşi cu teamă/ Purtând duios o damigeană/ Cu irizări ca de neon...

S C E N A  4

(Poliţistul, Miss Goldheart, Poliţista, Bătrânul)

POLIŢISTUL: Miss Goldheart! Miss Goldheart!

MISS GOLDHEART: Nu agreez poştaşii care sună mai mult de două ori. Sunt obraznici, inculţi şi purtători de veşti rele. Pe vremea lui Solomon, purtătorilor de veşti naşpa li se tăia capul sau,  democratic, oricare organ la alegere... Ultimul poştaş pe care l-am primit prin ’43 m-a anunţat că răposatul meu soţ taman răposase definitiv la Stalingrad, cu capul crăpat de un clondir de vodcă.

POLIŢISTUL: Condoleanţe! ...Avea capul tare?

MISS GOLDHEART: Oricum era un porc. Plecase cu şapte ani în urmă, într-o dimineaţă de mai, să-mi cumpere nişte pastile de dureri de cap şi uitase să se mai întoarcă. Ulterior am aflat că, la întoarcere, greşise şi oraşul şi se mutase în nord cu una cu douăzeci de ani mai tânără. Taman ca Ulise în huzur cu prospătura aia de Clio şi eu, ca fraiera aia de Penelopa, trebuia să-l aştept împletindu-i ciorapi cu ciucuri.... Iartă-mă, drăguţule, dar de atunci nu suport poştaşii! Îmi vine să vărs numai când le zăresc uniforma ridicolă.

POLIŢISTUL: Dar, miss Goldheart, asta e uniforma de poliţist a comitatului nostru drag. Negru cu roz şi cristale swarovski. Tristeţe îngemănată cu candoare.

MISS GOLDHEART: !!! Schimbaţi-vă stilistul cu o cămilă sau mai bine nu, trimiteţi-l în Rusia să-l caute pe afurisitul de bărbatu-miu să-mi aducă pastilele alea de cap şi restul... De ce sunteţi trei? Mai bine venea numai unu, da’ însoţit de un câine-lup veritabil, sau numai câinele singur. Animalele astea dresate sunt cu mult mai inteligente ca oamenii, cu el m-aş fi înţeles de minune; poate am fi pus şi de-o partidă de bridge... Pe vremea războiului venea aşa câte o jumătate de poştaş, fără o mâna, fără un picior fără un ochi şi-o ureche şi-mi aducea, salivând adorabil, telegramele în dinţi... Parlamentul a promis că face reduceri bugetare. Vă reclam la primul ministru, e fratele nepotului meu şi a promis că micşorează taxele, că doar nu-l doare gura... Staţi să vă notez numele, căpuşelor... Hei, dar mătăluţă nu eşti Tybalt Dick, ăla cu pantalonaşii cu buline pe care l-am prins acum douazecişicinci de ani când se urina pe ţestoasele de piatră din faţa conacului?! ...Şi de ce zici că te cheamă altfel? Ţi-ai făcut schimbare de sex?!  ...Care mai sunt tarifele ?

POLIŢISTA: Cucoană, n-a zis că-l cheamă în niciun fel şi are un sex foarte reuşit şi eu, în locul lui, nu l-aş schimba cu nimic şi cu nimeni, asta pot să vă garantez... Putem să dăm un telefon de la dumneavoastră? Avem un caz urgent, de interes naţional şi          n-avem timp de taclale.

MISS GOLDHEART: Ce atitudine virilă! Ce dicţie! ...Sigur că puteţi, numai  că trebuie să poftesc si eu asta. Doriţi câte un ceai englezesc? ...Desigur. Câţi sunteţi?

POLIŢISTA: Trei! Unde aveţi telefonul?

MISS GOLDHEART: În baie, pe piatra ponce. Merge cu fise. Sigur n-aveţi canis-lupus-ul cu dumneavoastră? ...Păcat. Pǎstram un femur original în frigider, pentru orice eventualitate. Deci să pun să fac cinci ceaiuri? Pun întotdeauna câte unul în  plus pentru că, de fiecare dată când servesc, scap câte o ceaşcă pe jos din cauză de emoţii... Să nu depăşiţi cele patru minute regulamentare că încă nu mi-a sosit pensia pe sezonul ăsta... Cum spuneaţi că vă cheamă, în cazul în care aş dori, totuşi, să vă reclam?

POLIŢISTA: Suntem într-o misiune sub acoperire. Treceţi acolo A, B şi C ...Suficient?

MISS GOLDHEART: Şi câinele, are număr său nume? N-am reţinut... Mai rar, staţi să notez. Care e  ’’C’’, că n-aş vrea să fac vreo confuzie?  Sunt indiscretă?

POLIŢISTA: Sunteţi! Reclamaţiile se primesc, în fiecare zi, la sediul biroului nostru, între zece şi nouă... Bun ceai!

POLIŢISTUL: Bun ceai, cu aromă de tramvai!

MISS GOLDHEART: Deci între zece şi nouă. Serviţi cu încredere, nu l-am fiert pân-acum decât de trei ori. E cuşer, adică e pe jumătate englezesc, pentru că e cumpărat de aici şi fabricat în China cu adaos de rumeguş şi excremente de şobolan sacru. Încă mai are gustul sălciu. De la coadă... E îndulcit cu melasă. Bun ceai! Da’ domnul cu mâinile încrucişate şi murdare de pământ nu serveşte ceai?

POLIŢISTUL: Nu cred, e prea slab pentru el. Preferă tăriile. Alea care te ridică deasupra lumii ăsteia materiale şi materialiste. Acum se roagă... Bun ceai, cu aromă de tramvai!

MISS GOLDHEART: Mi se pare o figură cunoscută. El e stilistul?!... Am un lipsus. E budist? Toţi budiştii ăştia au ficatul sănătos, de la beţişoarele parfumate... Şi în plus e tăcut ca Chaplin, fraţii Max şi Buster Keaton la un loc... Poate doreşte un femur... are şi zgârci. Poate să roadă, nu-i aşa?

POLIŢISTA: Mai degrabă preferă să fie uimit ca Petru şi Pavel, la un loc, în timpul pescuirii miraculoase. Vă admiră podelele. Cine vi le-a lustruit? Sunt bineînţeles de nuc, nu-i aşa?

MISS GOLDHEART: Nu prea te pricepi la plante, tinere... din lemn câinesc veritabil. Îşi rup caninii cariile în el când se înfig. Foarte bun ceai! E bun, nu-i aşa?

POLIŢISTA şi POLIŢISTUL: Sigur. Foarte, foarte bun ceai! Excelent! Inimitabil!

MISS GOLDHEART : Să vă mai torn?

POLIŢISTA şi POLIŢISTUL: Nu, nu, nu, nu!

POLIŢISTA: Pot să vă folosesc, totuşi, telefonul? Vreau să fac o programare de urgenţă la coafor. Sincer... Plătesc! Cât face?

MISS GOLDHEART: Aaa! Duduie, focul duduie? ...Ce drăguţ, nu mi-am dat seana de la început că sunteţi duduie... Din cauza nasului acvilin, desigur. Aţi remarcat că, în ziua de astăzi, femeile aduc din ce în ce mai mult cu bărbaţii? Aceleaşi tunsori răvăşite, aceleaşi haine, acelaşi mers crăcănat... O liră! N-am să vă dau rest... Mulţumesc, nu accept mitǎ. Mergeţi şi căutaţi mărunţiş. Pentru autorităţi fac întotdeauna reduceri, dar să ştiţi că aparatul e doar de decor. Obişnuiesc să mă frec, când mă simt singură şi abandonată, pe spate, cu receptorul. Doctorul mi-a recomandat un tratament cu ultrasunete. Dar, dacă doriţi să faceţi o baie, puteţi să-l folosiţi gratuit. Şamponul de gălbenele e din partea casei. V-aţi adus prosop? Nu obişnuiesc să împrumut.

POLIŢISTA şi POLIŢISTUL: !!!

POLIŢISTA: Nicio problemă, chiar acum mergem să-l cumpărăm la licitaţia prinţesei Diana!... Bananas, scoate-mă de lângă hoaşca asta aiurită că-mi vine să-mi pieptăn toţi nervii şi să-i întind cu placa până la refuz.

POLIŢISTUL: Salutări din partea domnilor Churchill şi Stalin!!!

POLIŢISTA : ...Şi a Reginei-mamă!!!

MISS GOLDHEART: Salutări căţelei Laika!

S C E N A  5

(Poliţistul, Miss Goldheart)

POLIŢISTUL : Miss Goldheart! Miss Goldheart!

MISS GOLDHEART : Iaaar ?! Nu vă cunosc, nu răspund la sondaje imbecile de genul ’’ce-aţi făcut în ultimii o sută de ani?’’ şi nici nu mă interesează Big & Small Brothers. Teoretic sunt o femeie decedată, iar o femeie decedată se închide în sine ca Nefertiti în jad... Bună, nu?! ...Toate actele mele de identitate au dispărut în urma incendiului simpatic al livezii declanşat de extremiştii ăia cu creastă din suburbii.

POLIŢISTUL: Iar eu, biet Yorick, sunt groparul din Hamlet.

MISS GOLDHEART: Cum se mai simte gagiul ?

POLIŢISTUL: Are dubii în legătură cu peţitul. M-a trimis să-i recuperez rucsacul cu invitaţiile de nuntă... Miss Goldheart nu mă mai chinuiţi, sunt eu, Tybalt Dick şi am uitat un rucsac vechi, plin de etnobotanice dubioase în pahare de plastic, în holul de la intrare... Corp delict!

MISS GOLDHEART: Al cui era rucsacul? Al lui Yorick ?!

POLIŢISTUL:  Ah ! ...Al domnului ’’C’’ ...”Mutul”!

MISS GOLDHEART: Aha, înţeleg, nu ştiu despre cine vorbiţi. În casa asta n-a mai intrat nimeni de peste un secol... Araneus Diadematus! ...Vedeţi păianjenii de pe prag?

POLIŢISTUL: Datoria mea e să observ. Obstrucţionarea legii se pedepseşte cu, cu... cu mai mult decât vă închipuiţi dumneavoastră. Vă reîmprospătez memoria: e vorba de domnul care stătea cu mâinile încrucişate, ăla cu degetele groase ca nişte şuruburi de şaişpe şi care n-a dorit defel să se atingă de ceaiul ăla cleios şi imposibil, pentru că avea ficatul sănătos şi pentru că nu era decât pe jumătate aşa cum trebuie... Buster Keaton, Chaplin şi Shogun-ul la un loc. Brrr !!!... Bătrânul posac!

MISS GOLDHEART: Aha, budistul! Şi ce, crezi că eu am avut curajul să mă ating de lǎtura aia... Nu beau decat cafea braziliană sigilată. Deştept tipu’, s-a prins nu ca voi şi apropos, mi-a trecut lipssusul (sic!): nu-l cheamă ’’C’’ ci Pop şi locuieşte cu ai lui cu îngăduinţa mea, pe timp nelimitat, în bucătăria de vară a conacului. De la rucsac ia-ţi adio. Face parte din patrimoniu. În el a fost adus acasă bunicul în primul război sau, mă rog, ce mai  rămăsese din el. Vrei să ţi-l arăt?

POLIŢISTUL: Pe bunicul?!!! ...Cum?!

MISS GOLDHEART: Pop. P.O.P! Mi-am amintit. Aşa îl cheamă pe moşul care v-a adus pân-acasa la mine. E refugiat şi mă ajută cu treburile conacului de câteva luni. Ştie să cosească manual şi pe dreapta şi pe stânga. O adevărată încântare a naturii. Un nepot de-al meu, regizor la Hollywood, a promis că-l bagă într-un film cu buget mare numai pentru chestia asta.

POLIŢISTUL: Bunicul?!!! Ce refugiat P.O.P?! Mamaie, Buster Keaton ăla de adineauri e traficant, înţelegi mamaie, EL T-R-A-F-I-C-A-N-T-E! Claro? L-am surprins în timp ce încerca să înfiinţeze ilegal o plantaţie de marijuana sau canabis pe proprietatea dumitale. Asta vom stabili ulterior, în urma anchetei.

MISS GOLDHEART: Să trăiască. Pupi o broască? ...Ce să stabiliţi?

POLIŢISTUL: Dacă e marijuana sau canabis.

MISS GOLDHEART: Şi dacă e stejar de stejar ce are?

POLIŢISTUL:  Ste-jar?!!!

MISS GOLDHEART: Uită-te pe net să te convingi. Eu când am dubii nu bravez ci mă informez. Chiar eu l-am ajutat să pună ghindele aduse din ţara lui în pahare, şi vreo câteva luni chiar le-am ţinut aici pe pervaz până au încolţit. Le cântam ’’La Marseillase’’ în fiecare dimineaţă. Sper că n-aţi agresat şi plantele astea neajutorate că vă reclam de vă sar fulgii, cu tot cu swarovski, la Protecţia Plantelor. Dacă nu ştiai, avem Protecţia Animalelor, avem Protecţia Animalelor, dar n-avem defel Protecţia Omului. De asta se ocupă fiecare cum îl trăsneşte şi cum îi bubuie conştiinţa... Când am să mă duc, acolo unde am să mă duc, definitiv şi irevocabil, am să le las amărâţilor ăstora de refugiaţi livada mea părăginită s-o readucă la viaţă... Ştii cât trăieşte un stejar?

POLIŢISTUL: Habar n-am! 50-60 de ani?                                                

MISS GOLDHEART : Bagă la scăfârlie, Tybalt Dick (turuie infernal): ’’Cu crengi ramificate, care îi conferă măreţie, stejarul creşte până la o înălţime de 40 de metri. Iar la această dimensiune impresionantă ajunge spre sfârşitul unei vieţi seculare, existând stejari care trăiesc aproape 800 de ani! O prezenţă viguroasă în ţinuturile împădurite din zonele temperate din nord, stejarul comun este un arbore foios. Mai este numit şi stejar european, iar denumirea ştiinţifică este Quercus robur, crescând de-a lungul întregului nostru continent, din Scoţia şi Spania până în Ucraina...E.t.c - e.t.c... Ca în cazul majorităţii copacilor cu coroana bogată, rădăcinile stejarului se întind în pământ pe o diferenţă de nivel aproximativ egală cu cea pe care se înalţă ramurile de deasupra.’’[1] Ia uite ce fotografii! Artă, tataie!                            

POLIŢISTUL: Colosal!!! Tâmpit şi ignorant!

MISS GOLDHEART: Ceee? ...Cineee? Tinere !

POLIŢISTUL: Eu.

MISS GOLDHEART: Doreşti să te contrazic? Aşteaptă... Şi asta nu e tot: “...este apoi vremea ca stejarul să rodească. E.t.c, e.t.c... (ritmul creşte până la paroxism) Florile sunt de sexe diferite, în acelaşi arbore. Cele bărbăteşti sunt grupate în inflorescenţe numite mâţişori, iar cele femeieşti sunt ca nişte muguraşi. Anual, din acestea, câteva zeci de mii de ghinde se formează[2]

în timpul lunilor de vară, căzând în primele săptămâni ale toamnei. Un copac aflat la maturitate poate rodi chiar şi 50.000 de ghinde, dar foarte puţine dintre cele care cad pe sol vor încolţi şi se vor transforma în arbori maturi. De altfel, multe dintre aceste roade nici nu ajung în sol, atrăgând stoluri întregi de păsări şi destule animale, care se hrănesc cu ele pe loc sau le transportă la adăposturi, pentru a le păstra ca provizii pentru iarnă (sămânţa din fruct este bogată în amidon şi grăsimi). Cei mai mari “colecţionari” de ghinde sunt gaiţele şi veveriţele, care îşi cară viitoarele provizii la distanţe mari, ajutând în felul acesta, prin plantări involuntare, la răspândirea stejarului.”[3]  (respiră greu) Şi să mai zici, ignorantule, că stejarul este o plantă dubioasă...

POLIŢISTUL: Asta a fost prima impresie, de altfel eronată. Acum cred că e o plantă duioasă. Cu adevărat e un arbore nobil. Colosal.

MISS GOLDHEART: Bagă la cap: ’’În Marea Britanie, 29 mai este Ziua Stejarului. Este de fapt, comemorarea zilei de naştere a Regelui Charles al II-lea, care a scăpat de soldaţii lui Cromwell, ascunzându-se într-un stejar.’’** Pam-pam! Scrie aici negru pe alb? Scrie! Aşa că, daţi-i drumul domnului Pop şi cereţi-i scuze că l-aţi întrerupt dintr-o plantare voluntară. Şacalilor! După toate câte i s-au întâmplat lui şi familiei, în ţara aia nenorocită de unde s-a cărăbănit cu ghinde cu tot, mai şi tăbărâţi cu pumnii şi bastoanele peste el. Suntem o naţiune (...)zată. Am să te spun maică-tii, Tybalt Dick, să văd ce părere grozavă are despre una ca asta şi să nu te mai prind că dai târcoale pe aici că te reclam lui Charles şi Reginei şi lu’ ăla de la Mediu... naiba ştie cum îl mai cheamă şi pe ăsta că se schimbă, din două în două luni, ca iepurii.

S C E N A  6

(Ana Pop, Albert Pop)

ANA POP: Mi-ai promis, Albert, că nu mai pui gura pe băutură, încă de când ne-am hotărât să plecăm.

ALBERT POP: Ştiu, dar ăsta a fost un caz de forţă majoră. M-a invitat unu’ de aici să trag o duşcă că-i născuse nevasta.

ANA POP: Ceee?!

ALBERT POP: Fată... Era şi el necăjit. Nu ţi se naşte aşa în fiecare zi o fată. Te chinui să o creşti, să o duci la cele mai bune şcoli, s-o îmbraci după năzbâtiile astea de reviste (care de fapt mai mult o dezbracă!), te străduieşti să o faci să-ţi vorbească frumos şi fără greşeli gramaticale şi, într-o zi, vine, taman când nu te aştepţi, un fitecine, şi-şi bagă organul sexual în toată munculiţa şi strădania ta... Nu-ţi vine, zău aşa, să arunci cu barda în nori? Nu-ţi vine, zic, atunci când ăla, care-şi zice ginere şi-şi rânjeşte fasolele, o pipăie în faţa ta pe fie-ta, pe care numai tu ştii cu ce chin ai crescut-o, nu-ţi vine atunci, zic, să-l strângi de beregata aia păroasă şi să-l bagi cu fundul într-una din porţile astea mândre cu suliţe  aurite din fier forjat?

