Vrăjitorul cu nouă degete

Motto:

“Realitatea este tulburătoare, doar fantezia e vindecătoare!”

L A U R E N Ţ I U   B U D Ă U

VRĂJITORUL CU NOUĂ DEGETE

P E R S O N A J E L E :

LEON                                                                                          
MĂTUŞA MATHILDE

LUNGANUL CHERO                                                              

VITRINIERUL PAP                             

MARCEL                                                                                    

PROFESORUL OASE-NEGRE

UMBRA MAMEI LUI LEON                                                  

UMBRA TATĂLUI LUI LEON                                        

VATMANUL TRAMVAIULUI ZBURĂTOR  MINUS 7    

DETECTIVUL UMBRELĂ                        

SCENA 1

(LEON, MĂTUŞA MATHILDE)

  Vitrina luminoasă a unui magazin de parfumuri scumpe privită dinspre interior. De partea cealaltă, figura lui Leon care îşi turteşte nasul de sticla protectoare, fascinată de un anumit obiect expus. Trecători grăbiţi, claxoane disperate de limuzine, fluierat de agenţi care dirijează traficul, sunete de paşi, reclame idioate, etc..

MĂTUŞA MATHILDE: Leooon! Leooon! Te-am rugat să nu-mi mai faci figura asta de bâlci... Ce-oi fi găsind, tot timpul, la arătania aia cu nasul coroiat, de te zgâieşti până uiţi de tine?! Ai să mă faci, până la urmă, să ocolesc locul şi să-mi schimb traseul printre dughenele stacojii ale cartierului chinezesc.

LEON: Mascota magazinului de parfumuri “J'adore l'essence”, nu e nici pe departe o arătanie, mătuşă Mathilde, cu toate că pentru unii ar putea să arate puţin cam încruntatǎ, dar asta pentru că are, nu ṣtiu de ce, doar nouă degete. Promit că data viitoare, când mai trecem pe-aici...

MĂTUŞA MATHILDE: Lasă, lasă tertipurile, băieţel. Nu-ţi mai răci guriṭa aia ṣmecheră de pomană. Stiu eu cam cu cine semeni. Şi data trecută ţi-ai dat atât de abitir cuvântul încât chiar m-ai facut să cred că te-ai lecuit... şi ca să fiu sinceră, păreai mult mai convingător decât acum... Taci? Hai, ṣtergeṭi nasul cu batista asta în pătrăṭele ṣi ṭine o clipă sacoşa cu cartofi cât să-mi trag sufletul! (scoate un şerveţel mototolit din buzunar) Deci: aia am luat, aia am luat, aia am luat, marmeladă de dude, nu, se taie, căci mi-a zis înţepata aia de la casă cu nasul cât o măslină că “nici nu se mai fabrică prostia aia”... deci se taie. Păcat că nu se mai fabrică. Mare păcat. Se taie şi untul şi ouăle, cu toate că încǎ se fabrică... Laptele, nu. Apa minerală nu e un înlocuitor prea fericit. Pelteaua...

LEON: Făina? Ne permitem?

MĂTUŞA MATHILDE: Leon!!! Ce-ţi veni?! Cu banii pe care trebuia să-i dăm pe metrou putem să mai cumpărăm o pungă în plus. Făina, zahărul, uleiul, cartofii şi apa minerală rămân. Rămân chiar şi stafidele. O singură punguţă. Plus o cutiuţă cu caramelele cele mai tari de la reduceri. O să ai o zi naţionalǎ de neuitat... Hai! Să mergem, Leon!

LEON (în şoaptă): Pe mâine, vrăjitorule de miresme! Pe mâine! Daca am sa te gasesc tot aici, am sa-ti aduc o brioşǎ şi o bucată mare de tartǎ cu alune... Pa!

SCENA 2

(LEON, MĂTUŞA MATHILDE, LUNGANUL CHERO)

VOCEA LUNGANULUI CHERO: Leooon! Leooon!

MĂTUŞA MATHILDE: Ai închis bine capacul clavecinului? Este singura amintire de la ai tǎi şi ar trebui s-o ferim cât se poate de praf... Să nu te mai prind că te joci cu golanul de Chero, cu deşiratul ăla plin de fulgi de parcă, în continuu, ar fi fost la furat de găini ori la bǎtǎi cu perne... Nu-mi place cum se tot strâmbă ca un apucat şi cum îşi pierde alandala toată ziulica pe acoperişuri. Ştiai că l-a căutat aseară un foarte misterios poliţist ca sǎ-i înmâneze nu ştiu ce invitaţii?

VOCEA LUNGANULUI CHERO: Leooon!

MĂTUŞA MATHILDE (la fereastră): Nu-l mai striga, lunganule. Ajunge! Leon al meu e ocupat foarte, îşi face lecţiile de zor, studiazǎ, ai auzit?

VOCEA LUNGANULUI CHERO: Lasǎ-mǎ, mamaie! În ziua naţională?!

MĂTUŞA MATHILDE (la fereastră): Bineînţeles, lunganule, dacă acum i-a venit inspiraţia, că doar e mai patriot decât politicienii ăia perverşi care stau flecărind la terase şi la iarbă verde... Sărbătoreşte prin muncă, nu ca tine!

VOCEA LUNGANULUI CHERO: Da, da! Să-mi trag una! (disperat) Leooon, dar ai promiiis!

LEON: Mătuşică, Chero e cel mai bun prieten al meu şi, după cum bine ştii, prietenii şi rudele chiar nu se aleg... N-ai spus-o chiar tu?

MĂTUŞA MATHILDE: Mda, şi atunci de ce îl tot caută prin curte poliţistul ăla de la omoruri în uniformă? Poţi să-mi explici?

LEON: Nenea Marcel? Nu e poliţist, mătuşǎ, e aviator. Mai precis, paraşutist. Are atâtea medalii strǎlucitoare. A fost angajat şi în Legiunea de Slǎninǎ. A luptat şi în nu ştiu care război din Africa.

MĂTUŞA MATHILDE: Şi ce treabă poate să aibă un paraşutist serios cu unul ca Chero?

LEON: Au un hobby comun, amândoi iubesc porumbeii voiajori. Simplu. Participă la tot soiul de concursuri. Câteodată, câştigă şi câte un premiu mai mărunt, ca de exemplu un peştişor de sticlǎ fumurie...