ANA POP: Sigur că da, că socru-tău aşa a făcut cu tine când mă bâjbâiai, ca un neruşinat, de faţă cu toţii, când ne întorceam de la pădure... Noroc că acolo, la noi, nu erau ţepuşe din astea la toate colţurile... Ai uitat, gănsacule, când aşteptai să adoarmă toţi din casă ca să te furişezi din hambar?

ALBERT POP: Asta a fost atât de demult de parcă nici nu s-ar întâmplat nouă ci altora, şi trebuie să fim cu luare aminte că prea s-a înmulţit omenirea asta de nu mai are pe unde să încapă şi dă pe lături ca o bucată de cocă care se umflă şi se răsfrânge din lighean direct peste masă şi apoi pleosc pe jos... (cântă parodiat) Aliluia, aliluia! Şi vor pleca neamurile de la răsărit spre cele de la apus şi se vor lacomi la pâinea, vinul, casa şi fecioarele acelora şi mare zarvă se va stârni. În ceasul acela vrajbă mare se va naşte şi se vor mânca unii pe alţii de vii; căci ogoarele vor fi cu îndestulare pentru toţi, dar împărţeala va fi nedreaptă şi pentru unii... Aliluiiia, aliluuuia! De ce zdrobeşti cu piatra, Abele, căpăţâna binemirositoare a fratelui tău Cain şi de ce te înveşmântezi în cămaşa lui albă de borangic în loc să o speli pe a ta în fuioare de lacrimi?!  (râgâie) Ali...

ANA POP: Beţivan  hulitor!  Dacă am uitat cine suntem, geaba am mai ajuns, bărbate, cu mare trudă până aici, până în ţara unde izvorăşte lapte şi miere şi umblă căţeii cu covrigi cu susan în coadă... Şi dacă am plecat, de acolo de unde am plecat, n-am plecat că am fi murit de foame ori de sete ci pentru că strâmbii ăia de sus  ne omorâseră credinţa de a mai merge vreodată in lumină. Fugari de întuneric! ...Iartă-mă Doamne de patima vorbirii mele celei fără de rost şi de neorânduiala gândului meu; căci pentru feciorul acesta ne-am lăsat ţarina şi cele patru capre sterpe, casa bătrânească şi morţii din cimitire şi am plecat în bejenie, doar cu credinţa în Tine şi în Sfânta Fecioară. Amin... Căci pentru feciorul acesta crud şi nemângâiat de femeie şi pentru nepoţii şi pentru nepoţii nepoţilor care or să vie din sângele lui de rubin ne-am lăsat cumpenele în grija blajinilor şi am pornit în bejenie de scârba maimarilor noştri, ca altădată moşii de frica păgânilor... Slavă Ţie Doamne,Slavă Ţie! Îndură-te, Maică Fecioară!

ALBERT POP: Parcă vorbeşti din cărţi răposate demult.

S C E N A 7

(Catherine, Clement)

CLEMENT: Aştepţi pe cineva?!

CATHERINE:  !!!

CLEMENT: Aştepţi pe cineva?! Alooo!

CATHERINE: Nu te mai holba atât la fundul meu că mă faci să mă simt aiurea... Şi, dacă aştept, te interesează?

CLEMENT: Scăldatul şi pescuitul sunt interzise în port, privitul e gratuit. Ador blugii cu vedere la “freză”.

CATHERINE: Smoală şi fulgi! Eşti la agăţat?! Trebuia să-mi închipui....Culmea. Credeam că, măcar aici, pot să fiu în sfârşit singură. Poate vrei să ştii şi cât port la sutien.

CLEMENT: Trei. Sigur trei. La blugi porţi 26, la pantofi 35, numele tău se începe cu C. De două ori pe săptămână vii până aici la feribot şi priveşti lacul, marea şi bărcile... Aştepţi pe cineva?

CATHERINE: Poate, dar asta nu e treaba unui mucos... Eşti de la navigaţie? Ucenic? Uite ce e, musule, dacă trebuie să plătesc vreo amendă, pentru chestia asta, plătesc, numai lasă-mă în pace. Dacă doreşti altceva, ia-ţi gândul. Pari neexperimentat... Poate visez la un comandor. Ai faţa plină de coşuri şi pari imatur. Fă paşi.

CLEMENT: Ieri arătam mai bine, dar ieri nu era nimeni care să se sprijine atât de interesant de balustrada asta tocită.

CATHERINE: Eşti liber, altfel am să încep să ţip spre docherii ăia musculoşi, de n-ai să ştii pe unde să scoţi cămaşa.

CLEMENT: Nu mănânc fiinţele pe care nu le cunosc. Dacă vrei, pot să-ţi cumpăr bicicleta. Îmi plac modelele Frankweet oldies.

CATHERINE: Obraznic! ...Lasă-ţi barbă, e mai cool, te mai şi maturizează un pic. Dă-te cu gel... Şi acum consideră discuţia finalizată, isteţule. Începi să mă plictiseşti. Valea că vine valul !

CLEMENT: Până o să-mi găsesc ceva de lucru o să am timp berechet. Poate te invit la o terasă. Fii liniştită, am bani, am primit ceva de la biroul pentru refugiaţi.

CATHERINE: Fraiere, ăştia de-abia îţi ajung de ţigări... Ai un accent foarte bun. Aproape m-ai păcălit. Puteam să jur că eşti din suburbii... De unde ai învăţat limba aşa de bine?

CLEMENT: De la şcoală, din dicţionare, din filme. Autodidact. Îţi plac filmele?

CATHERINE: Am văzut TITANIC de douăzeci şi unu de ori, dar să ştii că tot nu mă interesezi... Uite că vine comandorul meu, ăla ţanţoş cu barbă şi pistol. Ăla care gesticulează.

CLEMENT: ...Ştiu, din cauza coşurilor. De aia nu-ţi place de mine. Toate aspiraţiile tale se reduc la un comandor echipat în doc alb? Puteai să-ţi alegi un contraamiral. Dacă nu ştiai, e mai mare în grad.

CATHERINE: Prostule, se vede de la o poştă că eşti virgin şi nu vreau să te am pe conştiinţă. Am şi aşa destule pe suflet şi apoi nu vreau să mă leg de tine şi basta. Prima dată când faci dragoste în viaţă trebuie să fie ceva sacru, ca în romane.

CLEMENT: Aşa a fost şi la tine?

CATHERINE: Lasă-mi casca în pace. Basta. Amorul liber e o tâmpenie. Nu vreau să mă vadă cu tine. E atât de posesiv şi de agresiv...

CLEMENT: Spune-mi măcar cum te cheamă.

CATHERINE: Catherine. Acasă îmi spun Cat. Eşti mulţumit? ...Ţi-aş fi plăcut mai mult dacă mă numeam Gioconda? Du-te odată! ...Heeei! Eşti din est?

CLEMENT: Da... Contează?

CATHERINE: Pentru altele poate, pentru extremiştii ăia gălăgioşi cu creastă sigur, pentru mine nu. Nu!

S C E N A  8

(Poliţistul, Ana Pop, Poliţista)

POLIŢISTUL: Doamnă Hanna, vă cred pe cuvânt, dar un document sau o legitimaţie de şedere mi-ar fi de ajutor. De mare ajutor.

ANA POP: Nicio Hanna ci Ana! Dacă mă credeţi pe cuvânt, atunci ce dracu’ vă mai trebuie hârţoagele alea? Madam Goldheart garantează pentru noi. Suntem refugiaţi nu infractori. Emigranţi! Tare aş vrea să fiţi în locul nostru şi cineva să vă frece ridichea când şi după cum îi tună...

POLIŢISTUL: În cazul acesta, mă simt nevoit să vă cer să ne însoţiţi până la secţie. Câţi spuneaţi că sunteţi?

ANA POP: Patru.

POLIŢISTUL: Patru?! Un grup... Sunteţi însărcinată?

ANA POP: La vârsta mea, nu prea cred. Cel puţin până ieri nu eram.

POLIŢISTUL: Şi atunci unde este al patrulea?! Aici sunteţi doar...

ANA POP: Eu, Pop Ana, bărbatu-miu, Pop Albert - ăla care boleşte, socrul, Pop Ilie - ăsta fără grai pe care l-aţi adus din livadă şi băiatul - Pop Clemente, care e absente.

POLIŢISTUL: Şi el pe unde umblă?

ANA POP : Cine?

POLIŢISTUL: Băiatul, cine altcineva?

ANA POP: De ce, n-are voie să umble că doar nu e paralizat? O fi şi el pe la fete că doar nu e beteag... Da’ mă mir dac-o să găsească ceva pe placul lui pe aici, că tot ale noastre-s mai faine şi mai gospodine. Rar când dai de una mai cu moţ şi îmbrăcată ceva mai acătării în orăşelul ăsta... Umblă şi el după fuste ca toţi feciorii cărora le-au dat tuleiele. Nu vreţi să vă sporim natalitatea că avem gene rezistente la şocuri? Matale ai auzit, în Uniunea Europeană asta a ta, de libera circulaţie? Că, deh, ne mai informăm şi noi,        n-am ajuns chiar cu tărăboanţa până aici. Tare aş vrea să ştiu şi părerea colegului tău, faţǎ palidă... Pare mai uman.

POLIŢISTUL: E colegă, pentru numele lui Dumnezeu! Colegă! Ce are toată lumea astăzi?! O cheamă agent 003.

POLIŢISTA: Tyb, am să mă prefac că n-am auzit-o pe ţăranca asta din est cum bate câmpii despre sexualitatea şi hormonii mei. Ai legătura 002!

POLIŢISTUL: Prefă-te, prefă-te 003! Femeia asta nu pare să se prefacă şi îţi cere opinia ca unui bărbat veritabil. Cum am putut să fiu atât de orb până acum şi să te confund cu o femeie?! Recepţie! Recepţie! Tot mai susţii că bubele alea de sub gât sunt sâni?

POLIŢISTA: Esticii ăştia au o înjurătură straşnică...

POLIŢISTUL: Care?

POLIŢISTA: ’’Te bag în locul din care-ai ieşit!’’, eufemistic vorbind... Terminat!

POLIŢISTUL: De-abia din momentul ăsta încep să înţeleg şi eu câte ceva din Filosofie. Genitalǎ formularea! Mai ştii şi altele, Sue? ...Sue? ...003 ?

ANA POP: Lasă că ţi le spun eu pe toate, cu năduf şi cu intonaţia firească, dacă mai tragi mult de mine. Domnule poliţist  sau ce-oi mai fi matale, că după ţoalele astea nu prea arăţi, la noi acasă când nu faci nimic se cheamă că stai degeaba şi asta miroase a pagubă şi a pierdere de timp... N-ar fi mai bine s-o întrebaţi personal pe domnişoara Goldheart ce e cu noi, că e doar la o sută de paşi de aici; că eu, cu bărbatu-miu şi moşul ăsta de socru-miu, i-am promis muierii că-i terminăm de curăţat livada şi îi îndreptăm gardurile. Şi pe la noi acasă, vorba-i vorbă şi ciorba-i ciorbă!

POLIŢISTUL: “Ciorba”? Asta ce fel de înjurătură mai e? ...Ce-i aia “ciorba”?!

ANA POP: Un fel de supă de-a voastră, da’ mult mai acră şi mult mai cu gust.

S C E N A  9

(Miss Goldheart, Sir Epstein)

MISS GOLDHEART : Un ceai, două, trei, sir Epstein?

SIR EPSTEIN : Mă grăbesc, Sheila, la prânz am întâlnire cu primarul. Un scotch cu gheaţă ar fi mai nimerit. Am auzit că te-ai apucat de renovări.

MISS GOLDHEART: La o anumită vârsta, fiecare dintre noi ar trebui să încerce să-şi facă ordine în viaţă, înainte de a se prezenta în faţa Marelui Contabil.

SIR EPSTEIN: Corect... Te-ai hotărât cui ai să-ţi laşi acareturile? Oferta mea rămâne valabilă. Dacă trebuie, mai plusez puţin. Vreau să mǎ extind, Sheila. Ştii doar că ăsta-i visul meu. Imperiul nebunilor are nevoie de un corp generos ca al celor de la “Gregor Smith”, ca să fie credibil, domnişoară “Inimă-de-Aur”. Plătesc în avans şi peste preţul pieţei. Totul rămâne neatins până când...

MISS GOLDHEART: Dacă aş fi fost interesată de bani, pân-acum, eram văduva de fier a lui Rothschild şi plângeam pe o toaletǎ de platină... Ce-ţi mai fac, ’’copilaşii’’?

SIR EPSTEIN: Huzuresc. Sunt ca nişte îngeraşi de vată, cu aripile tăiate, puşi la îngrăşat. Somn, păpică, plimbărică de voie în jurul stabilimentului, se îndrăgostesc unii de alţii şi apoi ...kaka. Mult kaka (dac-ai ştii cât cheltuiesc numai pe vidanje!). Familiile lor iubitoare dau bani buni ca să-i ştie cât mai departe de ele. Vin doar o dată, de două ori pe an pe acolo, cât să se asigure că lucrurile sunt sub control şi ca să salvezele aparenţele. Le aduc câte o cutie aurie de ciocolată legată cu funde pastel, iar mie îmi lasă pe birou câte un cec gras. Crede-mă, Sheila, nimănui nu-i pasă cu adevărat de nenorociţii ăştia blajini... Uneori, când am timp să mă uit în ochii lor, mi se pare pentru o clipă că nebunii ăştia înţeleg perfect că sunt o povară pentru aparţinătorii care-şi opresc maşinile negre ca nişte dricuri de lux pe aleea din faţa cabinetului meu; că zâmbetul meu larg e meschin şi plin de falsitate şi că ar dori, din tot sufletul, să fie luaţi pentru totdeauna acasă ori să dispară fie şi numai pentru câteva ceasuri în neant.

MISS GOLDHEART: A dracului meserie ţi-ai mai ales, John! Trebuia să te faci brutar ori cântăreţ de rock şi te-ar fi durut undeva de toate tristeţile astea.

SIR EPSTEIN: Ăsta-i pactul meu, Sheila; pot să mă plimb cu orice maşină poftesc, la recepţiile mondene doamnele se uită peste umăr cu jind după mine când apar cu câte o puştoaică semialcolizată la braţ... sunt un profesor respectat, chiar temut aş putea zice,    nu-mi lipseşte aproape nimic din ceea ce un om cu scaun la cap şi-ar dori pe lumea aceasta.

MISS GOLDHEART: Şi totuşi...

SIR EPSTEIN: Ştii tu mai bine, nu răsuci cuţitul în rană. Există un “dar”. Fericirea nu se cumpără ci se dobândeşte... Facem afacerea?

MISS GOLDHEART: E aproape 12. Parcă spuneai că te grăbeşti... Livada nu-mi mai aparţine, John. Peste câţiva ani vei vedea în locul merilor ăştia bătrânicioşi şi arşi numai puieţi de stejar. O adevărată minune.

SIR EPSTEIN : Ai vândut Edenul?! ...Spune-mi că totul e-o glumă. Pacienţii mei s-au obişnuit deja cu peisajul ăsta dezolant din vecinătatea lor. Îi făcea să se resemneze mai uşor. Deveneau mai calmi şi mai tăcuţi când priveau copacii carbonizaţi şi nu se mai opuneau tratamentelor dure, cheful de ducă le dispărea cu desăvârşire. Se închideau în ei înşişi ca într-o păstaie de oţel. Ah, uite că vorbesc involuntar despre asta deja la modul trecut...

MISS GOLDHEART: Veveriţele vor invada locul ăla cernit ca nişte flăcări de purpură vie. Păsările se vor întoarce şi vor umple locul de glasuri... Noii proprietari vor să ridice o chestie rustică acolo, să umanizeze terenul. Vor să se apuce de olărit? Să se apuce.      I-am şi ajutat deja să obţină toate autorizaţiile. Cei de la mediu sunt încântaţi de toată chestia asta la modă... şi bio şi eco. S-au scos. Demonstrează la minister că au activitate, se justifică. S-au hotărât să dea de exemplu Edenul, să-l popularizeze. Bănuiesc că au pregătit deja o finanţare, dar deocamdată ţin asta secret. Vor s-o anunţe într-un cadru festiv. Săptămâna viitoare vine deja o televiziune să ia nişte interviuri.

SIR EPSTEIN: Înnebunesc... Ai vândut Edenul? ...Ai vândut, Sheila, fără să-mi spui măcar un singur cuvânt?... Ţi-aş fi dat oricât ai fi cerut pe ruina aia. Veroaso! Nesătulă bătrână! Sunt curios câte zerouri erau pe cecul ăluia care a reuşit să te convingă să-i vinzi?

MISS GOLDHEART: Niciunul. A fost o donaţie. Trebuia să-mi achiziţionez şi eu cu ceva ’’paradisul’’ conştiinţei   proprii şi personale. Barter. Simplu. Un gest umanitar.

SIR EPSTEIN: Donaţie?! Nu eşti în deplinătatea facultăţilor mintale. Actul se poate anula. Cunosc o groază de avocaţi.

MISS GOLDHEART: Ai vrea tu, mare domn profesor de psihiatrie. M-am lăsat consultată, preventiv, de un confrate de-al tău dintr-o clinică rivală. Îţi spune ceva numele... Gregor Smith? Am documente anexate lângă actul de donaţie că sunt cu bibilica întreagă...  Mai doreşti, cumva, un scotch?

S C E N A  10

(Reporterul, Ana Pop, Albert Pop, Bătrânul, Clement Pop)

REPORTERUL: V-aş ruga să povestiţi succint, pentru telespectatori, ce anume v-a făcut să alegeţi această zonă... ACŢIUNE!

ANA POP: Nevoia.

REPORTERUL : Dezvoltaţi! Înţeleg, dar care...