MĂTUŞA MATHILDE: Nemaipomenit! Deci, din cauza hobby-ului ăsta al lor îmi tot dispărea orezul din dulap,... Se poate? Puteai să-mi fi spus măcar. Nu am nimic împotriva porumbeilor voiajori, împotriva lui Chero, şapte clase ǎla, da! Fiecare cu porumbeiii, scatiii şi turturelele lui!

LEON: Îţi spun chiar acum, dacă îmi promiţi că nu te superi şi că nu-ţi dai iar ochii peste cap... Da, da, e chiar bine că te-ai aşezat... Poftim şi un pahar cu sifon... Îţi mai spun că... am... şi eu... un pui de... porumbel voiajor alb, rasa Profesor... pe care l-am primit în dar de la Chero. Gata, ţi-am spus!

MĂTUŞA MATHILDE: Gołab?! U-ha! Deci şi tu eşti băgat în gaşca asta a columbofililor? Ce zic eu gaşcǎ, sectǎ în toatǎ regula. Nemaipomenit! Bǎnuiam eu ceva! Deci şi ţie îţi zbârnâie mintea numai la competiţiile alea aiuristice din care nu câştigǎ decât organizatorii?

LEON: Oficial, încă nu. De altfel, nici nu aş avea cum. Porumbelul meu, golab aşa cum îi zici tu, e luat mai mult din milă, când am văzut că Chero vroia să-l arunce de teamă să nu-i îmbolnăvească şi pe ceilalţi 99 pe care mizeazǎ... are o aripă strâmbă şi ochii atât de trişti. Nu ţi-aş dori  să-l vezi. A căzut la antrenamente şi n-a mai avut ce să-i mai facă. Nu cred că va mai apuca vreodată să zboare ori sǎ pǎşeascǎ. Ceasul rău... Dar e  totuşi un început. Într-o bunǎ zi voi avea şi eu o groazǎ de porumbei ca şi Chero, poate  chiar mai mulţi

MĂTUŞA MATHILDE: Viaţa e imprevizibilǎ, Leon! Sǎ nu uiţi asta! Ş-apoi, nu te costǎ nimic sǎ visezi... Credinţa e totul. Dupǎ fiecare luxaţie urmeazǎ un gips falnic ori un baston semeţ! Mǎ rog, nu ştiu dacǎ e cel mai potrivit exemplu... De ce nu mi-ai spus pânǎ acum cǎ eşti proprietarul de drept al unui porumbel? Se poate? (se priveşte atent în oglindǎ) Nu sunt chiar o scorpie.

LEON: ... 

MĂTUŞA MATHILDE: Şi acum unde ţii pasǎrea aia nefericitǎ? Vreau s-o vǎd imediat ca sǎ evaluez situaţia. Am un vechi amic de la gimnaziu care a fost, care este medic veterinar. E foarte priceput. Toatǎ viaţa lui a încercat sǎ incrucişeze un porc cu o caprǎ, un struţ şi cu un pǎun. Bine cǎ n-a reuşit, pentru cǎ dacǎ ar fi continuat în stilul ǎsta, ar fi trebuit sǎ vizitǎm la Zoo doar un singur animal... Unde ziceai cǎ e pasǎrea aia beteagǎ?

LEON: Sub patul meu, într-o cutie veche de pantofi...

VOCEA LUNGANULUI CHERO: Leooon! Leooon! Hai odatǎ! Întârziem la mitingul aviatic! Marcel o sǎ se supere pe noi! Parada a şi început de ceva timp. Hai!

MĂTUŞA MATHILDE (înmuiată): Spune-i zvăpăiatului ăluia de Chero să încerce să se stăpânească şi să nu mai urle, că altfel arunc cu o pungă de apă fierbinte peste el. Nu de alta, dar în clădirea asta mai există şi mame cu bebeluşi nǎbǎdǎioşi, pensionari insomniaci şi destui bărbaţi osteniţi care lucrează în patru schimburi.

LEON: Ce să-i spun?! Cǎ mǎ laşi sau...

MĂTUŞA MATHILDE: Lasă, tu nu mai spune nimic, că ai spus destule până acum, de mǎ doare şi capul... Închide bine capacul clavecinului şi ordoneazǎ-ţi partiturile... Lasă că-i spun eu vreo două de să mă ţină minte toată viaţa lui!

LEON: Mătuşică Mathilde, te rog! Chero e cel mai bun prieten al meu!

MĂTUŞA MATHILDE: Dacǎ îţi era cu adevǎrat prieten, nu trebuia sǎ-ţi paseze pasǎrea aia fǎrǎ viitor! (la fereastră) Ce e cu atitudinea asta, Chero?! Oi fi tu gǎligan coblizan, dar dacǎ mai urli mult sub fereastrǎ, te altoiesc de-ti sar toţi fulgii de pe tine! Maturizează-te odată! Vrei să ne supărăm? Dacă vrei să stai de vorbă cu Leon, vino sus la noi, civilizat, ca toţi oamenii cu porum... cu turtur... cu papag... scaun la cap... mai ales că am terminat şi nişte clătite săltăreţe care de-abia aşteaptă să se mănânce singure.

 SCENA 3

(LEON, LUNGANUL CHERO)

 În faţa porţilor albastre ale aeroportului Colibri. Grupuri migratoare de reporteri bezmetici încurcându-se în cablurile propriilor microfoane, sunete ascuţite de fanfarǎ, pampoane, ovaţii, baloane şi pǎlǎriuţe uşoare de pai risipite de vânt. Motociclişti bǎrboşi defilând lent pe choppere cromate excesiv. Steaguri noi şi poliţişti-broscoi.

LUNGANUL CHERO: (cǎtre cineva din spatele porţilor) Dar avem invitaţii, nenicǎ, înţelegeţi? Invitaţii nu senzaţii... IN-VI-TA-ŢII! (gâfâind) Bidoane şi naftalină!!! E deja douăsprezece şi un sfert! Dacă n-am fi întârziat ca fraierii, acum am fi fost la tribuna oficialǎ, n-ar fi trebuit să ne uităm ca proştii prin toate găurile astea indecente din gard.

LEON: Ştii bine că nu e vina mea, lunganule... Spune şi tu! De unde era să prevăd că porţile aerodromului vor fi încuiate din cauza afluenţei prea mari de gură-cască?