ANA POP: Nu înţelegeţi nimic, vă prefaceţi că înţelegeţi, dar nu înţelegeţi nimic şi oricât s-ar frământa să priceapă creierii voştri ce anume ne-a silit să poposim pe aceste coclauri, tot nu veţi reuşi să ajungeţi la nicio concluzie, pentru că nu vă interesează cu adevărat acest lucru. Dacă vă interesa cu adevărat să aflaţi ceva, mai întâi, m-aţi fi întrebat cum mă numesc. Dar aici, numai poliţiştii sunt real interesaţi de numele întreg al refugiaţilor şi imigranţilor, de antecedentele lor, de starea socială şi mai ales dacă au de gând să zăbovească, de parcă s-ar teme să nu prindem muşchi şi să nu ne mai putem rostogoli de aici.

REPORTERUL: Apreciez firescul dumneavoastră interpretativ, nu vă faceţi probleme, ştim că problemele de adaptare la mediu provoacă în majoritatea cazurilor stres... toate asperităţile se scot la montaj. Redacţia noastră produce doar emisiuni pieptănate şi înregistrate. Nimic în direct. Încă de când am luat hotărârea să facem acest reportaj, sursele noastre ne furnizaseră identitatea acestui grup, doamnă Hanna Pop şi vreau să vă reamintesc că aceasta nu e o emisiune de politică ci de ecologie.

ANA POP: Ecologia e tot un fel de politică, nene. Şi ca să nu uit, nu suntem un grup organizat ci o familie. Celula de bază a societăţii... Vreţi să vă povestesc cum am fost căutaţi şi vânaţi până acum de tot soiul de agenţi care mai mult aduceau a hingheri decât a oameni, de câte ori am fost adunaţi şi trimişi acasă în avioanele voastre elegante cu câţiva firfirici strecuraţi la întoarcere în buzunar şi de câte ori am fost nevoiţi să semnăm nişte hârţoage în care promiteam solemn că vom rămâne cuminţi acasă ca să vă ascultăm predicile nesfârşite despre necesitatea curbelor de sacrificiu pentru relansarea economică naţională... Acasă, acasă, acasă, ni se tot repeta la nesfârşire încât a ajuns să ne fie greaţă de acest “acasă” care nu mai era “acasă’’ pentru noi. După ce a scăpat o dată câinele din lanţ, greu îl mai legi înapoi... Şi nu mă cheamă Hannah Montana ci Ana Pop din Buturuga de Jos. Şi dacă vreţi să aflaţi cu adevărat...

REPORTERUL: Suficient. Să-l invităm acum la microfon pe patriarhul acestei familii, pe decanul ei John, scuzaţi, Ion Pop să ne povestească despre cum i-a venit ideea de a transporta pe aici, într-un sac de pânză căruia în original i se zice “straista”, deci cum            i-a venit  ideea de a aduce ghindele miraculoase care, ca sǎ fim întrutotul transparenţi, există cu duiumul şi aici... Vă rog, nu vă feriţi de microfon, spuneţi răspicat şi cu voce tare...

ION POP : !!!

REPORTERUL: Insist. Apropiaţi-vă, nu vă temeţi să spuneţi cu voce tare ceeace gândiţi, sunteţi într-o ţară liberă, progresistă...

ION POP: !!!

ALBERT POP: Nu vă supăraţi pe dânsul, ar vorbi el vrute şi nevrute dacă ar putea, dar e mut. A căzut un gorun pe el în tinereţe, când lucra la “silvic”, cǎ de acolo  i se trage beteşugul... Dar vă povestesc eu în locul lui că nu se supără nimeni. De-abia la graniţă, când au vrut să-i arunce vameşii unguri traista plină cu ghinde, că se gândeau că ar putea fi umplute cu tot soiul de prafuri din alea, am aflat ce căra cu el. Noi ziceam că duce de mâncare, da’ de unde... Şi când au vrut vameşii ăia să-i arunce traista, numa’ odată îl văd pe moşneag că se răsuceşte şi vrea să-şi scoată brişca la ei, de era să nu mai trecem niciunul. Noroc de nevastă-mea, Ana, că l-a luat cu binişorul şi l-a îmbunat. Au văzut şi domnii grăniceri ăia că nu era nicio pacoste cu traista şi aşa ne-au dat drumul. E iute la mânie, că-l cunosc din tinereţe şi-i ursuz, că aşa sunt toţi bărbaţii cărora le-a murit muierea, da’, în rest, e om bun, pâinea lui Dumnezeu nu altceva şi de aceea l-a îndrăgit Miss Goldheart, că spune că seamănă cu fratele ei care s-a înecat de mic, că-i muncitor şi-şi vede de ale lui şi îi place pădurea mai ceva ca de o femeie... Da’ mai bine ar vorbi la măciulia asta, băiatul meu, Clemente, că-i deştept foc şi ştie mai multă carte decât noi toţi la un loc, că a luat bacalaureatul primul la liceu şi, în şcoală, a participat la mai toate olimpiadele, de unde s-a întors cu nişte farfurii mari de sticlă scrise foarte frumos şi cu numele lui... L-aş fi dat mai departe, că vrea musai să se facă cărturar, da’ de unde sacul de bani, şi e şi cam bolnăvior, şi pentru asta am venit cu toţii până aici, ca să muncim să-i facem o casă trainică şi să-l trimitem la şcolile alea înalte, să se facă om mare şi să ducă numele de Pop a lu’ Pop înainte... Pentru asta a băgat socru-meu ghindele în pământ, ca să aibă unde sta copiii lui Clemente sub arşiţă şi să aibă ramuri sănătoase prin care să privească luminătorii nopţii când vor veni cu fătucele lor să se preumble sub copaci... Na, că vorbesc mult şi prost.

REPORTERUL: Inutilităţile şi bâlbele se scot la montaj. Spune-mi, te rog, Clement, dacă crezi, sincer, că există vreo şansă în competiţia dintre plastic şi ceramică, între clorofilă şi carbon, între organic şi artificial, între idealism şi pragmatism?... Nu consideri că această vecinătate în curs de transformare ar putea dăuna pensionarilor stabilimentului Epstein, neobişnuiţi cu evoluţii radicale ale mediului în care sunt trataţi cu deosebit profesionalism şi că le-ar produce tulburări de receptare a propriei realităţi?

CLEMENT POP:  ???

REPORTERUL : Şi ăsta e muuut?! Ce zi!!! ...TĂIAŢI! ... TĂIAŢI!

A     C    T    U     L        I I

S C E N A 1

(Sir Epstein, William)

SIR EPSTEIN : Will, Will, am impresia că mă eviţi, puiule; şi ştii ce se spune, că cel ce evită... e vită. Hai că glumesc, băiatule, nu mai fi aşa de crispat. S-au dus timpurile când veneai până la biroul meu ca să ceri timid pentru ’’Furioşi’’ câte un rând de echipament ori câte o minge nouă de piele. Frumoase vremuri. Ştii că n-am ezitat niciodată când a fost vorba să pun umărul, să adunăm echipa. Cum era cântecul ăla pe care-l răcneau băieţii noştri când se-mbǎtau după victorie?

WILLIAM (îngână timid): “Pe malu’ lacului Felone/ Iubita mea păşi cu teamă/ Purtând duios o damigeană/ Cu irizări ca de neon...”

SIR EPSTEIN: “...Şi eu întoarsei pălăria/ Mă descheiai la cataramă/ Şi ea-şi pierduse orice teamă/ Când înfruntarăm veşnicia...” Cerşetorii profesionişti îmbrăcaţi în frac stăteau numai lângă bisericǎ şi se înclinau cu stil când strecurai degetele în buzunar, după mărunţiş... Frumoase vremuri, simt că mă încearcă o lacrimă. Ce, nu credeai că pot fi capabil şi eu de ceva sentimente, junior?... Mai joci fotbal cu băieţii, Will?

WILLIAM: Îhî! Când am timp liber, da’ e cam nasol să joci în trei-patru ameţiţi când nu poţi să strângi măcar două echipe de cinci... şi să joci cu puştimea nu e nicio scofală, parcă ai fi un măgar între oi... N-are niciun haz, mai ales când descoperi că balonul e totuşi rotund şi nu pătrat cum te-au învăţat alţii... S-au dus dracu’ timpurile alea, sir Epstein şi totul parcă se-nvârte fără noimă, ca o curcă îndopată cu hârtie igienică şi sacâz.

SIR EPSTEIN: Şi cu dorinţa ta de a ajunge antrenor în capitală, ce s-a ales, Will, praful?! Unde sunt visele, aspiraţiile, năzuinţele tale, crezul tău? Întotdeauna mi-a plăcut determinarea ta. I-am şi zis-o tatălui tău, înainte de a se întâmpla nenorocirea: “Băiatul ăsta al tău va ajunge departe, Tom. O simt. Are osânză!”. Cred că nu te-ai lăsat bătut, durule, Will!

WILLIAM: Visele mele au rămas în farfuria pe care o am dinainte la prânz, sir, şi apoi, niciodată, n-am vrut sa ajung antrenor ci arbitru şi asta e cu totul altă mâncare de peşte... Ştiţi doar că trebuie să am grijă de mama şi de soru-mea după ce tata a fost mestecat de utilajul acela. Înainte găseam de lucru mai uşor, da’ de când au năvălit esticii ăştia e tot mai greu. Nu poţi să faci prea multe nazuri când găseşti ceva, mai ales când ştii că, în spatele tău, douăzeci-treizeci de lăcuste din astea de-abia aşteaptă să renunţi ca să pună mâna pe slujba ta. Nu-i vorba că am apucat şi ani mai greuţi înainte, da’ ca ǎsta de acum niciodată... şi nici perspectivele nu sunt prea încurajatoare

SIR EPSTEIN: Aşa-i, aşa-i! ...Arbitru deci?! Nu mai intră cum intra, acum intră cum ieşea... Ha-ha! Au luat-o toate razna,Will, nici mie nu-mi mai merg treburile cum îmi mergeau. Dacă azi unul ca tine, Will, ar veni să mă roage ceva, nu zic c-aş refuza da’ poate m-aş gândi ceva mai mult, ca în afaceri, dacă aş avea ceva de câştigat de pe urma cererii lui. Acum, chiar şi ǎia mai cu stare preferă să-şi ţină bolnavii acasă şi să angajeze câte o estică necalificată să-i cureţe la fund, decât să-i aducă la mine care am diplome recunoscute pentru activitatea asta. Altădată gemeam de solicitări şi puteam să refuz liniştit două-trei cereri pe lună, acum am zece camere goale şi nu mă mai sună nimeni. Teribil. Noroc că n-am dormit până acum şi am adunat cât mi-a trebuit, mulţumesc Domnului, dacă există într-adevăr unul... N-am nevastă, n-am copii, sunt fericit şi dorm zece ore pe noapte fără să mă-ntorc o singură dată. Pe mine nu mă doare capu’, da’ habar dacă am ce-o să se aleagă de ţara asta dacă nu se iau de urgenţă nişte măsuri categorice. Fermitatea, asta ne lipseste tuturor. Prea multă toleranţă strică. Pe cine cred ei că protejează cu declaraţiile astea idealiste de grădiniţă?

WILLIAM: Guvernul a promis că...

SIR EPSTEIN: Scuză-mă că trebuie să te dezamăgesc, da’ îl doare în fund pe guvernul nostru cretin de ce se întâmplă cu noi. Crede-mă, e mai interesat de afganistanii şi irakienii ăia împuţiţi care se spală cu nisip, decât de soarta ta, a cetăţeanului propriu şi personal - William Scott junior. Vrea să dea bine din fund şi pentru americani şi pentru europeni şi se gudură înaintea lor ca o potaie în faţa vânătorului şi ne lasă pe noi, ăştia micii, să ne zdrobim creierii cum să ieşim din rahat... Şi o să ieşim până la urmă din rahat şi fără ajutorul lui. Sunt convins, altfel nu te-aş fi chemat până la stabiliment.

WILLIAM: Tare mi-ar plăcea să vă cred, domnule, da’ nu prea văd cum. Cheia şi lacătul se găsesc tot la inteligenţii ăia de sus, cu barbă şi ochelari.

SIR EPSTEIN: Te văd băiat deştept, Will, da’ în cazul ăsta te cam înşeli. Când suntem atât de abandonaţi, ca Iov ăla hippie din Biblie în burta chitului, trebuie să ne ajutăm singuri, altfel politica asta nenorocită a lor o să ne ducă de râpă şi o să ne pună steagul pe piept. Trebuie să fim uniţi şi să-i eliminăm pe intruşi dintre noi până nu ne încalecă de tot... Ce refugiaţi? Academicienii noştri au datoria morală să reformuleze această sintagmă perimată. Nu dă nimeni cu tunu’ acolo la ei în est, nu sunt măceluri, să rabde conştiincios nu să fugă de primejdii închipuite... Ce, noi n-am răbdat după război şi       n-am mai bătut pe nimeni la cap pentru asta? Ne-am unit  şi am pus osu’ la treabă, nu ne-am apucat de văicărit ca ăştia, care vor una-două să le fie musai bine şi să le pice mană din cer... De când s-a ridicat cortina aia de fier putem să le privim liniştiţi spectacolul jalnic şi de aici, nu trebuie să ni se bage ca amatorii în suflet. Să se ducă dracului înapoi acasă la ei şi să ne lase cum am fost înainte de a veni puhoi peste noi. Dragostea cu sila nu cunoaşte mila, a grăit Atilla. Aşa nu se mai poate. Citeşte titlurile din jurnalul de azi : “Consens şi solidaritate în marea familie a U.E.!”, “Brangelina a cerut Thailandei să-i primeasca pe refugiaţii musulmani din Myanmar”, “SUA anunţă că vor primi până la 80.000 de refugiaţi din întreaga lume”, 80.000, Tybalt şi ăsta nu e decât începutul!!!. “UE doreşte o politică unică pentru refugiaţii care trăiesc în spaţiul său”... Mi-e rău, mi-e rău, mi-e rău! Prea multă toleranţă ne face să arătăm ca nişte maimuţoi stupizi într-o vitrină de plexiglas. Uite, am 54 de ani şi nu mi-a dat o clipă prin cap să mă duc în altă parte până acum, în afară de grădina Smoth în care golful e o adevărată încântare a simţurilor şi uite la ăştia, schimbă ţările cu nonşalanţă ca pe maieuri de unică folosinţă. Dimineaţa sunt în Italia, la prânz în Spania şi la cină la noi, unde se pregătesc şi de culcare... Să crape acolo în ţările lor poetice şi de baştină şi să ne scutească de milogeli cusute cu aţă albă. Afară cu gunoaiele astea! Trebuie să-i convingem cumva, trebuie să existe nişte metode eficiente. Trebuie să învăţăm să ne facem singuri şi definitiv curăţenie.

WILLIAM: Nu cred că o să înţeleagă cu una cu două de vorbă bună... şi-au adus şi copiii cu ei. Îi sprijină şi Biserica. E încurcată rău treaba. Câţiva au şi căsătorii mixte, că nu ştiu ce li  s-a părut cucoanelor noastre că ar avea prohabul mai umflat ca al băieţilor de pe aici. Nasol. E cu chichirez. Nu poţi să te bagi în viaţa lor aşa cu una cu două... Sunt şi ei oameni.

SIR EPSTEIN: Probabil... Şi noi ce vină avem? Şi noi ce suntem, plante decorative, statuile de la Madame Tussauds? Şi când te gândeşti că există printre noi destui care le dau nas şi le creează tot soiul de facilităţi. Şi  oportuniştii ăştia atâta aşteaptă. N-aş vrea să dau exemple, cred că eşti la curent şi tu... Sunt tot soiul de metode. Trebuie să contracarăm... Vezi, vezi! Gândeşte-te ca la fotbal, Will, la o schemă tactică, foloseşte-ţi creierul până nu începe să ruginescă. A sosit vremea să pui şi tu umărul, dacă vrei să ajungi antrenor ori arbitru. Totul depinde doar de un simplu telefon... Un simplu telefon la o persoană anume şi treaba e ca şi rezolvată... Adună “Furioşii”, durule, pe Bob, pe Charley, pe Shark şi pe Tommy. Decât să colinde crâşmele cu toţi derbedeii, mai bine să se ocupe cu ceva folositor pentru patrie. Dacă vrem, putem să fim cu toţii o singură echipă ca la început. Noi şi lăcustele, Will... Nu numai că trebuie să le înscriem în poarta cerşetorilor ăstora, dar trebuie să-i obligăm să şi părăsească terenul, încă din prima rundă.

WILLIAM: Măiculiţă, o să fie greu-greu... Cu unii dintre băieţi nu m-am mai întâlnit de patru-cinci ani. Tybalt a ajuns poliţist, iar unul din ei am auzit că s-a făcut pastor...

SIR EPSTEIN: Tybalt nu era băiat rău, dar e un caz încheiat sau aproape... Da, da, am auzit şi eu de papă-lapte ăla de Jimmy că s-ar fi pocăit. Un prost mai puţin. Şi aşa nu făcea prea multe parale în apărare. Era băgat în echipă doar pentru că taică-su era directorul băncii din Lakes şi nimeni nu îndrăznea să-l contrazică în clipele când se-ncrunta din favoriţii lui de general austriac. Îţi completez cecul ăsta ca să-ţi fie mai uşor să gândeşti. Spune tu suma... ca odinioară... Dar, până găsesc stiloul ăla futut, spune-mi, te rog, dacă nu-ţi aminteşti cumva unde locuieşte baba aia fudulă de Sheila Goldheart care se plimbă, cât e vara de lungă, cu umbreluţele alea hidoase de dantelă, pe esplanadă...

S C E N A   2

(Doamna Scott, Catherine, William)

DOAMNA SCOTT: Iar a sunat?! Spune-le nenorociţilor ăstora că n-avem nevoie de nicio menajeră şi nici bătrâni de-ngrijit. Suntem o naţiune matură, cu perspective şi fără datorii. Să ne lase să ne desăvârşim somnul de frumuseţe. Ridurile nu ne priesc.

CATHERINE: Le spun mamă, le spun, nu mai fi atât de iritată ca o cuşcă cu papagali sub prelată. Amabilitatea nu costă. Dacă ar fi fost invers?

DOAMNA SCOTT: Cum adică, invers?! Te-a bătut soarele ăla din port în cap de când nu mai porţi pălării ci şepcuţe. Te-am rugat de trei săptămâni să treci pe la Lyzzie, să-mi cumperi o papiotă roşie. Corect?! Atât, o papiotă roşie ordinară, nu ţi-am cerut mai mult. Dacă l-aş fi rugat pe William n-ar fi fost nicio problemă cu toate că are atâtea pe cap. O papiotă roşie, o papiotă roşie, o amărâtă de papiotă roşie!!!

CATHERINE: Încetează, mamă, faci atâta scandal pentru un fleac. Ai o cutie plină cu papiote roşii de toate nuanţele. La ce-ţi mai trebuie una în plus?!

DOAMNA SCOTT: La fel mi-ai făcut şi cu şosetele dungate pentru căţel. Dacă apare vreo criză şi fabricantul ăla de papiote încuie fabrica, viaţa mea e ruinată şi distrusă definitiv. O să trebuiască să cerşesc nefericita de aţă roşie de la madam Cross, vecina noastră cu cap de bufniţă şi asta nu-mi convine deloc. Nu vreau să-mi iasă vorbe că aş fi calică. Mai degrabă bunică decât calică. Sigur, nu mă iubeşti defel dacă o dorinţă atât de neînsemnată ca a mea te lasă indiferentă şi te face să continui să te machiezi cu atâta nonşalanţă. Te detest! Copil nerecunoscător şi...

CATHERINE: Nu te obosi să continui. Cunosc discursul pe de rost. Am să-ţi iau o sută de cutii cu papiote roşii, grena şi vinete, numai slăbeşte-mă acum... Eşti satisfăcută?

DOAMNA SCOT: Degeaba, dacă nu mi le-ai luat când a trebuit, acum numai au nicio valoare. Toată ziua te gândeşti numai la comandorul ăla needucat care n-a ştiut să-mi trimită o floare când te-a luat în oraş. Ai reuşit să mă faci nefericită, profund nefericită. (plânge formal)

CATHERINE: Şi tu ai crezut?! Comandorul ăla e doar un zvon, e doar o invenţie ca să nu se mai lege toţi proştii cartierului de mine. Bucură-te, sunt virgină, mai ceva că sfintele alea din catedrală, dar asta nu-mi foloseşte la nimic, nici cât să aprind aragazul cu ea. Eşti satisfăcută?... Am fost singură la film, la Titanic. Dacă ştiam că floarea aia a fost atât de importantă pentru tine, îţi cumpăram cel mai frumos şi nemuritor buchet de plastic chinezesc şi-mi asiguram  urechile pentru cel puţin o lună... Te rog, mămico, nu-ţi mai consuma nervii cu toate fleacurile. Ştiu că suferi după tata, dar asta nu-ţi dă dreptul să ne faci tuturor existenţa un iad. N-am hotărât eu ca lucrurile să se-ntâmple astfel, mamă. Gândeşte-te că, în afară de papiota aia nenorocită, există şi oameni care se confruntă cu probleme reale şi care nu fac o tragedie din fleacuri. Uită-te în jur la toţi emigranţii ăştia disperaţi, fără slujbe şi fără adăpost, de care te împiedici la tot pasul şi care sună fără încetare la uşi… Iar ai început să te alinţi, mamă?!

DOAMNA SCOTT: Aici, dragă, te înşeli, sigur... Nu sufăr deloc după răposatul pentru că a fost un mare egoist, la fel ca şi tine, şi n-a ştiut să-mi arate niciodată cât mă preţuieşte. În ochii lui făceam mai puţin decât burta zilnică de bere pe care trebuia s-o servească conştiincios. Ştii că l-am prins într-o zi, la baie, pe când vorbea cu ea? La început nu mi-a venit să cred, bănuiam că se mai află cu cineva acolo şi au nu ştiu ce de-mpărţit. Deschid eu binişor uşa, că el nu se încuia niciodată acolo cu trei zăvoare ca tine şi ce să vezi: dumnealui stătea gol-puşcă în faţa oglinzii mari şi vorbea cu ea             mângâind-o... Da, da, cu burta!!! O dată vorbea el, o dată ea, de fapt tot el cu vocea schimbată, ca un adevărat ventrilog... Puah! Îi pusese şi nume ăsteia, Patricia sau ceva în genul ăsta, oricum ceva cu P sau X şi o alinta sistematic în fiecare seară, după ce credea că dorm tun. În seara sfântului Patrick îi compusese o odă şi i-o recita transpirat, stând ca un fante pe genunchi. Nenorocitul, vipera, măcar dac-ar fi fost bun de ceva, că încă şi astăzi mă mir cum am reuşit să fac nu unul ci doi copii cu el şi să rămân în toate minţile. Da las’ măcar că l-a pedepsit Ăl-de-Sus, că atunci, când l-a mestecat maşina aia, de burtă l-a prins mai întâi, de înlocuitoarea mea, de uzurpatoarea de Patricia aia imensă şi revărsată, de umplutura aia greţoasă, înainte de a-l face franjuri, de a trebuit să-l reconstituim ca pe-un lego. Noroc ca aveam nişte fotografii format A1, că nu încăpea brontozaurul în cele obişnuite care se ţin de obicei pe birou.

CATHERINE: Eşti odioasă!!! Îi mănânci asigurarea şi îl cleveteşti pe la toate casele în care intri. Lasă-l să se odihnească în pace, împreună cu Patricia lui, acolo unde este.

DOAMNA SCOTT: Şi el cum mi-a mâncat zilele? Fripte mi le-a mâncat, burtosul! Noroc că frate-tu, Will, nu-i seamănă decât în parte. Poate să-l prostească oricine, dacă-şi pune în gând. În rest e suplu şi bine clădit de la fotbalul ăla din şcoală, îmi aduce toţi banii acasă când mai prinde câte o slujbă şi ţine cu adevărat la persoana mea, nu mimează ca tine şi, în plus, nici nu vorbeşte cu burta lui. L-am verificat şi răsverificat... Baletul te-a prostit definitiv, să ştii, Catherine. Lui o să-i rămână casa asta, că în tine si bâţăielile tale n-am încredere

CATHERINE: Mulţumesc pentru sinceritate, dar să ştii că nu m-ai dat pe spate cu anunţul. Plutea demult în aerul ăsta domestic, îmbâcsit de hachiţe .

WILLIAM: Pa-ram! Când îţi este dor de ceartă încuie într-o cabină telefonică două femei... Sper c-aţi terminat pe azi!

DOAMNA SCOTT: Şi care-i poanta?! ...Exagerezi, Willy, discutam un pic mai pătimaş, în rest nimic neobişnuit. Ce-ai în pachetul ăla imens?

WILLIAM: Bunătăţi. Am trecut pe la Lyzzie şi ţi-am luat un taior cum are şi doamna Hariss.

DOAMNA SCOTT: ...Roşu!!! Ştii unde să atingi o femeie care încă se crede tânără. Carmin! Am avut un presimţ. O să crape de ciudă scorpia... Nu te-ntreb de unde ai avut bani ca să nu te pun în încurcătură. Eşti mare şi direct responsabil de acţiunile tale, sper cugetate. Dacă sună vreun poliţist la uşă, am să neg absolut totul. Cu îndârjire şi naturaleţe. Vezi, Catherine, de ce am avut nevoie de blestemata aia de papiotă şi că               n-am făcut gât inutil? Întotdeauna am ştiut, William, că eşti cel mai minunat şi atent copil din câţi am avut, şi mulţumesc Cerului că nu am avut prea mulţi.

WILLIAM: Dacă nu ţi se potriveşte, ţi-l schimbă fără să facă fasoane, am vorbit cu urâta aia de la casă, să ai grijă de bon; iar ţie, Cat, îţi încredinţez oficial şi irevocabil, cartea aia groasă a lui Robbie Nash din vitrina la care te-ai zgâit toată vara...

CATHERINE: Smoală şi fulgi! E...“Taine”?! Ai făcut tu asta pentru mine Will şi mi-ai cumpărat “Taine”?! ...Dar e atât de scumpă încât nu mi-am închipuit c-o să ţin bijuteria asta vreodată în mâini. Mă retrag solemn în curtea din spate s-o devorez, dar mai înainte de asta, meriţi o ştampilă plină cu ruj... Ai dat peste o Dickară, şmecherule?

WILLIAM: Îhî! Am primit o lucrare. Sunt şef!

CATHERINE: Tu şef, inteligentule?! Lasă-mă! Ce fel de lucrare?

DOAMNA SCOTT: Ignor-o. Nu vezi că se oftică. Se oftică, se oftică mititica!

CATHERINE: Pe naiba. Întrebam şi eu aşa că să mă aflu în treabă!

DOAMNA SCOTT: Nu contează ce face acolo cât timp este plătit... Corect, Will?

CATHERINE: Întotdeauna te-a interesat numărul banilor nu şi mirosul lor. Ba contează de unde îi are. Ce fel de lucrare, Will? Ingenunchează şi confesează-te!

WILLIAM: La o firmă de ...curăţenie. Facem de toate acolo...

CATHERINE: ???

WILLIAM: Curăţenie, ce naiba. Nu ştii ce înseamnă curăţenie? Mutăm şi atragem atenţia.

DOAMNA SCOTT: I-am spus şi eu că baletul ăla o tâmpeşte. Îi subţiază sinapsele. Să se lase. Repetă-i şi tu. E derutată de cele mai elementare cuvinte. ”Rebecca are mere. Mary are mure.” Curăţenie egal cu salubritate, egal cu şmotru, egal cu înlăturarea deşeurilor. Avem o limbă bogată şi încărcată... de sinonime.

CATHERINE: De ce te-ai înroşit,Will, nu e nicio ruşine să faci curăţenie. Igiena e ceva nobil, alungă microbii. Primesc şi fete, în cazul în care aş fi interesată?

WILLIAM: Numai bărbaţi care ştiu când trebuie să tacă şi când să vorbească. Patronul zice că sunt mai eficienţi când trebuie să atragă atenţia... Discreţia înainte de toate.

CATHERINE: Să atragă atenţia, nu înţeleg... cui să atragă atenţia?

WILLIAM: Celor care încurcă borcanele. Asta-i! Ai priceput?

DOAMNA SCOTT: Simplu-simplu-simplu! Balerino! Să atragă atenţia egal să atenţioneze, egal să avertizeze, egal să prevină!

S C E N A  3

(Albert Pop, Clement Pop, Ana Pop)

ALBERT POP: Măi, ţâcă, vezi pe unde umbli şi cu cine, că am auzit de la unii că s-au cam stricat apele. Săptămâna trecută, când ăia a lu’ Ploae să întorceau de la un magazin, de-şi luaseră nişte cârnaţi din ăia pentru căţei, că erau şi ei săracii flămânzi după o zi de încărcat cărămizi, au tras unii cu nişte baticuri pe faţă din nişte pistoale, în aer. “Data viitoare, au spus ei, nu mai tragem în aer dacă va mai prindem pe aici, ţărănoilor. Întoarceţi-vă acolo unde v-a fătat mă-ta voastră şi mâncaţi-i lăturile!” ... şi au dispărut ca strigoii, în întuneric. Ǎia a lu’ Ploae s-au speriat rău şi pe unu’ din ei l-a apucat o criză de epilepsie, chiar acolo pe loc, de era să dea ortu’ popii, dacă nu chema salvarea o vânzătoare mai inimoasă.

CLEMENT POP: Se mai întâmplă şi de astea pe aici, că e democraţie şi fiecare poate să spună ce vrea şi ce gândeşte, nu-ţi bagă nimeni pumnu-n gură ca la noi. Dracul nu-i chiar aşa colorat cum îl vezi mata’. E un fenomen trecător şi organic de respingere a minorităţii de către unii reprezentanţi ai majorităţii. Sunt câţiva extremişti cu creastă, foşti sportivi neadaptaţi la realitate, care-şi închipuie că noi suntem buba pentru criza care a lovit, fără să se uite prea mult, într-o parte şi alta şi atât. Aburi uşori.

ALBERT POP: Natural-nenatural, trecător-netrecător, eu zic să te păzeşti şi să nu mai umbli brambura; că orice vulcan, după cum ştiu eu cu cele patru clase ale mele, aruncă înainte aburi din ăştia uşori, de zici că-i o glumă şi nimica toată şi dup-aia vine erupţia aia cumplită cu stânci şi topitură care-ţi face păru’ măciucă şi permanent şi te încremeneşte. Avem destulă treabă pe aici până desţelenim locul... Nu zic să pui osul, că te ştiu gingaş cu foalele, dar dacă n-ai stare, roag-o pe domnişoara Goldheart să-ţi împrumute ceva să citeşti. E ticsită casa cu hârţoage în care mişună moliile. Le mai eliberezi şi tu cu ocazia asta.

CLEMENT POP: O să vină şi vremea lor. Dacă aş sta numai într-un loc m-aş simţi ca într-o puşcărie, că mă-năduş şi cum să stau închis între patru pereţi când, la câţiva paşi, saltă valurile în port şi forfoteşte viaţa liberă şi adevărată pe care ne-am dorit-o cu toţii... Asta e lumea în care va trebui de azi înainte să trăim şi dacă ne ascundem ca struţii de frica ei, fără s-o cunoaştem, o să ne trăiască ea pe noi.

ALBERT POP: Eşti copia identică a iubitei mele soţii, alergi ca un mânz în furtună, fără teamă de fulgere. Poate e mai bine aşa sau cine ştie...

ANA POP: Lasă-l pe Clemente în pace, fricosule, ţi-ai găsit motiv să fugi de la muncă, ca să arăţi ce tată responsabil poţi fi, da’ pe mine nu mă prosteşti cu măreaţa ta grijă. Întoarce-te lângă socru-tu şi vezi ca de data asta să nu-i mai cadă vreun copac putregăit pe cap că poate-i revine glasul şi ţi s-a dus fericirea.

ALBERT POP: Ai glume cu mine-n program? Băteam şi eu câmpii că nu sunt aşa deştept ca voi, sunt bun doar să-mi bătătoresc palmele astea cât lopeţile ca să construiesc viitorul sediu al Popilor şi altceva nimic... Numai să nu dea Atotputernicul şi toată îngerimea să se întâmple vreo poznă cu Clemente al nostru, că ţi-ai semnat condamnarea cu mine. Jar mănânci!

ANA POP: Albert cel expert!

ALBERT POP: Hanna Montana!

ANA POP: Ai să dormi tu cu Hannah Montana şi cu Tanti Damigeana până ai să-ţi aduci aminte cum mă cheamă. La respect, bărbate, că m-ai strâns la spate. Ai să te târăşti să mă îmbunez, să te primesc lângă poalele mele. Trei luni de zile ţi-e postul, Popicǎ.

ALBERT POP: Ce are de-a face postul cu prostu’? Hai  că am glumit muiere, ce n-are voie omul să glumească? Nu-mi lua singură bucurie a bărbăţiei mele pe asfinţit, că şi aşa sunt stresat ca o găină de crescătorie de câte aud că se-ntâmplă cu alţii... (schimbând macazul) Zău şi tu, prea le pui toate la rinichi şi la fiere...

ANA POP: Dacă aş putea să fiu altfel, n-aş zice nu, da’ încă n-a venit vremea aia...  Lasă-l în pace, ţi-am zis !

S C E N A   4

(Miss Goldheart, Ana Pop)

MISS GOLDHEART: Albert, trimite-l te rog pe tata Ion să se uite la pendula elveţianǎ de la intrare. S-a oprit  din senin şi aşa ceva nu s-a mai întâmplat de la cutremurul de acum douăzeci de ani. Ştiu că-i priceput.

ANA POP: Mişcǎ repejor, bărbate, că nu te roagă aşa frumos o doamnă în fiece zi. Nu se cade să se oprească timpul  cum i se năzăreşte lui, de la orişice scamǎ. Spune-i să nu intre cu glodul, ca ţapinarii, în casa boierească şi să-şi pună pe dânsul o flanea mai curată... Miss Goldheart, zău aşa, mai poftiţi şi dumneavoastră la noi la bucătărie, că avem în cuptor nişte plăcinte de-ale noastre, ţărăneşti, puse la rumenit.

MISS GOLDHEART: Nu trebuie să vă simţiţi datori pentru Eden, nu încap prea multe lucruri în borcanul de cenuşă în care o să mă vâre cioclii cu pâlnia. Tot ce-i esenţial rămâne afară.

ANA POP: Vorbiţi prostii, miss Goldheart, o să ne îngropaţi pe toţi. Încă vă văd zdravănă. Verde.

MISS GOLDHEART: Tare aş vrea să ai dreptate, Ana, dar simt că nu mă mai ţin prea mult încheieturile. Unica mea spaimă e să nu mor asfixiată de la sobele vechi ale conacului şi să fiu găsită, după câteva săptămâni, cu nasul scofâlcit mâncat de pisici; deşi tare mi-ar plăcea să apuc să văd cum renaşte locul ăsta din cenuşă şi cum se înalţă stejarii ăia ai voştri. Mi-e ciudă că nu mi-a venit mie ideea asta până acum şi am lăsat să se piardă atâta timp de pomană, dar originalitatea nu e punctul meu forte. De-acum las planul ăsta pe mâinile voastre harnice. Mi-am irosit viaţa ca o bleagă când puteam să torn cu oricare haimana un plod cufurit, că ştii că pretendenţi am avut cu duiumul, nu că aş fi fost ruptă din soare, dar am avut ceva cheag şi în orăşelul nostru asta ţine şi de frumuseţe, ba uneori şi de foame. Păcat că am fost prea mândră şi am ascultat doar de mine... Mi-ar plăcea să-mi îngropaţi cenuşa sub una din rădăcinile lor şi să învii odată cu locul ăsta... Îmi promiţi, Ana?

ANA POP: De acolo de unde venim noi, oamenii cu scaun la cap nu se ard ci se îngroapă creştineşte în ţintirim, pentru păstrare, pân-la a doua venire lui Hristos Preasfântul; dar, dacă aşa-i moda pe aici, ‘om face, la timpul cuvenit, totul după dorinţele dumneavoastră. Miss Goldheart, numai să ne dea ăştia marii de pe aici voie, că am observat că e cam stricteţe şi nu vrem să ne punem rău cu stăpânirea.