LUNGANUL CHERO: Ce-o sǎ zicǎ prietenul nostru, Marcel, când o sǎ observe locurile alea libere, mai ales când i-a fost atât de greu sǎ facǎ rost de invitaţiile astea douǎ? N-a vrut sǎ recunoascǎ, dar mie îmi miroase cǎ de fapt le-a şi plǎtit... chiar dublu. Dacǎ nu erau jandarmii-cǎlare peste tot, am fi putut sǎ sǎrim fǎrǎ probleme gardul de beton, dar aşa... Uf!

LEON: Iartǎ-mǎ! Pǎcat... O sǎ trebuiascǎ sǎ ne mulţumim doar cu anunţurile gâjâite ale megafoanelor.

LUNGANUL CHERO (cǎtre cineva din spatele porţilor): Dar avem invitaţii, domnule gardian, nu înţelegeţi? IN-VI-TA-ŢII! IN-VI-TA-ŢII! IN-VI-TA-ŢII! (lǎtrat îndelung de câini de pazǎ perfect antrenaţi)

LEON: Asta e! Data viitoare...

LUNGANUL CHERO: De dragul clătitelor ălora fierbinţi, te iert. Dar asta nu schimbă cu nimic situaţia asta curcubeu. Ştii doar că i-am promis lui Marcel (şi nu numai lui) că vom fi acolo fix la 10. Şi apoi nu înţeleg de ce ai mai cărat şi cutia asta de ghete bărbăteşti cu tine. Vrei să te schimbi?!... Aaa! Spune-mi că nu e cumva îngrǎmǎdit Aripioară în cutia aia!

LEON: Chiar aş vrea, dar nu pot.

LUNGANUL CHERO: Bidoane şi naftalină!!! Leon, ai înnebunit de tot?!

LEON: Chero!

LUNGANUL CHERO: Mǎ laşi?!

LEON: Chero!

LUNGANUL CHERO: Leon! Ţi-am zis să-l abandonezi în primul tufiş. Selecţia naturală e prima condiţie în columbofilie. Mulţi chemaţi, puţin aleşi. De fapt, ca şi în muzicǎ. Nu vezi cum tremură săracul? Am atâta experienţă cu porumbeii voiajori. M-am îngrijit de atâtea generaţii. Am citit toate cărţile care s-au scris despre îngrijirea, hrǎnirea şi bolile lor. De ce te încăpăţânezi? Catârule, e un caz clasat! Nu mai are nicio şansă, crede-mă! De ce vrei să-i prelungeşti agonia? Eşti sadic, să ştii!

LEON: Nu sunt sadic, sunt super optimist; vreau să vadă şi el avioanele, elicopterele şi planoarele cum brǎzdeazǎ cerul în figuri, cum pluteşte în cercuri concentrice cu parapanta deasupra clădirilor, nenea Marcel... Să-i aduc puţină bucurie.

LUNGANUL CHERO: Ei, na! Tot aia-i! Un gest nobil, măreţ, dar cu desăvârşire inutil, super optimistule. În afara instinctelor care-i călăuzesc, sentimentele sunt total necunoscute păsărilor. Nu sunt decât nişte automatisme. Un fel de ceasuri elveţiene care se întorc singure.

LEON: Eşti sigur?! Pe ce te bazezi?

LUNGANUL CHERO: Conform tuturor savanţilor, păsările n-au suflet, Leon. Doar apropierea de oameni le înnobileazǎ.. Dacă te iei însă după unii dintre poeţi... deşi nu prea te sfǎtuiesc...

LEON: Privirea lui Aripioară spune cu totul altceva, te contrazice total. Nu-i aşa Aripioară? (sunet firav de aprobare)

LUNGANUL CHERO: Ha, ha, ha! Nostim! Ar fi pentru prima oară când aş fi contrazis de un porumbel muribund. Ştii că ai haz? Hai să te ajut să te urci în salcâmul ăsta înflorit. Copǎcel-copǎcel! Măcar tu să mai apuci sǎ mai vezi câte ceva, cǎ eu slabe şanse...

LEON: Mulţumesc! Acum dă-mi şi cutia!

LUNGANUL CHERO: Bidoane şi naftalină!!! E penibil! Nu fi copil!

LEON: Cutia, te rog!

LUNGANUL CHERO: Ţi-o dau, dacǎ îmi povesteşti cu lux de amǎnunte despre majorete... şi mai ales despre drǎgǎlaşa de Noemi! Ea va fi cea care va înmâna coroniţele de lauri şi cupele învingǎtorilor.

LEON: Care Noemi?! ...Cum s-o recunosc în învǎlmǎşeala asta?!

LUNGANUL CHERO: E o fatǎ cu pǎrul verde electric şi cu o fundǎ imensǎ, roşie. E o fatǎ de nota 10. Singura fatǎ de nota 10 pe care o cunosc. Îţi sare imediat în ochi. Ai s-o recunoşti cât ai zice “peşte”!

LEON: PEŞTE! E chiar aici, aici, norocosule, în spatele comandamentului... PEŞTE! PEŞTE! PEŞTE! PEŞTE! ...Mânǎncâ dintr-o îngheţatǎ! (se aud chicotele fetei)

LUNGANUL CHERO: Ce frumos! (visâtor) Mǎnâncǎ dintr-o îngheţatǎ pe bǎţ, cu poftǎ...

LEON: Da, da, cu un bǎiat... şi el foarte pofticios... (nu se aud chicotele bâiatului)

LUNGANUL CHERO: Cu un bǎiat?! Imposibil! Te-ai tâmpit? ...Ce bǎiat?! Care bâiat?

LEON: Blond, cu ochelari de aur. Frumuşel. Pare destul de solid. Nu ştiu cum îl cheamǎ.

LUNGANUL CHERO: Exclus! Cred cǎ ai confundat-o cu altcineva!

LEON: Exclus! Are pǎrul verde electric şi o fundǎ imensǎ roşie, roşie. Am recunoscut-o cât ai zice “peşte”!

LUNGANUL CHERO: Bǎiatul?!

LEON: Nu, Chero, ce-i cu tine? Noemi! Majoreta!

LUNGANUL CHERO (încurcat): Are pǎrul chiar verde?

LEON: Verde-verde!

LUNGANUL CHERO: Aha! Cine ştie câte majorete n-au, în ziua de azi, pǎrul verde-verde şi funde imense roşii-roşii. Coloranţii şi colanţii se gǎsesc pe toate drumurile.

LEON: Posibil sâ ai dreptate, numai câ pe spatele tricoului fetei ǎsteia scrie cu litere de-o şchiopǎ “NOEMI”! Vrei s-o strig?