MISS GOLDHEART: După ce n-am să fiu, să dărâmaţi casa asta că poartă nenoroc, ori s-o lăsaţi aşa părăsită s-o topească timpul şi s-o inunde iedera. E bine să începi o viaţă nouă fără să porţi în cârcă amintirile sleite ale altora... Pune bine hârtia asta undeva, e testamentul meu şi în el stă apărarea şi liniştea voastră pentru timpurile ce vor veni.  (pleacă)

ANA POP: Binecuvântează, Stăpâne, pe roaba ta Sheila şi dă-i viaţă lungă, ferită de ispitele celui necurat şi de rele. Ca lumina curată şi stea de dimineaţă este pentru noi în deşertul rătăcirii noastre pământeşti, mâna întinsă care mângâie, uşă deschisă în întuneric... Amin.

S C E N A  5

(Clement Pop, Catherine, Poliţista)

CLEMENT POP: Ora patru a sosit, comandorul n-a...

CATHERINE: Insistenţa poate fi, de ce nu, o calitate. Bună! Nu ştiu de ce, dar nu sunt surprinsă să te revăd. Devii previzibil ca mareele. Cum îţi merg afacerile, craiule?

CLEMENT POP: Sunt în faza de acumulări, Gioconda. Studiez corpul uman. Vreau să urmez medicina. Ţelul meu suprem e să devin ginecolog şi să contemplu asiduu punctul central al miracolului feminin.

CATHERINE: Oho! Mă analizezi, mai precis... Ai făcut deja o fixaţie?

CLEMENT POP: Mai bine o fixaţie decât o trepanaţie. Mărită-te cu mine, Cat! Să fii obiectul meu permanent de studiu. Posed un viitor incert, dar respectabil!

CATHERINE: La ce oră doreşti să concretizăm operaţiunea, că de la două sunt aşteptată de madame Duchamp la ore... Între patru şi cinci am o pauză de un sandviş. Cel puţin trecutul tău, macho, e sigur?... Mda! Şi tăcerea e un răspuns când vorbele nu-s de pătruns. Unde vrei s-o facem, într-un loc deschis, pe esplanadă, pe un catarg?

CLEMENT POP: Şi acum sunt dispus, dacă eşti disponibilă, Cat. Îţi pui o perdea mâncată de şoareci pe cap, depistăm un notar care şomează din abundenţă şi într-un sfert de oră suntem legaţi la cap... Sper că ai adus parâma cu tine. Comandorul îţi poate fi martor, doi rechini de plajă şi o balenă de cauciuc pot reprezenta cu succes prietenii. O să dea bine în poze cu ochii lor bulbucaţi (din cauza evenimentului desigur), numai tipul să stea puţin mai departe de tine, să nu fie confundat cu alesul. Eu sunt puţin mai pirpiriu că, deh, în copilărie am mai fost şi bolnav, dar recuperez prin viteză şi agilitate. Dau din coate şi mă strecor mai rapid.

CATHERINE:  Smoală şi fulgi! Ai umor, o calitate din ce în ce mai rară la reprezentanţii speciei noastre. Majoritatea sunt crispaţi şi le transpiră palmele când vor să intre în vorbă cu mine. Ţie, nu. Crezi că aş fi considerată decentă dacă ţi-aş putea cunoaşte, înainte de ritualul propriu zis, numele, domnule...

CLEMENT POP: Clement Pop. Pop Clement

CATHERINE: Am luat cunoştinţă. Care e numele mic?

CLEMENT POP: Clement, desigur.

CATHERINE: Catherine Scott, viitoare Pop. Ha-ha! Nu sună rău. Foarte uşor de reţinut mai ales  că de la dreapta la stânga se citeşte tot Pop. Încântată. Eşti tot virgin?

CLEMENT POP: Şi de la dreapta şi de la stânga. Parcă spuneai că se citeşte tot pe faţa mea ca pe o coală de fax.

CATHERINE: ...O să avem de lucru. Îndelung.  O să aprofundezi, treptat, toată materia. Chestia asta inedită pentru tine poate fi traumatizantă. Te deranjează, pentru divertisment, un bici de piele, nişte unghii de sticlă, nişte bile de oţel, o drujbă ? Ajută categoric la destresare.

CLEMENT POP: Mă sacrific pentru perpetuarea speciei noastre bipede. Când devansăm operaţiunea?

CATHERINE: Dacă ţi-ai pierdut răbdarea, putem s-o facem instantaneu, fără lubrifianţi, lângă balustrada asta lucioasă, în văzul tuturor. Locul e ideal, fotografii de ocazie vor dispune de lumina perfectă, în zare se întrevede un curcubeu de carton. E un mod inedit de a ne arăta public iubirea lipsită de prejudecăţi... Ce faci, nu te dezbraci Clementes? ...Eziţi?!

CLEMENT POP: Am pantalonii cusuţi direct pe mine cu cinism. Prima mea soţie procedează în consecinţă când ies fără ea.

CATHERINE: Nicio problemă. Port întotdeauna un foarfece ascuţit cu mine pentru bigamii virgini care îmi solicită cu preponderenţă mâna... Ridică-ţi mâinile!

POLIŢISTA: Cetăţeni! Plaja se află doar la o sută de paşi mai la vale. Dacă doriţi, există şi un sector special pentru nudişti, recent renovat şi în conformitate cu normele europene în vigoare. Circulaţi, vă rog! Circulaţi!

S C E N A   6

(Sir Epstein)

SIR EPSTEIN: Alo, alo, durule! E a şasea oara când încerc să te sun! Daaa... te cred...cum să nu. Spune-mi, ce naiba aţi căutat aseară să-i speriaţi pe nenorociţii ăia?! Te-am atenţionat să-i ţii în mână pe  alcoolicii ăia iresponsabili. Dacă a apucat vreunul să vă ia numerele maşinii, aţi îmbulinat-o... Puşcăria vă mănâncă, Will, şi tu o să capeţi cel mai mult dintre toţi ca fiind instigatorul, capul. Nu cred că arzi de nerăbdare să devii jucăria sexuala a vreunei găşti de deţinuţi păroşi... Chiar acum câteva clipe au plecat din biroul meu cap pătrat ăla, fostul tău coleg, poliţistul ăla slăbănog care se crede reincarnarea lui Sherlock Holmes şi cu fufa aia bărbătoasă cu dinţii de iepure. Exact, Dick şi cu femeia şnur. Păluga aia, da. Aveau aerul că ştiu mai mult decât vor să-mi spună, dar nici eu  nu-s făcut cu degetul arătător. Ce s-a intamplat?! Concret!... Fii liniştit, de la mine n-au scos o vorbă în privinţa asta, chiar m-am şi răţoit la ei un pic că sunt o persoană respectabilă care-şi cunoaşte atât drepturile cât şi obligaţiile, că în fiecare vineri sunt invitat de primar la masă, etc, etc şi nu permit să mă bage în asemenea rahaturi de provincie lipsite de fundament... Nu mă enervez, ţi se pare, ba chiar sunt foarte calm, am luat  un pumn de pastile roz din raţia pacienţilor mei şi am început să-mi formez o viziune semioptimistă privind colaborarea noastră, Will; mai ales că am aflat, ulterior, că sunt de fapt anticoncepţionale vopsite cu carioca. Ţi-am explicat doar de nenumărate ori care e prioritatea numărul unu în problema asta delicată şi se părea că eşti întrutotul de acord cu opinia mea, cel putin până la un punct... N-avem forţe şi nici fonduri să ne răfuim cu toate ciurucurile astea flămânde şi să stârnim valuri inutile în nămol. Obiectivele mele, pardon, ale noastre, sunt clare şi limpezi: Pop, Pop şi iar Pop... De ce mi s-a pus dopul tocmai pe ăştia? M-au înconjurat din toate părţile ca Uniunea Sovietică, uitănd să mă întrebe dacă nu cumva sunt claustrofob. Hm! Raţionează! Dacă televiziunile apucă să-i facă vedete naţionale sărim cu toţii în aer şi n-am să mai apuc în veci să mă extind. Dacă apare vreun anchetator scorţos din capitală, putem să ne turnăm câte-un bidon de benzină pe noi şi să ne îndreptăm în cea mai desăvârşită ordine spre groapa cu var... S-au interesat şi de uitata incendiere, de acum câţiva ani, a Edenului, să ştii; da, da, afacerea aia încurcată care părea că a murit din lipsă de probe şi martori şi că a fost clasată... Aia în care toţi pomii din livadă s-au făcut într-o noapte cenuşă, iar grădinarul domeniului a fost găsit carbonizat cu o sticlă de whiskey la piept; cu toate că s-au aflat mai apoi o duzină de persoane gata să jure pe Biblie că tipul era total abstinent... Curios, sunt întrutotul de acord cu tine în privinţa asta, foarte curios. Sigur că tu n-ai nicio legătură, nici nu m-am gândit, erai prea mic ca să fii implicat în trebuşoara asta, dar dacă ar mai trăi răposatul Scott senior, sigur că ar avea ce să-ţi povestească. A alergat în pielea goală toată noaptea aia, cu făclia printre copaci, de credeai că-i un satir turmentat pe urmele nimfei cu coadă de turturică. Merita să-l filmez aşa înfierbântat... poate chiar l-am filmat cu unul din aparatele alea mici cu care-mi înregistrez pacienţii când se află în transă... Nu te supăra, da’ a fost o figură memorabilă. Reîncarnarea lui Falstaff, Oberon şi Dracula sub aceeaşi cămaşă. Un adevărat personaj de roman, o figură ce mai. Noaptea parcă se transforma căpătând o identitate dublă, total opusă celei reale. Îl mai ajutam şi eu punându-i câteva sedative în bere, că ştii că avea un adevărat cult pentru poşirca asta maronie şi era de ajuns să-i sugerez câteva indicaţii... Ar fi fost interpretul perfect pentru oricare regizor cu ceva viziune. “Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori, chiar şi cei răufăcători!”- citez din memorie. De asta se practică cu succes azi teatrul prin puşcării. Catharsis!... Uşurel, uşurel, ia lucrurile aşa cum sunt, nici tatăl meu n-a fost sfântul Gheorghe, dacă înţelegi ce vreau să-ţi zic, altfel cum aş fi adunat averea asta. Potoleşte-te, nu am de gând să descopăr trecutul comic al predecesorului tău... Sigur că e penibil, dar să revenim la temă. Nu înţelegi că nebunii mei au să devină iresponsabili? Verdele ăla care o să strălucească lângă ei o să le dea alternative, dubii, şi în cazul lor nu trebuie să existe alternative şi nici dubii. Stabilimentul Epstein trebuie să reprezinte pentru creierul lor micuţ unica alternativă, atâta vreme cât au gologani de cheltuit pentru închipuirile şi nălucirile lor... Nici un “dar”, nu mai e loc de întors. Na, că mă sună! Să nu cumva să ai curajul să închizi, până nu termin cu tâmpitul de pe linia cealaltă!... Alo!... Alooo! Ce surpriză, domnule primar, tot respectul. Sigur că v-am recunoscut, cum aş putea să nu vă recunosc, domnule primar; nu, nu sigur nu mă deranjaţi. Sunteţi singura persoana de pe planetă incapabilă să deranjeze. Cum aţi putea să mă deranjaţi?! Vorbeam doar cu un client de-al meu, da, da, banalităţi, nimic important. Sâmbătă?!... Sâmbătă... sâmbătă... sigur că sunt liber pentru o partidă de golf în minunata gradină Smoth, sper să-mi aduc şi talentul cu mine ca să fac faţă situaţiei, a da şi pe încântătoarea şi capricioasa domnişoară Sophie, neapărat domnule primar... O companie feminină e întotdeauna de preferat unui dulău bătrân, fie el şi de rasă, chiar dacă în ambele cazuri rişti să fii muşcat când te simţi cel mai bine. Ha, ha! Spiritual desigur, întotdeauna doar v-a placut să fiţi înconjurat de oameni cu spirit si de  june căprioare în blănuri! Salutări doamnei primar şi superbelor gemene... A, nu sunt în localitate, sigur, sigur, mă gândeam eu că, după atâta epuizare la cârma orăşelului nostru, aveţi dreptul la câteva clipe de relaxare intensă si nevinovată...

S C E N A   7

(Miss Goldheart, Un grup de foarte tăcuţi si binefăcuţi)

MISS GOLDHEART: ECCE HOMO şi PRO DOMO! Am solicitat un coşar şi în loc de unul am parte de patru... Buuun! Nu trebuia să veniţi cumva la nouă mâine dimineaţă?! Bănuiam că cei de la SMOKE & SMOG sunt extrem de punctuali, dar nici chiar aşa. Exact ca în reclamă: DACĂ VREI CA SĂ NE CREZI/ SUNĂ ŞI TE MINUNEZI! ...Cum, curăţaţi de la interior spre exterior ?! Aşa se face acum?! Genial, n-am auzit de metoda asta. Să ştiţi că am şi eu câteva scări rămase de la bătălia de la Waterloo, le păstrez pentru patină, dar să nu contaţi pe ele, sunt de decor şi nici n-are cine să vi le aducă la ora asta, că oamenii care mă ajută au plecat până în localitatea vecină să vadă de nişte materiale... Care-i şeful? Grasu’sau ăsta sfrijit ? Stan sau Bran? Niciunul? Imposibil, în orice activitate din lumea asta în care sunt doi, unul trebuie să fie neapărat şeful, de obicei ăla care nu cară lada cu scule. E tare de tot firma asta a voastră, absolut revoluţionară... Curăţaţi de la interior spre exterior sau de la exterior spre interior? Aha! Nu contează, nu? Important este rezultatul, da, da, sigur. Lăsaţi uşa aia de la intrare deschisă, în cazul în care se face praf, aşa procedau întotdeauna cei de la BILLY & SON, foloseau metode empirice, de asta am şi renunţat complet la serviciile lor. Ultima dată mi-au spart din neglijenţă bustul bunicului meu şi au mânjit cu funingine blana de grizzly din faţa şemineului, şi unde mai pui că şi puţeau a usturoi ca nişte exorcişti de duzină... Amatori nenorociţi, de a trebuit să-i reclam, nu că aş fi ţinut cine ştie ce la imaginea crăpată a bunicului, da’ aşa ceva nu se face unui client fidel de o juma de secol. Peste puţin timp de la faza asta au dat faliment şi au ieşit din branşă cu huiduieli. Acum am auzit că şi-ar fi deschis o gogoşărie tocmai la Gara de Vest. Dacă fac şi gogoşile în stilul în care îmi curăţau hornurile, precis că o să îmbolnăvească o mulţime de oameni de stomac, şi cu stomacul, nenică, n-ai voie să te joci, că nu-i zid, trebuie să-i dai ce-i trebuie şi la timp dacă vrei să stai bine cu digestia... De când ne ştim noi, familia Goldheart, am avut stomacul ca o cască de infantierist; dacă aruncaţi o ocheadă prin osuarul familiei veţi observa desigur că singurele părţi care n-au putrezit încă sunt stomacurile noastre de fier. Cu ele am înfruntat istoria, domnilor. Da’, tăcuţi mai sunteţi, nu-i vorba că nu mi-ar plăcea la nebunie sa vorbesc singură, că doar aţi venit aşa prompt, la ceas de seară, ca să rezolvaţi o problemă urâcioasa şi nu să purtăm cine ştie ce conversaţie universitară. L-a citit cineva din voi pe Freud sau pe Nietzsche?... Mă îndoiesc, vi se citeşte după cagulă că nici vouă nu vă plac nemţii;  înţeleg, sunt cam perverşi cu exactitatea lor. Prea multă precizie duce la ipocrizie. Aţi văzut ce filme erotice fac, fără pic de fantezie, să-ţi vină să verşi nu alta, parcă sunt documentare ori didactice. Latinii sunt experţii! ...Aici e şemineul, dacă ştiam că veniţi aşa pe nepusă masă, mai strângeam din obiecte. Ştiam că nu vă deranjează, ce mare scofală e să cureţi o sobă. Mişcări circulare de la dreapta la stânga, în sus şi jos şi frecat temeinic la colţuri. Aţi observat, domnilor, că soba este de genul feminin? Extraordinar... Credeam că bărbaţii sunt primii care le sesizează genul înainte de a începe să le desfunde. Şase sunt din astea de genul feminin dispuse simetric în casă şi toate trebuie frecate temeinic ca să nu se autoaprindă. În cazul în care am uitat să vă zic, tronează câte una în fiecare încăpere, că răposatul era friguros şi când venea aghezmuit uita care e încăperea cu soba şi se prăvălea pe unde apuca; aşa că a trebuit să facem câte una în toate cele şase  dormitoare ca să nu se îmbolnăvească de dubii. Ar mai fi vrut dânsul să facem una şi în beci, da’ atunci mi-am călcat pe mândrie şi i-am zis-o pe şleau: ’’Până aici, puiule, dacă o mai faci şi pe asta plec să mă răcoresc unde-oi şti. Ia ca punct de reper sticlele prăfuite  si butoaiele cu varză, că doar în război ai fost comandantul unei divizii de cercetaşi!’’ A scăpat beciul fără sobă, în schimb a plecat dumnealui, învârtindu-se în piciorul de lemn când a dat de dogoare, la una cu mult mai tânără...

S C E N A  8

(Sir Epstein)

SIR EPSTEIN: Numărul de urgenţă?!.. Nu are nicio importanţă cine sunt, “Un-Om-de-Bine” e de ajuns ca să notaţi acolo în registru sau ca să fim mai exacţi: “un trecător cu simţ civic”... Ştiu că respectaţi procedura, da’ sigur că folosesc un număr de cartelă pe care, imediat după asta, am s-o arunc ca să nu risc să mă purtaţi la tribunale ori la poliţie pe post de martor. Ştiu eu cum funcţionează programul ăsta de protecţie a martorilor cu care puteţi să vă ştergeţi undeva... Sprijini ideea de adevăr şi, de fapt, îţi ruinezi iremediabil viaţa. Mulţumesc, nu am vocaţie de proscris. Voiam să vă spun că, dacă forţaţi prea mult introducerea cu întrebările astea standard, riscaţi, când o să ajungeţi la faţa locului, să găsiţi nu un om în suferinţă ci un cadavru călduţ... Mai precis pe Old Mountain 56 zace în agonie o bătrână cu capul crăpat şi nu din cauza meditaţiei transcendentale. Făptaşii?! ...Lichelele alea de refugiaţi pe care i-a luat sub aripa ei de samariteancă şi i-a pus cu dânsa la masă. I-am văzut, erau toţi în păr: moşu’, bărbatul cu soţia şi băiatul lor cum încercau să scape de corp... Patru contra unul... Groaznic... Dacă reuşeşte să supravieţuiască, bătrâna o să aibă precis nevoie de operaţii estetice succesive ca să arate cât de cât acceptabil. Cum de pot să vă dau atâtea detalii precise? Duduie, am un simţ de observaţie ascuţit ca o gheară şi o memorie de pachiderm. Am participat de două ori la ’’Vreau să fiu milionar’’ şi vă asigur că am repetat  de zece ori toate răspunsurile înainte... N-am putut să intervin de teamă să n-am aceeaşi soartă, de asta şi vorbesc în şoaptă, încă îi mai aplică lovituri... Dumnezeule!!!... Da, Old Mountain 56, exact, conacul lui miss Sheila Goldheart de lângă livada arsă. Grăbiţi-vă sau faceţi ce ştiţi!!!

S C E N A   9

(Reporterul)

REPORTERUL: Telespectatorii noştri poate îşi mai amintesc recentul reportaj difuzat de televiziunea Crack în care erau prezentate proiectele şi aspiraţiile unei familii de refugiaţi din est din zona fostei livezi Eden, aflată în vecinătatea stabilimentului Epstein şi donată acesteia prin amabilitatea proprietarei de atunci a locului, miss Sheila Goldheart. Noii proprietari, recte familia Pop compusă din cinci membri, promiteau în faţa tuturor un proiect ambiţios şi ecologic pentru reabilitarea locului. Nu ne aflăm astăzi aici, deşi am fi dorit-o, pentru a evalua derularea proiectului care, la data demarării sale, stârnise un val de simpatie aproape naţională, nu ne aflăm astăzi, precizez, să continuăm susţinerea pe mai departe a acestui lăudabil demers ci să supunem judecăţii dumneavoastră o problemă morală. Revenim contrar formatului emisiunii noastre, de data aceasta în direct la faţa locului spre a lua pulsul evenimentelor. Spre dezamăgirea noastră, a tuturor, această familie s-a dovedit în cele din urmă a fi un grup infracţional cu interese oculte, străine de morala societăţii civilizate în care trăim... După ce a reuşit să-i câştige cu abilitate încrederea proprietăresei Sheilei Goldheart, făcând-o să semneze un act de donaţie perfect legal privind livada Eden, grupul Pop a încercat să pună mâna şi pe restul de avere în condiţii ce vor fi elucidate ulterior de experţii poliţiei. Nereuşind acest lucru, în noaptea de 30 spre 31 august, anul curent, a procedat la eliminarea fizică a baroanei, nefinalizând acest lucru decât parţial; victima fiind în prezent internată la terapie intensivă şi în stare de inconştienţă la spitalul Cherry din localitate. Comentariile ce se impun sunt de prisos. Cunoaştem cu toţii popularul proverb : “îi dai un fir de păr şi ei îţi iau capul”, dar nu trebuie, în nici un caz, să cădem sub imperiul emoţiilor bântuite de adrenalină si să exersăm body jumping-ul în această problemă. O întrebare clară se impune: societatea noastră este pregătită să facă faţă acestui nou val de provocări care o ameninţă în însăşi fiinţa si integritatea ei şi dacă are capacitatea şi puterea de a reprima acest văl de ură din partea unor oameni cărora a încercat, în aceste situaţii disperate, să le întindă o mână de ajutor şi să-i plaseze în structura ei maternă şi dacă nu cumva ar trebui să ia de urgenţă nişte măsuri restrictive privind accesul şi limitarea numărului de emigranţi şi de refugiaţi de orice fel pe teritoriul ei?

            Priviţi, chiar aici la graniţa dintre respectabilul stabiliment Epstein şi livada arsă un grup de ne... ne scuzaţi, pacienţi am vrut să zic, protestează împotriva actiunilor criminale ale acestei familii şi scandează lozinci anti-Pop de genul “Noi nebunii nu vrem hunii!”, “Dom’ Primar nu eşti normal!” şi altele care nu se pot da pe post decât cu bipuri interminabile... Dacă sunteţi de acord cu limitarea până la zero a  numărului de cetăţeni străini refugiaţi în ţara noastră, trimiteţi un sms la numărul afişat pe ecran cu textul “NU” şi invers, dacă nu sunteţi de acord trimiteţi un sms la acelaşi număr cu textul “DA”. Atenţie! Puteţi trimite câte sms-uri doriţi cu ambele texte, preţul unui sms fiind de o liră cu tva-ul inclus. La cinci sms-uri trimise aveti reducere  de douăzeci la sută. La zece sms-uri primiţi cadou un jingle cu iepuraşi şi coţofene. Revenim după publicitate pe aceasta temă cu un interviu în exclusivitate acordat de excelenţa sa Sir John Epstein, cunoscutul şi popularul profesor al universităţii noastre (care sperăm ca în viitorul apropiat să câştige premiul Nobel şi Pullitzer) şi care trage un semnal de alarmă în faţa acestor întâmplări care au zguduit comunitatea noastră! Aşteptăm ca primarul urbei să iasă din letargia-i bovină caracteristică şi să se pronunţe în faţa alegătorilor săi, dar mai ales în faţa celor care nu l-au ales, asupra acestor evenimente brutale... Publicitate! Publicitate! Publicitate!

S C E N A   10

(Poliţistul, Miss Goldheart, Poliţista)

POLIŢISTUL: Eşti sigură, Sue, că asta-i  rezerva în care trebuia sa intrăm? Cum putem să identificăm victima cu maldărul ăsta de pansamente în care e înfăşurată? E prima oară în viaţa mea când mi se cere să iau declaraţii unei mumii. Cred că sunt bântuit de acelaşi sentiment pe care l-a avut Harrison Ford în cavourile pline cu tarantule din Indiana Jones... Mamaie... mamaie, tu eşti ?!

POLIŢISTA: Era dificilă şi în zilele ei cele mai bune, darămite acum. Dacă nu vrea să colaboreze cu autorităţile? O să trebuiască  să batem cărare până aici, de două ori, in fiecare zi, sau cine ştie să stăm de gardă până îi vine chef. Bate mai tare in ghipsul ăla... A zis ceva?!

POLIŢISTUL: Cred că sforăie, săraca... îi dau dreptate, după atâtea lovituri... Am citit undeva că, în anumite cazuri, suferinţa poate provoca  o stare de transă asemănătoare somnului sau ca cea provocată de musca Tze-Tze.

POLIŢISTA: Insistă Bananas, atmosfera asta plină de medicamente îmi creează depresii... trage-o de nas, zgâlţâie-i patul, fă ceva! Ameninţ-o cu o amenda... Cântă ’’La mulţi ani !’’

MISS GOLDHEART: Ttt!

POLIŢISTUL: E ea, e ea, nu mai am niciun dubiu, o recunosc după varice... arată ca nişte corali din Mica Sirenă. Cred că a fost o bucăţică bună la vremea ei. Sănătate, miss Goldheart! Abonamentul! Sunt tipul de la cablu! ...Vreţi un covrig? ...Salutări din partea  Laikăi!... U-uuu! U-uuu!

POLIŢISTA:  Întinde-te pe pat lângă ea. Să imortalizăm clipa asta minunată peste care poţi să-ţi depui demisia. Porneşte reportofonul, sergent!

POLIŢISTUL: E doar o simplă formalitate. Pune-i tu întrebările astea mai generale, şefa, aşa ca de la fostă femeie la fostă. Picanteriile unui eventual viol le puteţi discuta pe larg ca între fete şi fără prezenţa mea. Eu mă duc să fumez o ţigară de foi cu infirmiera blondă de pe hol căreia îi curgea nasul. Părea foarte nefericită. Trebuie s-o consolez.

MISS GOLDHEART:  Aaa!

POLIŢISTA:  Vezi să nu. Rabdă. Ai notat?!

POLIŢISTUL: Ce?! A zis ceva?!

POLIŢISTA: “Aaa!” E un bun început. În curănd o să scoată şi sunete articulate. Recepţie!

POLIŢISTUL: Ca să scot sunete articulate au fost necesari trei ani pe muchie,  pentru mine. Mama făcuse deja peri albi şi-i crescuse mustaţa ca lui Stalin. Să sperăm ca, în cazul de faţă, să dureze ceva mai puţin. Un-doi-trei, probă de microfon! Spitalul Cherry, salonul 313, 7 septembrie orele 14 şi 36 de minute. Interogatoriul numitei Sheila Goldheart născută...

MISS GOLDHEART: Daaa!!!

POLIŢISTA: Repede, până nu o pierdem. Puteţi să ne confirmaţi dacă făptaşii la agresiunea din conacul dumneavoastră. erau în număr de patru?

MISS GOLDHEART: Daaa!!!

POLIŢISTA:  Că v-au cerut, evident sub ameninţarea armelor, să le dezvăluiţi locul în care vă ascundeaţi bijuteriile familiei şi să semnaţi o foaie în alb prin care de fapt renunţaţi la toate bunurile dumneavoastră.mobile şi imobile?

MISS GOLDHEART: Daaa!!!

POLIŢISTUL: Că aveṭi două luni şi 25 de ani...

MISS GOLDHEART:  Daaa!

POLIŢISTA: Mă enervezi Tybalt Dick! Spuneţi măscările în gând. Aici se întocmeşte un raport serios care poate ajunge până la ministru.

MISS GOLDHEART: Daaa, daaa!

POLIŢISTA: Reiau. V-aţi împotrivit?

MISS GOLDHEART: Daaa!

POLIŢISTA:  Cum?

MISS GOLDHEART: Daaa!

POLIŢISTUL: V-aţi împerecheat vreodată cu un rinocer violet?

MISS GOLDHEART: Daaa!

POLIŢISTA:  Tybalt!

POLIŢISTUL: Opreşte-te, Sue, în starea în care e ar fi  posibil  să-ţi mărturisească că în corpul ei sălăşluieste Ben Laden cu doua mitraliere kalashnikov şi patru mortiere.

MISS GOLDHEART: Treeei! Heeei!

POLIŢISTA: Şi ce-i raportăm lui Jonathan Doubtfire?! Refuz să mă gândesc. O să înceapă iar să urle că-l presează primarul  cu declaraţia asta şi că mai are şi altele pe cap. Trebuie să rezolvăm cumva.

POLIŢISTUL: Descurcă-te, şefa, ai toată autoritatea. La leafă ai stat întotdeauna deasupra şi n-am auzit vreodată să te fi plâns... Inventează! E doar o simplă formalitate. Toată lumea ştie cine sunt făptaşii... Au anunţat şi la televizor, Sue.

POLIŢISTA: Nu se cade, Tyb. E în joc soarta unor oameni. Adevărul trebuie sa primeze. Am şi eu conştiinţă, Bananas. Am depus şi eu  un jurământ al lui Hypocrate.

POLIŢISTUL: Şi care erau cuvintele lui? Îl mai ţii minte ?

POLIŢISTA: Cuvintele, nu. Sensul, da. Ceva de genul că trebuie sa fiu permanent în slujba cetăţeanului şi a comunităţii în care...

POLIŢISTUL: Întreab-o odată dacă i-a recunoscut pe atacatori... I-ai recunoscut pe atacatori, mamaie, i-ai recunoscut pe ăia care ţi-au dat cu capul în gură şi ţi-au întors mânuţele la spate?

MISS GOLDHEART: Daaa!

POLIŢISTA: Înnebunesc!!! Mai bine particip la disecţia unui extraterestru , 002, decât să finalizez interogatoriul ăsta.

POLIŢISTUL: Vezi, şefa, e atât de simplu... Şi ei erau ei, familia Pop, ăia care te-au lovit, nenorociţii ăia de Pop, daaa ?!

MISS GOLDHEART: ...Nu.

POLIŢISTA:  Hm... şi  au spus ceva... s-au trădat cumva?

MISS GOLDHEART: Pe... ma... lul... ala... la... lacului... Feee...

POLIŢISTUL: ...lone ?!

A     C      T     U    L         III

S C E N A 1

(Doamna Scott, Clement)

DOAMNA SCOTT : Ce onoare, ce onoare! Intraţi, vă rog, imediat trebuie să apară şi Catherine. Un minunat prilej de a putea discuta, relaxat, cu un gentleman, la o cană de ceai.

CLEMENT: Vă mulţumesc, doamnă, dar nu prea agreez ceaiul, de acolo de unde vin nu prea se obişnuieşte decât atunci când eşti răcit.

DOAMNA SCOTT: Asta e într-adevăr o problemă, domnişorule comandor... Credeam că la Polul Nord e ceva uzual. Dacă ar fi fost William acasă l-aş fi trimis după o tărie.

CLEMENT: Nici... Vă rog să nu-mi mai spuneţi domnule şi nici comandor, doamnă...

DOAMNA SCOTT : ...Suzie, pentru apropiaţi. Tutuieşte-mă!!!

CLEMENT: Credeam că e suficient dacă vă tutuiesc fiica, dar dacă insistaţi...

DOAMNA SCOTT: Insist!... Nici vin?!

CLEMENT: Apă, paie şi bătaie... doar, “Suzie”... Glumă!

DOAMNA SCOTT: Să nu-mi spuneţi că sunteţi adept al sadomasochismului, că o să mă faceţi profund nefericită. Plâng foarte uşor, să ştiţi, când eram mică puteam să plâng şi la comandă... Vreţi să v-arăt?

CLEMENT: O femeie care se străduieşte în suferinţă nu prevesteşte nimic bun, mai ales când ţi-ai lăsat pelerina acasă. Cat mi-a vorbit surprinzător despre dumneavoastră... tine.

DOAMNA SCOTT: Serios?! Nimic nu mă miră. Îţi plac bebeluşii? Ah, ce întrebare prostească, eşti atât de tânăr. Trebuie să ai cel puţin douăzeci şi patru de ani.

CLEMENT : Douăzeci şi doi, în decembrie.

DOAMNA SCOTT: ...Atât?! Eşti un tip foarte impunător, nu arăţi şi nu ai nici un pic de burtă. Burta, ah... Doamne, cred că sunt obsedată de protuberanţe. Ce-i drept nu avea nici al meu la vârsta ta... Săgetător sau capricorn?

CLEMENT: Mă străduiesc... Săgetător... Toţi cei care vânează arată bine. Mă aflu în casa aceasta doar ca să lămuresc anumite aspecte ale relaţiei mele cu Catherine. N-aş vrea să credeţi că...

DOAMNA SCOTT: Dar noi nu credem nimic şi în nimic, fii liniştit. Suntem atei care palpează realitatea cu degetele clandestine ale sufletului. Asigură-mă doar că ai intenţii serioase în privinţa ei şi e suficient. Sunt totuşi mamă...

CLEMENT: Foarte serioase. Ne-am hotărât să parcurgem cu delicateţe toate etapele, fără să le ardem.

DOAMNA SCOTT: Corect. Toţi vânătorii au câte o strategie când se hotărăsc să împuşte ori să violeze o căprioară... Unde o să locuiţi? Sau ardeţi şi etapa asta? Cu ce venituri o să vă întreţineţi? Îmi poţi garanta că n-am s-o văd într-o dimineaţă înapoi cu valiza la uşa, însărcinată şi cu batista udă? Nu mai am răbdare cu igiena celor mici şi nici nu m-am gândit c-o să devin bunică la o vârstă atât de fragedă... Vreau să mai copilăresc. Înainte purtam rochii până în pământ, dar de la o vreme, port numai fustiţe din ce în ce mai scurte. Încă mai am semnal... În semn de doliu, nu te gândi prea departe.

CLEMENT: Vă stă foarte bine cu taiorul ăsta funebru... Şi culoarea e potrivită, se asortează cu părul. Aveţi un exces de semnal chiar, cinci liniuţe. Dacă aş fi pictor cu talent, v-aş ruga să-mi pozaţi într-o atitudine relaxată, ca şi discuţia noastră.

DOAMNA SCOTT: Nud?! Posibil... Fostul soţ spunea că arăt ca o stewardesă care vrea să ia locul pilotului... E normal să mă interesez de anumite detalii. Uneori, cred că am în loc de inimă un portofel. “Ca să garantezi durabilitatea unui sentiment alimentează-l cu bani. Mulţi. Preferabil cu cecuri.” Am încheiat citatul. Par destul de pragmatică, nu?

CLEMENT: Nu păreţi, chiar eşti... sunteţi. Prima condiţie privind durabilitatea unui sentiment este ca acesta să existe, restul sunt picanterii. Cred că ar trebui să plec. E suficient pentru prima vizită. Sunt aşteptat de cineva drag la spital. Cat o să înţeleagă.

DOAMNA SCOTT: Mulţumesc pentru flori. Sunt absolut încântătoare, comandorule. Mai treci pe aici.

CLEMENT: Îţi reamintesc, cu respect, Suzie, că aspiraţiile mele sunt mult mai evoluate decât această trecătoare şi udă funcţie maritimă...

DOAMNA SCOTT: Poate de-abia acum o înţeleg pe Catherine de ce te iubeşte atât, încât, de la un timp, pur şi simplu este imponderabilă... Mi-e frică uneori să nu se înalţe deasupra clădirilor ca un balon umplut cu heliu şi să nu se dezintegreze. Poate ar fi trebuit să ne cunoaştem acum douăzeci de ani.

CLEMENT: Acum douăzeci de ani în urmă eram bine înfăşurat în scutece, “Suzie”, foloseam doar limbajul privirii şi nu eram suficient de diplomat... Mai bine mai târziu decât niciodată, nu-i aşa?