LUNGANUL CHERO: În niciun caz! Ea e! ...Bidoane şi naftalină!!! Mare calic. Sǎ n-aibǎ el acolo câţiva bǎnuţi sǎ-şi cumpere propria îngheţatǎ?! O sǎ trebuiascǎ sǎ-l întreb puţin de sǎnǎtate pe bǎiatul, pe Marele Zero, pe necunoscutul ǎsta hulpav care se dǎ la îngheţata pe bǎţ a lui Noemi... Poate chiar sǎ-i “aranjez” puţin nasul lui drǎgǎlaş.

LEON: De unde ştii cǎ-i îngheţata ei? Poate cǎ e a lui, şi atunci se cam schimbǎ situaţia... datele problemei... Nu crezi?

LUNGANUL CHERO:  Bine cǎ eşti tu deştept!

LEON: Colosal! Cred cǎ l-am şi recunoscut pe bǎiatul de lângâ ea. Da, da, blondul, mi-l amintesc. E chiar fiul senatorului Lapin. Gorzo.

LUNGANUL CHERO: Al cui?!

LEON: Al cui ai auzit!

LUNGANUL CHERO: Mii de coropişniţe şi coropişniţoi! Gorzo?! Ce nume! Asta chiar cǎ sunǎ şi mai odios! Hai, bǎtrâne!

SCENA 4

(LEON, LUNGANUL CHERO, VOCEA CRAINICULUI)

LUNGANUL CHERO: Hai să plecăm odată! Ia-ţi şi mortǎciunea!!! (sunete de protest ale pǎsǎrii)

LEON: O clipă, Chero, ce e cu graba asta? De-abia am venit. Spectacolul e-n toi.

LUNGANUL CHERO: Eşti surd? Scoate-ţi dopurile din urechi! Dacă am zis că plecăm, plecăm! Puteam să urmǎrim demonstraţia asta aiuristică şi la televizor. De altfel, în fiecare an e cam acelaşi lucru, acelaşi program insipid, incolor şi inodor... Dacǎ nu vrei sǎ vii, plec singur!

LEON: Hei! Nu te mai oţărâ din cauza unei fete! Calmează-te! Ce-i atât de rău în a mânca dintr-o jumătate de îngheţată? N-ai observat ce siluetǎ avea? Şi apoi, nu uita că e prima oară când pe aeroportul nostru mǎrunt vor evolua Supermarine Spitfire-urile şi Messerschmitt Bf-109... poate e şi ultima oară. Anul viitor am auzit cǎ-l dezafecteazǎ şi cǎ vor construi în locul lui o plictisealǎ de supermarket plin de E-uri, cu o parcare betonatǎ imensǎ... Adio, poezie!  Gândeşte-te!

LUNGANUL CHERO: Hârburi! Hârburi! Hârburi!

LEON: Originalule! Pe drum mi s-a părut că aveai o cu totul altă părere. Erai chiar încântat. Probabil tot aşa ai să zici şi despre P 51 Mustang... Aud?

LUNGANUL CHERO: Cacealma! Nişte rable unse cu vopsea lucioasǎ care mascheazǎ îmbelşugata ruginǎ. Nişte scofâlcite date din abundenţǎ cu ruj ieftin. Ce te uiţi aşa, nu mai are voie omul să se răzgândească? Hai! Fac cinste cu o limonadǎ la colţ; ba chiar mai mult, cu douǎ ture lungi la maşinuţele lui Mademoiselle Chante Le Blues... numai  s-o tirǎm cât mai repede din locul ǎsta nesuferit.

LEON: Serios?!

VOCEA CRAINICULUI (acoperitǎ din când în când de sunetele motoarelor turbo de pe pistǎ): Doi-zece! Doi-zece! Un pahar cu apǎ rece! Se aude, da? Domnule Preşedinte Inexistent al Republicii Existente! Excelenţele Voastre Excelentissime! Doamnelor cu talie de viespe şi domnişoarelor disperate de pistrui! Domnilor cu trabuc aurit şi cavalerilor crǎcǎnaţi, fără armură! Stimaţi oaspeţi proaspeţi şi participanţi recalcitranţi! Urmează evoluţia unui clasic al parapantei, unui as al aviaţiei noastre moderne, cunoscutul Tarcel Boiseau, scuzaţi am vrut sǎ zic Marcel Oiseau! Oiseau! Va sări prin cǎdere liberǎ de la o înălţime de cca 4000 m de metri şi ne va delecta cu acrobaţiile sale superbe care au uimit întreaga Europă! Ce zic eu întreaga Europă, întregul mapamond de pe glob!!! Să-l întâmpinăm cu aplauzele noastre călduroase pe care oricum nu le aude. Da, da, acel minuscul punct portocaliu care s-a desprins cu repeziciune de avionul de transport nu e un simplu punct, e chiar însuşi Oiseau în persoană. Conform scenariului aprobat nu va deschide paraşuta decât la 200 de m de sol, aşa că nu va speriaţi, nu vǎ smiorcǎiţi şi nu leşinaţi inutil, pentru cǎ asistenta noastrǎ medicală e plecată de un an şi ceva în luna de miere, cu tot cu chei şi nventar... Totul este sub control garantat!

LEON: Nenea Marcel! Ce tareee! Aiciii! Aiciii! Uite-l, Aripioară! Uite-l! Da, da, musculiţa aia rotitoare cu aparatul de fotografiat pe cascǎ, e chiar el! Să-i facem semne cu mâinile, Chero!

LUNGANUL CHERO: Îi facem, cum să nu, cu toate că de la înălţimea aia pun pariu că habar n-are unde ne aflăm, dar după ce îşi termină numărul, chiar plecăm! Mi-e ruşine ca sǎ dau tocmai astǎzi ochii cu el... Înţelegi? Promiţi?

LEON: Înţeleg! Promit!

LEON şi LUNGANUL CHERO (agitându-se): Marceeel! Marceeel! Suntem aiciii! Aiciii!

VOCEA CRAINICULUI (menţinând cu profesionalism suspansul): A ajuns deja la        2.000 de m... 1.500... 1.300... încă puţin şi îşi va deschide parapanta de ultimǎ generaţie. Nu, nu va faceţi griji, totul este sub control, în cazul în care (Doamne-fereşte!) parapanta nu se deschide, poate apela la mica paraşută de rezervă Sigurance ataşată de pieptul său curajos tatuat şi păros... 750 de m, numai 750 de m doamnelor şi domnilor, şi primele victime ale emoţiilor majore se aud deja cum cad ca popicele pe caldarâmul încins... 550, ba nu, chiar 400 de m... îi sfătuiesc pe cei bolnavi cu inima să privească, pentru calmare, în decolteurile generoase ale vecinelor mai îngăduitoare din tribună... Moment! Moment! Controlorul de zbor îmi semnalează că Marcel al nostru a ajuns deja la 250 de m şi aici e momentul crucial în care ar fi trebuit să cam înceapă să se deschidă blestemata aia de paraşutǎ principală... Incredibil! Incredibil! Nu s-a deschis... Nu se deschide! De ce nu se deschide?! ...Se mai întâmplǎ! Bine cǎ mai existǎ paraşuta de rezervă... dar nici aceea nu se deschide!!! 150 de m şi nici una din paraşute nici gând să se deschidă. (rumoare) Drace! ...Pardon! ...Pişicherul de Boiseau, sunt convins că ţine situaţia sub control şi doar joacǎ tare, doar se amuzǎ pe seama nervilor noştri întinşi, pe seama emoţiilor noastre umede... teatru la microfon... doar 70 de m... 7 m mari şi laţi... Incredibil! In-cre-di-bil! Mon Dieuuu!!! Mon Dieuuu!!! ...A îmbulinat-o! (strigǎte disperate, ţipete, alarme) Nasol! Ce sǎ mai zic şi eu? Foarte, foarte nasol! ...Un părinte! Să vină urgent un părinte mai vioi, cu poalele suflecate!... “A venit din cer, a plecat în cer,/ Lerui-lerui-ler, ce sǎ îi mai cer?!/ Totu-i efemer!” ...Cred că e timpul să îngenunchem cu toţii, chiar şi ateii, chiar şi rockerii cu berile în mâini de pe choppere! (ca o moarǎ stricatǎ) ...Doi-zece! Doi-zece! Se aude, da? ... Doi-zece! Doi-zece! Se aude, da? ... Doi-zece! Doi-zece! Se mai aude?!

LEON şi LUNGANUL CHERO: Marcel! ...Nenea Marcel! ...Nene!

SCENA 5

(VITRINIERUL PAP, MĂTUŞA MATHILDE)

  Cartierul "Trei Vişini cu Soţ". Vechiul apartament al familiei Wiśniewski.

VITRINIERUL PAP: Dumneavoastră trebuie să fiţi onorabila şi faimoasa Mătuşă Mathilde, cea care prepară şi vinde un minunat borş revigorant polonez şi, în acelaşi timp, tutorele legal al zburdalnicului Leon... Credeţi-mǎ, nu mi-a fost prea greu, dar nici prea uşor ca să vă găsesc!

MĂTUŞA MATHILDE: Întocmai, câte sticle doriţi? Unde vă este sacoşa? Aveţi bani potriviţi?

VITRINIERUL PAP: Păi...

MĂTUŞA MATHILDE: Fără “păi”! Vă văd un domn cu ţăcălie şi destul de serios. O sticlă sau două? De obicei, dacǎ nu ştiaţi, nu vând decât maximum două sticle de câte o jumătate de litru, ca să ajungă la cât mai mulţi solicitanţi. Borşul meu renumit, cu ramuri de vişin şi leuştean (plus ingredientul secret!), este recunoscut pe toată strada asta pentru calităţile lui revigorante excepţionale şi e atât de calmant încât îl cumpără şi musulmanii şi creştinii şi evreii; ba, câteodată, şi câte un budist sentimental... Sunteţi cumva musulman?

VITRINIERUL PAP: Arăt? Aş vrea...

MĂTUŞA MATHILDE: Atunci... Confuz?

VITRINIERUL PAP: Confuz, difuz, obtuz... nu contează.

MĂTUŞA MATHILDE: Mă rog, domnule Nu-Contează! Nu insistaţi: mai mult de două sticluţe în niciun caz... Fără programări, n-am vândut niciodată unui singur client mai mult de două sticluţe. Dacă aţi avut din întâmplare o noapte agitată şi vreţi să vă dregeţi eficient, apelaţi la nişte castraveciori muraţi sau, în cel mai sigur caz, la analgezice. Farmacia e chiar la colţ, lângǎ magazinul de triciclete Optimus. Borşul meu este recomandat numai pentru mâncăruri. Dacă sunteţi de la armată, să ştiţi că nu onorăm comenzi pentru grupuri. Borşul se consumă doar în interiorul familiei, pentru celelalte situaţii s-au nǎscocit supele şi cremele... Brr!... Am doar două butoiaşe de salcâm de câte 50 de l fiecare... dar, vai, cu ocazia zilelor festive, rǎmân aproape goale... Credeţi-mă, nu fac afaceri, doar atât cât sǎ-mi achit chiria!

VITRINIERUL PAP: De fapt, ca să fiu cât mai sincer, mă cheamă Pap, vitrinierul Pap! (îşi scoate sfios jobenul demodat) Artist neînţeles, cu vocaţie, dar fǎrǎ atestat! Pǎcat!

MĂTUŞA MATHILDE: Borşăreasa Mathilde, fǎrǎ vocaţie, dar înţeleasǎ de toţi! Sau spus altfel, mai popular: “Foaie-verde-interes, n-am talent, dar am succes!”...Ca sǎ n-o mai lungim, două sticle de 0,5 l, totuşi?

VITRINIERUL PAP: Douǎ, nouǎ, ninge, plouǎ, ce mai conteazǎ? De fapt, am venit în legătură cu nepotul dv. Leon, simpaticul Leon, zburdalnicul...

MĂTUŞA MATHILDE: Da?! Spuneaţi că sunteţi un mare artist... Un grande artista! Nu vǎ complicaţi... E prea mic ca sǎ-l imortalizaţi, ca sǎ vǎ pozeze, ca sǎ vǎ devinǎ model... Nu am acceptul tatǎlui sǎu pentru aşa ceva.

VITRINIERUL PAP: Are şi un tatǎ?! Tot timpul l-am vǎzut însoţit numai de dv... Ptiu! Nu ştiam! Credeam cǎ...

MĂTUŞA MATHILDE: Are, bineînţeles (şi încǎ ce tatǎ!), numai cǎ nu e... deocamdatǎ... prezent pe pǎmânt... E undeva prin stele.

VITRINIERUL PAP: N-am ştiut cǎ e... astronaut.