S C E N A 2

(Poliţistul, William)

POLIŢISTUL: GLORIE, BANI & TRABUCURI! ADIO, VOI, MUCURI! Gruie şi gurguie, William Scott!!! Tot singur? Sper că încă îţi mai plac fetele, armăsarule.

WILLIAM: Sunt bune, Tyb, doar ca să ai de ce să te ţii după ce îţi dai jos pijamalele, în rest există maşina de spălat, cuptorul cu microunde, semipreparatele şi... mâna dreaptă.

POLIŢISTUL: Lasă aburelile. Acum două săptămâni te-am văzut cu gaşca prin centru cum lingeaţi cu privirea “călugăriţele” blonde de la Crucea Roşie staţionate acolo. Păreaţi foarte în acţiune... Cum îţi mai merg treburile ?

WILLIAM: Ca la toată lumea, că doar n-oi fi eu mai cu moţ... Amestecat, amestecat! Nu mă plâng, da’ nici nu dau pe afară.

POLIŢISTUL: N-aş zice, judecând după ţoale. Firmă, firmă. Întotdeauna te-ai priceput la cârpe, ţărane... Mai întreabă soru-ta de mine ?

WILLIAM: Te pocnesc, Dick, cât eşti de lung. La fel de mult ca şi maică-ta de mine. Ocupado! Cat are gusturi la bărbaţi. Nu are de gând să se specializeze pe sperietori din astea cu fundiţe.

POLIŢISTUL: Pace, ţărane! Când mai jucam fotbal, erai campion la faulturi pe neve. Nu te ştiam aşa sensibil... Vrei să-ţi împrumut o batistă, Bum-bum?

WILLIAM: Împrumut-o lu’sor-ta, caraliule. Delicado! Am auzit că l-ai fericit c-o amendă pe Sharkye. Aşa ceva nu se face unui vechi prieten, Tyb.

POLIŢISTUL: Drujba-i drujbă, slujba-i slujbă... N-o să-mi pierd pâinea pentru un descreierat. Nu l-a rugat nimeni să se urce în fundu’ gol pe clopotniţă şi să facă ca guguştiucul. Dacă n-aş fi făcut asta, risca să fie arestat, dobitocul. Aşa a scăpat doar cu câteva zile de muncă în folosul comunităţii şi-un avertisment la plesneală... Dacă nu se potoleşte, data viitoare o să iasă rău. Rău. Jonathan Doubfire vrea să instaureze ordinea în orăşel. Deja pe boii ăia cu creastă i-a liniştit. I-a făcut mieluşei. I-a castrat. Îi mănâncă din palmă.

WILLIAM: S-o instaureze pe mă-sa! Trădătorule. Coadă de topor... “Când norii se-adună şi-s oalele sparte/ Aproapele tău se numeşte Departe/ Când plinul e gol şi nădejdea se-mparte/ Echipa-i echipă până la moarte!” ...Cu toţii am jurat asta când ne-am scrijelit mâinile în vestiar după victoria cu ăia de la Castbridge. Şapte la unu, pentru noi, fundaşule, şi dacă n-aveam la început morcovu-n fund puteam să le-o tragem bine de tot papiţoilor, cel puţin zece boabe.

POLIŢISTUL: Tâmpenii, era să fiu respins la vizita medicală din cauza asta, calule. Noroc că medicul avea dioptrii destul de bune şi n-a văzut semnul... Maturizează-te! Dacă te ocupi cu ceva chestii necurate, eu zic să te laşi, că nu e de glumă. Ăia din capitală sunt cu felinarele pe noi şi cer rezultate. Elicopterul ăla negru pe care l-ai văzut duminica trecută pe stadion era al ministrului. Libertatea e un cadou pe care nu-l simţi decât abia după ce l-ai pierdut. N-ai vrea să primeşti pachete de Crăciun  pe strada fortului negru.

WILLIAM: Să nu îndrăzneşti să mă ameninţi, că te pocnesc, fraiere!

POLIŢISTUL: Încearcă, calule. Muşchii tăi nu mă mai impresionează defel. Problemele se rezolvă altfel, începând de la o anumită vârstă. Ia-o ca pe un sfat prietenesc, de la un fost “Furios”.

WILLIAM: Arestează-mă, frate John Wayne, blândule. Pune-mi cătuşele şi citeşte-mi drepturile. O să se ducă de râpă ţara asta cu specimene ca tine. De asta râd străinii de noi. Ne batem joc unu’ de altu’ şi în timpul ăsta “viruşii” îşi fac de cap. Pradă, ucid, violează. Ai văzut ce i-au făcut emigranţii ăia comunişti babei senile de lângă Heaven... cine ştie cine mai urmează.

POLIŢISTUL: Făptaşii încă n-au fost prinşi, dar după modul de operare, se pare că sunt autohtoni. Foarte autohtoni, căpitane... Ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai spune dacă bănuieşti pe cineva. Sper că n-ai niciun amestec în afacerea asta... Sunt cu ochii pe tine.

WILLIAM: Sigur, John Wayne, tremur numai gândindu-mă la ochii tăi fosforescenţi care veghează în întuneric. Oi fi având eu moacă de imbecil dar nu şi de turnător. Sunt alte lucruri de care trebuie să ai grijă, mister Swarovski. Încheie-te mai bine la prohab că a aflat toată aşezarea cu ce te ocupi în timpul rondurilor de noapte. Şterge-te de rujul ăla infect de pe gât, dacă vrei să fii cât de cât fioros ori credibil.

S C E N A  3

(Doamna Scott, Doamna Harris)

DOAMNA SCOTT: Închide, te rog, doamnă Harris, geamurile că mă asurzesc clopotele astea idioate. Ar trebui să se dea în sfârşit şi o lege care să protejeze urechile sărmanilor atei, la fel de eficientă ca şi cea pentru habotnici. Ce fel de sărbătoare o fi picat taman în mijlocul săptămânii, că de azi dimineaţă tot trag de parcă ar fi surlele apocalipsei?

DOAMNA HARRIS: Cum, Suzie, încă n-ai aflat?! A dat colţu’ bătrâna Goldheart şi azi e ziua în care îşi ia adio de la lume.

DOAMNA SCOTT: Goldheart, nemuritoarea?!... Şi nu era evreică, de ce să tragă clopotele pentru o evreică? Fenomenal! La ăştia, am auzit că se înfăşoară mortu’ gol cum l-a făcut maică-sa, într-un cearşaf, nu se plânge nu nimica, vine rabinu’ şeful lor de partid, ţine o cuvântare la mişto, ca la un party şi gata. Pa şi pusi! Totul e ca un fel de şedinţă. Plus, minus şi egal, fără paranteze. Numa’ la noi se îngroapă cu clopote şi cu preot, pardon, preotul rămâne pe marginea gropii, că de îngropat se îngroapă doar răposatul.

DOAMNA HARRIS: N-a vrut să fie îngropată ci arsă şi folosită ca un soi de îngrăşământ în propria livadă, să renască vegetal, conform tendinţelor.

DOAMNA SCOTT: Tipic. Fiţe cu spanac. Toată cheltuiala se reduce la un bidon de benzină. De asta se înghesuie americanii ăştia şmecheri prin Irak, ca să ne facă rost tuturor (cel puţin aşa pretind ei) de câte un bidon de benzină... Aşa sfârşesc toţi ăştia cu două facultăţi. Fără ciocli. Cred că rudele ei sunt în culmea fericirii si ţopăie Hava Nagila de zor.

DOAMNA HARRIS: Da’ de unde, n-are pe nimeni. A lăsat totul, sub testament, pe mâinile unor terchea-berchea, nişte refugiaţi care l-au rugat pe pastor să îngăduie să tragă unul din ai lor clopotele toată ziua de azi, că aşa e obiceiul acolo la ei de unde vin. Şi pastorul n-a avut nimic de obiectat că, deh, acum zece ani cine i-a dat gologani să repare acoperişul bisericii din deal când toţi o dădeau cotită. Nici bogătanul ăla de Epstein, vecinul ei care are un balamuc cât o fabrică, de adună bolnavi până şi din străinătate, nici Primarele, curvarul ăla libidinos, nici măcar Foreman, directorul băncii sau Gringo, proprietarul abatorului de vite, toţi ăia cu nasul pe sus care stau de sărbători la slujbă duhnind a whiskey şi trabuc în primele scaune ca nişte vedete de televiziune... Nimeni alta decât evreica de Sheila Goldheart n-a făcut gestul ăsta creştinesc. Da, da, Sheila Goldheart, ai auzit bine. Au împărţit şi nişte grâu fiert îndulcit şi lumânări şi i-au poftit la masă, la conac, pe toţi care s-au îmbulzit acolo şi te asigur că nu erau puţini, că răposata, trebuie să recunoaştem, era o fire excesiv de caritabilă. Era în stare să bage câte un covrig în coada oricărui maidanez care i se încurca printre picioare. Celor care n-au vrut ori n-au putut să vină până acolo le-au dat câte o cană de vin negru şi câte o batistă de pânză ori un prosop, dracu ştie c-o mai fi însemnând şi asta, da’ nimeni n-a zis pâs şi câţiva au plecat chiar îmbujoraţi de-a binelea.

DOAMNA SCOTT: S-a întors omenirea cu fundu-n sus. Ptiu! Am ajuns să-i îmbogăţim pe străini şi să-i calicim pe-ai noştri... Cred că avea peste sută, băbuţa aia ramolită. O ştiu încă de când eram pe tricicletă cum se plimba, ca sonata, cu umbreluţele ei de dantelă toată vară pe digul lacului Felone, ca o pictură ambulantă. Părea, tot timpul, că aşteaptă vreun uituc care întârzie să apară de la crâşmă. A avut norocul să nu paralizeze înainte. Cel puţin n-a apucat s-o comande nimeni. Bravo. Şi eu aş vrea să am o moarte ca a ei...

DOAMNA HARRIS: Doamne fereşte, Suzie, scuipă peste umăr... Ce-ţi veni, aşa deodată? Se vede că nu eşti la curent cu grozăviile care se petrec, în ultima vreme, în orăşelul nostru. Ţi-am mai spus, cumpără-ţi şi tu un televizor, că nu e un capăt de lume, ori cel puţin închiriază unul şi o să încetezi să mai ai opinii personale. Au arătat la ştiri şi în reluare. Douăzeci de indivizi mascaţi au intrat peste ea într-o seară şi au           măcelărit-o ca pe un şniţel vienez pentru că n-a vrut să le arate actele casei şi banii; da’ mai ‘nainte, unii spun c-au făcut-o poştă până în zori... Brrr! Ăla de la morgă n-a confirmat, cred ca să nu întineze memoria victimei ori că o fi primit bani să tacă din gură... Gurile rele zic că făptaşii erau chiar nenorociţii ăia cărora le-a lăsat totul, dar eu una nu prea cred. Par nişte oameni foarte de treabă. Cât despre probe, indivizii au lucrat curat şi n-au lăsat nicio urmă. Profesionişti. Poliţia este înnebunită şi a promis o recompensă bunicică cu mai multe zerouri decât de obicei.

DOAMNA SCOTT: Pe baza poliţiei noastre, putem s-o mierlim cu toţii într-o zi şi hahalerele astea tot n-o să fie în stare să găsească nicio probă. Din lipsă de probe, ar fi în stare să declare că ne-am băgat unghia-n gât de prea mult spleen ori că suntem victime colaterale ale depresiei. Nu vezi ce uniforme poartă, parcă sunt toţi nişte paparude. Da, da, ascultă-mă, totul la ei se trage din cauza uniformei. Toţi cerşetorii ăştia versaţi par foarte de treabă, până la proba contrarie, pentru  novicii de la ordine de la noi făcuţi la apelul bocancilor. N-aş vrea nici moartă să am de-a face cu ei. Mi se face pielea de găină numai când îi zăresc pe aceeaşi parte a trotuarului şi de-abia mă stăpânesc să nu fac cale întoarsă...

DOAMNA HARRIS: Tu da, sigur, dar se pare că domnişoara ta are altă părere. Se învârtea ca un titirez şi gângurea lângă unu’ din ăştia ciudaţi, căruia de-abia dacă îi mijise mustaţa, acolo, în văzul tuturor, lângă uşile crematoriului. Gângurea ca o porumbiţă, glu, glu! Păreau că se cunosc de foarte mult timp şi chiar foarte... profund... şi sigur nu ar fi dorit deloc să schimbe trotuarul...

DOAMNA SCOTT: !!! ...Trebuie să te fi înşelat foarte doamnă Harris, Catherine a mea e logodită cu un comandor foarte prezentabil, care are toate şansele să avanseze rapid în carieră şi nici prin gând nu i-ar da să se cupleze cu vreun parvenit... Am pretenţii de la ea, ce naiba. Înainte de a obţine slujba asta nouă, Will o supraveghea foarte din scurt    şi-mi raporta de fiecare dată când îşi schimba prietenul sau survenea câte-o ceartă mai zdravănă... Negativ, negativ.

DOAMNA HARRIS: Sigur. Afirmativ. Discută cu ea. Şi apoi n-o mai face Suzie pe neştiutoarea, ne cunoaştem doar de atâta timp, era chiar tipul care v-a intrat în casă săptămâna trecută, ăla cu buchetul imens de trandafiri pe care l-ai îmbrăţişat la plecare de parcă te lipise cineva de el cu super-glue. L-am recunoscut după favoriţi.

DOAMNA SCOTT: Imposibil, Ellen, dacă ar fi fost venetic, mi-aş fi dat seama. Avea un accent impecabil şi nişte maniere cum n-am mai văzut demult la mocofanii de pe aici, plus nişte intenţii serioase în privinţa lui Cat. N-aş fi acceptat să-l primesc în ruptul capului dacă aş fi bănuit măcar că vine din Est. Crede-mă!

DOAMNA HARRIS: Te cred, cum să nu te cred. Unul din ăştia mi-a păcălit nepoata, pe Mary, de a rămas săraca, cu pântecele la gură. Dacă nu ştiai, ţi-o spun acum ca să nu afli de la alţii. Frate-miu, Gary, era să se spânzure pentru asta când a aflat, dar până la urmă n-a avut de ales. Ce-i drept  corcitura aia de copilaş arată ca o bomboană, parcă să-i facă în ciudă, şi e sănătos tun... A înghiţit găluşca frate-miu şi acu’ trage ca un cal să-i întreţină pe toţi. Dacă-l întâlneşti nu-l mai recunoşti. Arată ca o stafie în jug.

DOAMNA SCOTT: Ferească Sfântul! Trebuie neapărat să vorbesc cu William! ...William!!! William!!!

S C E N A  4

(Reporterul, Poliţistul, Poliţista)

REPORTERUL: Până când!!!... Da, da, oameni buni, dragi telespectatori, aşa cum bănuiţi din aceste imagini, am revenit în orăşelul de pe malul lacului Felone cu aceeaşi dorinţă nestrămutată de adevăr şi triumf al justiţiei oarbe care se încurcă printre talgere, încercând să fim imparţiali şi să luăm constant pulsul evenimentelor... Ceea ce se întâmplă în acest loc este reprezentativ pentru starea de spirit a întregii noastre naţiuni, invadate şi umilite în însăşi esenţa ei democratică. Căci ce mai înseamnă astăzi democraţia când provocările externe sabotează stabilitatea noastră economică, politică şi morală. Acum câteva luni eram prezenţi în acest loc pentru a asista la miracolul plantării cu surle şi trâmbiţe a câtorva ghinde neautohtone, eveniment ce previziona renaşterea domeniului incendiat al baroanei Sheila Goldheart, fie-i cenuşa uşoară şi iertate-i fie-i greşelile cele fără de nenumăr provocate de dărnicie... Furtună în... oliţă! Da, da, aţi auzit bine. În oliţă, doamnelor şi domnilor! La câteva săptămâni după acest simulacru vegetal, venerabila şi vulnerabila baroană cade victimă lăcomiei veroase a propriilor protejaţi, recte familia Pop, împotriva cărora nu există nicio dovadă palpabilă, nici măcar declaraţia antumă a lui miss Goldheart, luată pe patul de suferinţă de vajnicul apărător al legii, sergentul local Tybalt Dick, poreclit de gurile rele şi Bananas datorită... lungimii nasului său, şi domnul poliţist Sue sau cam aşa ceva... Faptele sunt însă evidente. Ne pare rău că şeful poliţiei, Jonathan Doubtfire, 000 în documentele instituţiei, n-a catadicsit să ne onoreze cu prezenţa în această intervenţie televizată, pretextând că este deranjat la stomac de la nişte scoici expirate şi a delegat pe cei doi din subalternii săi, 002 şi 003, să-l reprezinte. Domnule Sue, nu sunt aici să vă întreb de ce purtaţi un nume de femeie (deşi aş putea fi pe deplin îndreptăţit) şi dacă e legal acest lucru ci dacă în situaţia în care nu veţi reuşi să descâlciţi acest caz simplu şi  s-ar putea ajunge, datorită nemulţumirii colective evidente, la o adevărată revoltă populară şi la mişcări de stradă, ce măsuri de menţinere a ordinii veţi întreprinde?

POLIŢISTA: La punctul unu aş vrea să vă contrazic prezentându-vă noile mele implanturi performante de silicon marca Douglas & Douglas, cât despre punctul doi pot să afirm că am lipit pe toţi stâlpii disponibili din teritoriu afişe cu recompensa substanţială celui care ne va oferi informaţii concludente despre acest nefericit caz. Contăm pe maturitatea populaţiei şi abţinerea de la orice fel de reacţii împotriva celor câteva sute de refugiaţi legali, pe care vicisitudinile istoriei i-au silit să ceară protecţia noastră, până la rezolvarea cu succes a cazului. 003, ai legătura!

POLIŢISTUL: Mulţumesc “domnişoară” Sue, am preluat-o. Vreau să salut pe această cale pe toţi prietenii mei de la echipa de fotbal “Furioşii” şi să le reamintesc că le sunt alături şi că îi susţin necondiţionat în acţiunile lor... în acţiunile lor sportive, da. În aceste clipe grele nu pot să spun decât că: “Când plinul e gol şi nădejdea se-mparte/ Echipa-i echipă până la moarte!!!” ...Ahoe că e nevoie!