MĂTUŞA MATHILDE: Astronaut?! De unde ideea asta nǎstruşnicǎ, vitriniere? E... a fost violonist! Mare violonist! E plecat de pe pǎmânt definitiv... cu tot cu soţie... Un accident de maşinǎ când se întorceau dintr-un ultim şi important turneu şi... (se aude ticǎitul asurzitor al ceasului din buzunarul lui Pap)

VITRINIERUL PAP: Regrete! Tocmai mǎ pregǎteam sǎ precizez cǎ, astǎzi, am venit doar în simpla şi umila mea calitate de vitrinier decorator-şef; mai precis de fost responsabil ştergǎtor conştiincios de vitrine...

MĂTUŞA MATHILDE: Aha! Asta era! Clar. Înţeleg acum încotro baţi! Capitalist feroce!

VITRINIERUL PAP: Vitrinierul Pap de la magazinul de parfumuri scumpe din centru. “J'adore l'essence”, rue Charles de... Poftiţi cartea mea, mǎ rog, fosta mea carte de vizită pentru edificare!

MĂTUŞA MATHILDE (apucând cu hotǎrâre mǎtura): Nu te mai obosi atât cu introducerile, drǎguţǎ, sunt edificatǎ şi rǎsedificatǎ. Cunosc magazinul vostru intimidant, deşi nu mi-am permis niciodată să vă calc pragul aurit. Dacă insinuezi cumva că Leon ar fi fost în stare să spargă ori sǎ vǎ crape minunata şi imensa voastră vitrină de cristal cu mingea, te cam înşeli... n-ai să reuşeşti să scoţi niciun bănuţ de la mine... Toţi, atâţi câţi sunt, sunt puşi la Banca Naţionalǎ pe numele lui Leon Wiśniewski cu o micuţǎ clauzǎ cât o codiţǎ de drac şi nu poate nimeni sǎ se atingǎ de ei, nici mǎcar eu cu ajutorul nu ştiu cǎrei hotǎrâri judecǎtoreşti... Nu, nu, nu, nu! Aburelile astea nu ţin la una ca mine care suflǎ şi-n... iaurt! Nepotul meu urăşte fotbalul european şi american şi mă rog orice alte activităţi legate de balonul rotund, pătrat ori oval.

VITRINIERUL PAP: Departe de mine gândul acesta impur. Sunt artist, nu înţelegeţi?

MĂTUŞA MATHILDE: Atunci, care-i problema, zakrystian?

VITRINIERUL PAP: “Zakrystian”?! Ceee?!

MĂTUŞA MATHILDE: Aşa se pronunţǎ “cioclu” în polonezǎ!

VITRINIERUL PAP: Hm! Am sǎ mǎ prefac cǎ n-am auzit ultimul dv. cuvinţel. Într-adevăr, “J'adore l'essence” este atât de scump încât nu numai că nu intraţi nici dv, dar aproape că nimeni, nici măcar actualii patronii ai lui care s-au hotărât, după 20 de ani de hârâialǎ şi încercări eşuate, să-l închidă definitiv şi să-i concedieze pe toţi angajaţii, inclusiv şi pe mine... pe... pe “zakrystian”...  (tentativǎ de lacrimǎ) Vor să deschidă în locul lui o pizzerie anostǎ, de fapt un loc în care sǎ serveascǎ pizza congelatǎ reîncǎlzitǎ. Brr! De asta au şi închiriat trei tiruri babane care să care toate sticluţele alea pline ochi la cimitirul de parfumuri... Ştiaţi că există un cimitir de parfumuri?                                                                  

MĂTUŞA MATHILDE: Ştiam, nu ştiam; ce treabă am eu cu una ca asta? Eu vând borş, doar borş. Nu-mi permit decât foarte rar să cumpăr câte un flacon de odicolon mai micuţ de la turiştii ucraineni, şi asta după o târguială de mama focului.

VITRINIERUL PAP: Dv nu, nepotul dv pare să aibă...

MĂTUŞA MATHILDE: Mă uimiţi, domnule Pap. Aveţi o fantezie foarte bogatǎ, chiar extremǎ.

VITRINIERUL PAP (netulburat): Isteţel, isteţel! Nu ştiu cu cine seamǎnǎ. Poate cu ta..

MĂTUŞA MATHILDE: Tţţ!

VITRINIERUL PAP: L-am remarcat încă de când era încă de-o şchioapă şi se holba zilnic, nu ştiu de ce, câte un ceas încheiat la mascota magazinului nostru...  la “Vrăjitorul cu nouă degete”! E un adevǎrat iubitor de artǎ contemporanǎ. De altfel, unul dintre puţinii admiratori ai artei mele, dacǎ nu chiar sin...

MĂTUŞA MATHILDE: “Vrăjitorul cu nouă degete”! Hi-hi! N-am ştiut niciodată că arătania se cheamă astfel. Mai potrivit ar fi fost “Stabilopodul cu nas”...Cine (iartǎ-mǎ Sfinte Sisoe!), l-a botezat atât de neinspirat? Sâ nu-mi spuneţi cǎ...

VITRINIERUL PAP: Da, da, chiar eu, Pap în persoanǎ, după ce-l confecţionasem cu o mare grijă şi atenţie pentru detalii dupǎ o ilustraţie îngǎlbenitǎ datǎ de fostul patron, bǎtrânul, care de-abia se-ntorsese dintr-o lungǎ şi istovitoare cǎlǎtorie din îndepǎrtata Mongolie... În Mongolia reprezintǎ nu ştiu ce sfânt îndeplinǎtor de dorinţe... Mituri. Da, da, trebuie sǎ ai oarece naivitate ca sǎ crezi în tâmpeniile astea... Încercasem să-l agăţ mai apoi, urcat pe scara de aluminiu, de unul dintre cârligele cromate ale vitrinei, când, din neatenţie, mi-a alunecat din mâini (de parcǎ ar fi vrut sǎ o şteargǎ) direct pe pardoseala de marmură neagră... Unul dintre degetele de cearǎ, chiar arătătorul mâinii drepte, i s-a rupt pe loc şi de atunci a fost de negăsit... parc-ar fi intrat în pǎmânt.

MĂTUŞA MATHILDE: Ce uşurare! Bine că, în sfârşit, nepotul meu drag nu va mai avea niciun motiv ca să se oprească şi sǎ-şi piardǎ preţiosul timp în locul acela. Vă mulţumesc pentru veştile bune! Fiţi binecuvântat!

VITRINIERUL PAP: O clipǎ! Auu! Mi-aţi prins picioruuul de lemn! Nu închideţi! Ceea ce nouă nu ne place, nu este obligatoriu ca să nu placă şi altora... Poftiţi! E un dar din inimă rǎnitǎ de prea mult real...

MĂTUŞA MATHILDE: Ce e cu sacul ăsta de gunoi?! (ţipǎ) Sǎ vǎ fie ruşine!!! N-am primit, nu primim şi nu vom primi niciodatǎ pomanǎ!!!

VITRINIERUL PAP: Scuze! N-am vrut sǎ vǎ creez sentimentul... E chiar “Vrăjitorul cu nouă degete”... e un dar neînsemnat din partea mea pentru micul Leon. Sper să se bucure din tot sufletul, pentru cǎ e un dar din tot sufletul... aşa ca de la artist la... viitor artist.

MĂTUŞA MATHILDE: Domnule Pap!!! O, nu-nu-nu! Ce-mi faceţi? Vreţi să mă sperii de fiecare dată când intru sǎ fac ordine la el în cameră?

VITRINIERUL PAP: Da de unde! Nu confundaţi inesteticul cu viziunea artistului! O, da-da-da! Dacă o să vă daţi, de fiecare dată, cu foarte puţin, din această interesantǎ şi luxuriantǎ cutie de parfumuri de colecţie... o să vi se pară chiar agreabil. Frumuseţea ori urâţenia nu este decât în ochii celui care priveşte.

MĂTUŞA MATHILDE: Domnule Pap!!! ...Domnule Pap!!! Dziękuję! Mulţumesc! Dziękuję! Chiar cǎ sunteţi un domn foarte de treabǎ! Am sǎ aşez pǎpuşa asta mare chiar în dulapul în care Leon îşi ţine lucrurile, ca s-o descopere singur!

SCENA 6

(LEON, MĂTUŞA MATHILDE)

LEON (năvălind în trombă): Două ghinioane în aceeaşi zi sunt prea multe pentru un biet elev de şcoală primară... L-au luat, mamaie! L-au luat!!!

MĂTUŞA MATHILDE: Încetează şi nu mai urla. Ce-aveţi astǎzi cu toţii?! Gata, te-ai molipsit şi tu, tu care erai atât de sfios şi de blând... Se poate? Vezi ce înseamnă să fii prieten cu unul ca Chero şi să petreci atâta timp în compania lui? Ţi-am spus eu, ţi-am spus! Îţi bagă numai gărgăuni în cap. O să trebuiască să am o discuţie serioasă cu el. Lasă pasărea aia plină de microbi pe hol şi du-te şi te spală că eşti transpirat rău, da’ rău de tot... De unde ai cǎpǎtat zdreliturile alea urâte de la genunchi?!

LEON (ingenuu): Care zdrelituri?! L-au luat, nemernicii! Închipuie-ţi! L-au luat! Sună imediat la jandarmerie!

MĂTUŞA MATHILDE: Asta-i bună! De ce să sun la la jandarmerie?!

LEON: Pentru că l-au luat!

MĂTUŞA MATHILDE: Încetează, nu e cazul să faci o criză pentru orice fleac.

LEON: Care fleac? Este sfârşitul lumii! Înţelegi?

MĂTUŞA MATHILDE: Ce sǎ mai înţeleg?! La radio n-au anunţat nimic despre asta şi , dacă n-au anunţat nimic, înseamnă că apocalipsa asta mult trâmbiţatǎ se cam amână... Lămureşte-mă! Cum de ţi-ai dat seama că l-au luat? De ce l-au luat? Pe cine au luat?

LEON: Pe el îl!

MĂTUŞA MATHILDE: Of, de ce nu s-a inventat încǎ maşina aia de citit gândurile! Pe care “el”, copile, pe care “el”?

LEON: Pe Marele Vrăjitor. Sună imediat la jandarmerie! Pe tine au sǎ te creadǎ!

MĂTUŞA MATHILDE: Aha! ... Şi ce să le spun?! Că s-a furat o păpuşă dintr-o vitrină?

LEON: Cum, ce să le spui? Că e un caz tipic de răpire. Marele Vrăjitor nu e o simplă păpuşă dintr-o vitrină. Marele Vrăjitor e chiar Marele Vrăjitor cu puteri formidabile, fenomenale şi fantastice, care poate să îndeplinească aproape orice îi ceri. Bineînţeles, în limita bunului simţ. Să pornească de urgenţă toate echipajele în urmărire cu girofarele pornite. Sunǎ-i!

MĂTUŞA MATHILDE: Da, da, ca sǎ mǎ interneze la balamuc. E-te, na! Copile, cred că te-a bătut soarele-n cap. Linişteşte-te! (autoritarǎ) Mai întâi, du-te şi caută în dulapul tău un prosop curat, da’ vezi să nu întorci totul cu susu-n jos cǎ m-am chinuit o grǎmadǎ sǎ le aşez pe toate la dungǎ, apoi mai stăm la taclale şi poveşti. Adu şi dezinfectantul!

LEON: Nu-l găsesc!

MĂTUŞA MATHILDE: Caută, caută! Trebuie să fie în spatele cămăşilor... L-ai găsit?

LEON: Oaaauuu!!!... Matuşicăăă!!!!... Oaaauuu!!!

MĂTUŞA MATHILDE (mucalitǎ): Ai vǎzut vreun şobolan? Ce-ai amuţit? Ţi-e rău, puiule?! Ai găsit ceea ce căutai?

LEON (apărând triumfǎtor cu Vrăjitorul-cu-nouă-degete în braţe): Îl vezi? Oaaauuu!!! Îl vezi? Cu toate că pentru alţii este sigur altfel, pentru mine e cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Ziua mea naţională. Ziua în care Marele Vrăjitor cu nouǎ degete mi-a ascultat rugăminţile fierbinţi şi, după o îndelungată şi serioasă meditaţie, s-a hotărât să vină în odǎiţa mea pentru cǎ a simţit cǎ am nevoie cu adevǎrat de ajutorul lui.

MĂTUŞA MATHILDE: Extraordinar! Surprizele se ţin lanţ în casa asta. Parc-ar fi nişte mǎrgele  de sidef înşirate cumincior pe aţǎ. Păcat că azi nu e 1 Aprilie! Mare pǎcat!

LEON (iradiind de fericire): Ba da! Pentru mine astǎzi este ca şi cum Paştele şi Crăciunul şi Ziua Naţională s-ar sǎrbǎtori toate la un loc.