REPORTERUL: Emoţionantă este hotărârea celor de aici, de la ordine, care veghează, chiar şi atunci când au probleme impetuoase de stomac, la liniştea noastră, a tuturor. Şi dacă tot am dat-o în versuri, încheiem transmisia specială în direct cu corul pasiv al Alenaţilor Mintal Paşnici (A.M.P) din stabilimentul Epstein, rugându-ne dublu alături de ei: “Vino sfiosule printre noi/ Când Viaţa-ţi zice ’’gunoi’’/ Să fim doar noi amândoi/ Văcarule de cowboy...”  Tăiaţi!!!  Publicitate! Publicitate!

S C E N A 5

(Catherine)

CATHERINE: De ce te fereşti de mine, Clementes? Te-ai plictisit deja?... Accept. Puritatea poate deveni plictisitoare şi uneori imbecilă, dar te rog, aminteşte-ţi, chiar tu mi-ai cerut lângă lac să ne păstrăm proaspeţi ca aburii care se înalţă miraculos de pe obrajii apei şi eu am fost de acord cu asta, chiar dacă te doream până la durere, uitând să mai păşesc peste praguri şi prăvălindu-mă ca o legumă în faţa domnişoarei Duchamp şi a domnişoarelor sale balerine în toiul unei figuri de dans complicate... Nu eu am hotărât ca lucrurile să aibă înfăţişarea pe care o cunoşti şi nici nu sunt Dumnezeul vorbelor ori gândurilor celor care mă înconjoară, nu eu sunt pricina întâmplării ori a hazardului care sapă tranşee în înaintarea pe care ne-o dorim. Gândeşte-te, iubitule, curcubeul nu devine curcubeu până nu-şi completează rogvaivul miraculos din care nu lipseşte nimic din ceea ce nu trebuie să lipsească. Dacă nu pot fi curcubeul tău, lasă-mă să devin măcar una din culorile ce-l definesc şi nu voi duce lipsă de înstrăinarea ta. Mi-am pus lângă pat o valijoară de piele în care am aşezat o pijama, o periuţă nouă de dinţi, ursuleţul uzat de pluṣ şi ultima pereche de poante în stare decentă şi aştept să mă chemi pe o insulă necunoscută de pe care să începem... ce să începem? ...Smoală şi fulgi! Ce dracului să începem?!... Este vremea ca stejarii să rodească. Florile bărbăteşti sunt grupate în inflorescenţe numite mâţişori, iar cele femeieşti sunt ca nişte muguraşi tremurători... De ce mi-am pus lângă pat valijoara de piele şi de ce mi-am ascuns în ea pijama cu flori, periuţa, poantele şi pe Teddy? Proastă ce sunt, disperată ce sunt, ca ultima Evă refuzată la export şi condamnată să se prăfuiască pe rafturile unei magazii goale şi ruginite. Mândria mea de Scott zace ca o cârpă putredă uitată la înmuiat în ligheanul tulbure al indiferenţei tale ţărăneşti. Ruşine, Catherine Scott, aluatul tău a crescut peste poate şi pute a neruşinare şi desfrâu şi-şi arătă colţii de tigru neîmblânzit. Smulgeţi pântecele bătut în cuie de deasupra picioarelor tale şi aruncă-ţi-l deasupra lunii însângerate ca o căiţă fără noroc. Doi câini de pază se rotesc în juru-ţi şi fac un cerc de bale albe ca o spumă ţanţoşă de bărbat. Culcat Suzie, culcat, fii cuminte, fii cuminte William... aşteaptă.. şezi... vino aici... la pas... pe loooc... bravo... bravo... aşteaptă... la loooc... nu-i voie, nu-i voie, îţi spun nu-i voie, nu-i voie... Aporte! Apooorte! Culcat.. stai... nu... poziţie... culcat... culcaaat! Înnebunesc, înnebunesc! Dă-mi drumul, mamă, aruncă-mi cheile de la cătuşe şi îţi promit că n-am să te muşc decât de două ori că o adevărată fiică recunoscătoare... Dă-mi drumul, să aud cum aleargă pe scări gealaţii în halate albe şi cum îmi pregăteşte aşternutul din salonul tapiţat cu burete, ticălosul de Epstein, dracul să-l pieptene... Dă-mi drumul, mamă, mămică, ajută-mă, domnişoară Duchamp, tu care nu ştii decât să strigi cu ciocul tău graseiat atunci când greşesc.. pas de chat... demi-plie, grand-plie, releve, saute, port-de-bras, battement tendu, battement tendu jete, rond dejamb, battement fondu, changement de pied echappe, clementissimo... Gata, gata, nu mă mai strângeţi aşa că vomit... nu mă mai înţepaţi, brutelor, sunt cuminte, sunt cuminte ca o vulpe fără coadă, promit!!! Ajută-mă să mă trezesc, Doamne! ...Scapă-mă! ...Scapă-mă, Clementes! ...Făcătură! ...Făcătură!

S C E N A  6

(Clement)

CLEMENT: Şi ce dacă întârzii?! Nu intru... Mai bine să întârzii decât să ajungi prea devreme şi să te cocoţi ca un prost în capul mesei, ca un clown ratat care nu mai stârneşte decât milă şi care nu mai e bun decât să primească tarte de frişcă expirată peste figură… Trufia se pedepseşte, aşa spun toate cărţile. De ce să nu se pedepsească trufia dacă până şi cuminţenia din faşă este pedepsită. Pionii negri stau în faţa pionilor albi şi li se uită în ochii încercănaţi. Şi ce?! E bine că se studiază reciproc şi cu deferenţă. Regii au căzut, turnurile au căzut, caii aleargă fără cusur peste câmpurile cadrilate şi doar nebunul suspină... Este loc destul pe masa lucioasă şi piesele amestecate dau bine, foarte bine dau aşa cum sunt amestecate. Nu e o privelişte pentru nostalgicii care preferă spaţiile vide care nu prevestesc nimic constructiv. Ahoeee! E cineva aici?!... Treziţi-vă capete pătrate şi mişcaţi-vă cururile grase, căci se aude alaiul şi trebuie curăţate lămpile şi umplute cu untdelemn curat şi trebuie spart cepul noroios al butoaielor. Deschide porţile grele, bunicule, căci azi trebuie să apară, sigur trebuie să apară. Ştiu pentru că s-a oprit un fulger în faţa piciorului meu şi a scris cu un deget în colb numele ei... Şi ce dacă e ceaţă, nu va rătăci drumul căci o voi chema peste neguri cu statornicie, nici nu îşi va agăţa rochia printre spini căci voi trimite licuricii s-o însoţească... Cum de unde ştiu? Am vorbit cu ea azi noapte când udam împreună, cu o pălărie de dorinţe, stejarii. Da, da, de aia cresc vârtos spre dimineaţă şi se înşurubează lacom în cenuşă ca să recupereze... Da, da, râsetele alea erau ale noastre şi şoaptele alea de credeaţi că sunt nevăstuici erau ale noastre. Nimic din ce-aţi auzit peste dealuri n-a fost a altcuiva. De ce să fii împrumutat altora ce este numai al nostru?! Nu aşa ne-aţi învăţat ca să nu ne împrumutăm nimănui sufletul?! Căci, dacă nici sufletul nu ne aparţine doar nouă, ce altceva să ne fie mai aproape?! Deschide porţile grele, nu te codi bunule, să geamă fierul lor greu ca o vietate marină ce îşi desface pleoapele de plumb după o mie de ani. N-auzi?! Nu o auzi? Ştiam că eşti fără grai, nu că ai şi timpanele sparte. Trop... trop... răsună tocul ei uşurel peste stânci... e aproape, e atât de aproape încât îi aud răsuflarea, şi cine îi poate cunoaşte răsuflarea mai bine decât mine, nevrednicul... Miroase a mentă şi a pelin, a busuioc bătut cu o piatră şi a scăpărare de cremene. A floare de salcâm adie gura miresei mele şi a iarbă călcată de mânji. Încă puţin, încă puţin. Adunaţi-vă... Să cânte surlele ca un arc deasupra palatului şi să se crape spinarea tobelor sub bătăi. Chimvalele să se facă covor care să-i lumineze cărarea. Vine, vine mireasa şi trebuie primită cum se cuvine rangului ei. Umpleţi ferestrele cu lămpi şi aduceţi mesele grele. Aşa se cuvine, aşa se cuvine. Smulgeţi doliul şi pitiţi-l în scrinuri. Aşa se cuvine. Vremea lui a trecut şi morţii au veşmintele ude de multele lacrimi. Se cuvine să petreacă şi ei în spatele nostru, căci mult au aşteptat ziua aceasta a bucuriei care li se cuvine şi lor... Catherineee!!! Sunt aici, Catherine, sunt aici şi totul e pregătit cu vlagă pentru venirea ta.

S C E N A 7

(Sir Epstein, William)

SIR EPSTEIN: Rahat! Nu vreau să mai aud nimic. Proasta aia de sorǎ ta mi-a făcut destule probleme şi, dacă nu intervenea maică-ta la timp, riscam s-o încurcăm din cauza vecinilor... Da, da, o adevărată doamnă madam Scott şi dacă nu semna cererea aia  trebuia să-mi retrag huidumele că se strânsese lumea ca la urs. Noroc că Bob de la televiziune e omul meu şi nu dă drumul pe post la orice măgărie, asta pentru că ştie că, atunci când se încheie socotelile, se alege şi el cu ceva; iar în ce te priveşte treaba e ca şi rezolvată: la sfârşitul lunii poţi să începi cursurile alea după care tânjeşti. Mai avem de trecut doar un hop. Unul micuţ...

WILLIAM: Şi cu poliţia cum facem, sir Epstein, că în Tybalt nu mai am încredere. S-a schimbat mult de când se fasoleşte cu uniforma şi cu insigna de tinichea prin oraş...

SIR EPSTEIN: Asta e numai o părere. Oamenii nu se schimbă niciodată cu adevărat, mimează doar. Un Furios rămâne întotdeauna un Furios. Nu trebuie să facă nimic, doar să închidă ochii pentru 24 de ore şi pentru asta i-am promis că aranjez cu primarul să-l pună în locul căcăciosului ăla de 000, de Doubtfire... şi cu evenimentele care vor urma n-o să aibă nimeni de obiectat la schimbarea asta. Îşi va pierde şi ultimii adepţi pe care-i mai are printre consilieri. Promovăm tineretul, schimbul de mâine, spaima avutului obştesc. Ciocneşte cu mine, Will, pentru asta. La noapte curăţăm oraşul de lepre şi parveniţi.

WILLIAM: Ştiţi bine că nu beau, sir Epstein. Mi se întorc maţele numai de la miros.

SIR EPSTEIN: Fii bărbat, ce naiba! Un viitor arbitru trebuie să ştie să sugă  temeinic, altfel a dat de dracu’ cu bestiile alea de jucători... Până la patruzeci n-am pus nici eu strop în guriţă, din principiu, şi am avut numai de pierdut. Nici nu îndrăzneam să mă uit în ochii unei femei, cât despre fustele ei nici nu mai vorbesc. Iar, în afaceri, un bărbat care nu bea e considerat un spion care trebuie executat fără întârziere... Uită-te atent la falangele mele. Aaa?! Niciun fel de tremur... Ascultă-mă pe mine, eu sunt ca ăla cu un singur principiu în viaţă şi anume că alcoolul trebuie să fie tareee... Ha-ha! Trebuie să schimbăm neapărat imnul echipei noastre, când ne mai liniştim, nu crezi?

WILLIAM: De ce să-l schimbăm. Mie-mi place şi de ăsta vechi care degajă nostalgie: Pe malu’ lacului Felone/ Iu...

SIR EPSTEIN: Puţoisme! Maturizează-te, Will, schimbă-ţi pantalonii scurţi cu unii de camuflaj. Cumpără-ţi o pălărie! “Mândru şi liber” se va chema noul cântec al Furioşilor şi, cu un ritm antrenant, bag mâna-n foc că băieţii se vor topi după el... Energie! Energia e ceea ce vă lipseşte, Will! Nostalgia e domeniul femeilor şi al sclavilor. Caracterele tari se definesc prin dinamism. Dinamism.

WILLIAM: Mda, poate. Venisem să discutăm despre plan.

SIR EPSTEIN: A, pragmatic ca de obicei. Bravo, ai o bilă albă. Păi uite cum facem: deseară îmi pun gorilele să dea drumul saloanelor de bolnavi agitaţi şi să-i mâne cu făcliile prin livadă până la locuinţa Popilor. Cred că sunt vreo 80 în capăt, cam cât o companie dacă nu greşesc. Tu împreună cu băieţii vă îmbrăcaţi în nişte halate albe şi vă amestecaţi discret printre ei. Fără pistoale, numai arme albe, ca să nu transpire. Restul ţine de... improvizaţie. Dacă auziţi vreo sirenă vă retrageţi dincolo de gard şi o tăiaţi fiecare la casa lui. Restul e treaba mea. Clar?!

WILLIAM: Cât se poate... Şi cu Cat cum rămâne?

SIR EPSTEIN: Păi, n-am stabilit? O mai ţin la izolator două-trei zile ca să nu dau la nimeni de bănuit că nu face parte din peisaj şi dup-aceea e liberă ca pasărea cerului... Mai târziu o să ne şi mulţumească pentru gestul ăsta mărinimos. O mică lecţie nu strică nimănui, mai ales când vine din partea celor dragi.

S C E N A  8

(Albert Pop, Ana Pop, Ioan Pop, Clement Pop)

ALBERT POP: V-am spus eu, ce v-am spus... cu ăştia nu e de glumă, nu vor să ne înghită şi pace. Nu mai e nicio îndoială, tăvălugul ăla se îndreaptă încoace. Femeie, adă furca aia ruginită, s-o am la îndemână. Cum intră cineva peste gardul ăsta al nostru fără încuviinţarea mea, cum îi crăp capul fără avertisment. Legile de aici îmi dau acest drept. Adu furca, femeie, am zis, şi tată socrule ia şi matale toporul sub braţ şi arată cât eşti de bărbat, iar tu, Clemente, intră în casă şi sună la poliţie până catadicseşte vreun adormit de acolo să răspundă! Poate ai mai mult noroc decât mine. Făcliile astea de peste deal se apropie din ce în ce mai ameninţător şi se aud nişte mugete ca de vaci. Auziiiţi?! ...Mi se face părul măciucă de la ele şi îmi tremură genunchiul ca de la coasă. Ne-au pus gând rău se vede domnii de pe aici.

ANA POP: Taci, Alberte, şi aprinde-ţi o mahorcă, iar matale, tată, linisteşte-te şi adu-ţi un scaun... Luna asta e taman ca a noastră de acasă, ca o juncă ce stă să fete în iarba plină de rouă... De-atâta roboteală am uitat să ne mai şi oprim şi să o privim cum trece ţanţoşă peste unii şi alţii. Adu-ţi un scaun, tată, adu-ţi un scaun am zis şi aruncă toporul în şanţ!

CLEMENT POP: ...Să-mi aduc şi mie un scaun, mamă?!

ANA POP: Adu-ţi şi ţie unul, Clemente, şi nu mai boli după Caterinca aia năbădăioasa, dacă este scris să fie a ta, te va căuta şi în fundul pământului ori a lacului ăstuia chiar de-ar fi să te prefaci într-un fir de nisip şi să te ascunzi într-o scoică... Bate palma cu mine că, în trei zile, o să te caute de la sine putere şi o să-ţi înşire nu ştiu ce bazaconii ca s-o ierţi, aşa-s fetele astea mari care n-au dat de gustul bărbatului lor şi nu ştiu cum să-l ţină aproape; ascultă-mă şi ia lucrurile aşa cum sunt... adu şi pentru mine unul cu spătar, ca să-mi odihnesc spatele. Să-mi faci, Alberte, o frecţie cu spirt dacă n-ai pus încă, păcătosule, gura pe el... Ce cântă hoarda asta care se apropie, băiete?

CLEMENT POP: (ascultă atent) Pe malu’ lacului... Felone/ Gagica mea... păşi... cu teamă...

ANA POP: Cântecul ăsta nu prea sună de intimidare, aduce mai mult cu unul de tăvăleală; da, da, are versuri frumoase, va trebui să-l învăţăm şi noi dacă ne hotărâm să rămânem aici. Tată, notează-i cuvintele pe o scândură, să nu-l uităm.

ALBERT POP: Te-ai ţăcănit... numai de un grup vocal nu îmi arde acum. Harcea-parcea ne fac, cu tot cu cântece, turbaţii ăştia... Aliluia, aliluia! Şi când vor veni cei de la răsărit peste cei de la apus se vor răscula aceştia din urmă şi se vor îmbrăca în îngeri şi vor porni cu alai mare ca să-i nimicească... Groază şi deznădejde va aduce cântecul lor şi fiarele se vor ascunde ruşinate în peşteri, iar peştii îşi vor acoperi ochii cu mâl. Luna se va îngreuna de mânia lor şi va odrăsli o sabie care va cădea din înalt peste cel vinovat şi peste copii săi. Aliluia, vă zic vouă... na, că aici m-am poticnit şi mi se încurca cuvintele ca măseaua stricată într-o coajă de pâine. Alilu... uuia...

ANA POP: Adu-ţi şi ţie un scaun Alberte şi închide fleoarca aia spurcată odată sau ştii ce, hai să adunăm toate cioarsele de scaune din şandramaua asta că trebuie să fie peste sută şi să le punem frumuşel aici în curte ca la priveghi, că cei care vin de peste deal s-ar putea să fie tare obosiţi...

ALBERT POP: Bine-bine şi după asta ce facem?

ANA POP: Ne aşezăm cu toţii şi tăcem.

Sfârşitul piesei.

© Laurenţiu Budău

---

[1] şi

[2]  “Stejarul” – Muritorul obişnuit (http://muritorulobisnuit.blogspot.ro/2008/10/stejarul-fr-s-fie-considerat-arbore.html)

[3]  “Stejarul” – Muritorul obişnuit (http://muritorulobisnuit.blogspot.ro/2008/10/stejarul-fr-s-fie-considerat-arbore.html