MĂTUŞA MATHILDE: Unde-oi fi rǎtǎcit cartea aia groasǎ cu numere de telefon?

LEON: Paginile Aurii? Pentru ce ai nevoie de ea?

MĂTUŞA MATHILDE: Să sun la jandarmerie! M-am tâmpit? N-ai spus tu sǎ sun de urgenţǎ la jandarmerie?

LEON: Ce-ţi veni?! Ce treabǎ poate să aibă jandarmeria, cum poate gestiona chestiunile legate de fericire? Poţi să-mi explici?

MĂTUŞA MATHILDE: ...Bunǎ întrebare!

 SCENA 7

(UMBRA MAMEI LUI LEON,  UMBRA TATĂLUI LUI LEON, VATMANUL TRAMVAIULUI ZBURĂTOR  MINUS 7, LEON, MĂTUŞA MATHILDE)

VATMANUL TRAMVAIULUI ZBURĂTOR MINUS 7 (ferm): Peronul pe partea stângǎ! Coborârea! Staţia terminus!

UMBRA MAMEI LUI LEON: Am şi ajuns, dragule?!

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Am şi ajuns, draga mea! Vatman, fii bun şi ajută-mi soţia, pe delicata doamnă Janna, să coboare!

VATMANUL TRAMVAIULUI ZBURĂTOR MINUS 7: Rubarbă-rubarbă-rubarbă! ...Cu mare plăcere, domnule Wiśniewski, numai că dv. aţi uitat că ne aflăm într-un tramvai de iluzii, în vestitul tramvai zburǎtor Minus 7 şi nu în Occident Expres, nu într-o limuzină de plăcere cu perdeluţe gălbui la geamuri... Cu mare plăcere!

UMBRA TATĂLUI LUI LEON (înţepat): Corect, foarte corect pentru cei care nu vor să le cadă galoanele, numai că teoria bacşişului (ca de altfel şi buna educaţie) nu ţine cont de aceste fleacuri profesionale. Credeam că toţi neciopliţii sunt exilaţi pe pământ.

VATMANUL TRAMVAIULUI ZBURĂTOR MINUS 7: Ha! Mă întorc în fix o jumătate de oră. Dacă nu vă găsesc pe peron, o să vă întoarceţi pe jos în colonia solicitanţilor de aripi, nu ca data trecută când, din cauza voastră, a trebuit să fac cinci ture în plus. Ştiţi doar cu câtă greutate am preluat postul de vatman... La douăsprezece fiiix!... Aţi auziiit?... Rubarbăăă!

UMBRA TATĂLUI LUI LEON:: Am.

UMBRA MAMEI LUI LEON: Buchetul, delicatul buchet de scânteioare, Adam! L-am uitat ca o proastă pe bamcheta de raze. (tristă) Era atât de frumos şi tapetat cu praf de lună. Lui Leon şi mamei tale le-ar fi plăcut cu siguranţă. Fluieră, aleargă după vatman!

UMBRA TATĂLUI LUI LEON (dezolat): Nu se cade, Janna. Am şi eu un statut. Ştii doar că e incorigibil! Cel mai incorigibil dintre noi. De asta a şi rǎmas atât de mult pe postul ǎsta. Dacă ar mai trebui să-l plătesc dublu şi de data asta, nu ne-ar rămâne nimic pentru tichetul de întoarcere. Asta ar însemna să întârziem la apel. Iar, dupǎ cum bine ştii, orice întârziere se depuncteazǎ.

UMBRA MAMEI LUI LEON: Nu se cade să venim tot timpul, Adam, cu mâna goală la cei dragi, chiar dacă suntem doar nişte umbre, ce-i drept, colorate. De fapt nişte crochiuri.

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Numai cei care mai rămân au dreptul să dăruiască flori. Dacă o să reuşesc să ridic capacul clavecinului de pe hol, vom cânta celor dragi o minunată sonată de Chopin!

UMBRA MAMEI LUI LEON: Da, da, ar fi o soluţie, dar ştii cǎ pentru noi, cei imateriali,  nu prea sunt sorţi de izbândǎ... Sonata aceea, Adam?

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Da, da, chiar aceea, Janna!

UMBRA MAMEI LUI LEON: Ce minunat! Poate şi un cântec, cântecelul de bun venit în lume, compus de tine în dimineaţa când bǎieţelul nostru abia se nǎscuse... Şi o să-mi dai voie, nu-i aşa, să-l sărut de data aceasta pe frunte pe micul nostru Leon?

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Hm! Trebuie să te mulţumeşti doar să-l priveşti, Janna. Atât. N-avem voie sǎ ne mai amestecǎm în destinul celor pe care-i iubim.  Orice atingere e interzisă! Ştii doar că am semnat nişte clauze destul de restrictive înainte de a ne sui în acel tramvai de fum. Nişte clauze foarte precise, Janna. Credeam cǎ ai înţeles.

UMBRA MAMEI LUI LEON: Da, da, nişte clauze foarte precise, Adam. Dar dragostea nu înseamnǎ amestec... Mă gândeam doar la o sărutare în fugă, aşa ca atingerea unei delicate pânze de păianjen, ca atingerea unui norişor pe luciul unui zburdanic pârǎu.

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Vrei să căpătăm interdicţie, doamnă Wiśniewski?

UMBRA MAMEI LUI LEON: Nu... Nu vreau să căpătăm niciun fel de interdicţie, domnule Wiśniewski... dar tare mi-ar fi plăcut...

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: În locul din care venim nu mai facem ceea ce ne place, ci doar ceea ce trebuie. Astea sunt regulile, cu astea defilăm.

UMBRA MAMEI LUI LEON: Dar uită-te şi tu la băieţelul nostru, e atât de drăguţ şi pare atât de fericit cu păpuşa asta caraghioasă de lângă el...

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: E prea mare pentru păpuşi. Ce-o fi gǎsit la ea?! Ar trebui să exerseze mai mult la clavecin. Mult mai mult, dacă vrea să ajungă unde ne-am gândit, dacă vrea să ajungă printre stelele de pe pǎmânt.

UMBRA MAMEI LUI LEON: Sigur că da, dar dacă nu-l vede nimeni, ce mai contează. Cunosc destui guvernatori care, bineînţeles după ce-şi termină treburile pentru care sunt respectaţi şi plătiţi, se închid în camera lor secretă şi îşi deschid dulapurile lor negre, pline cu ursuleţi de plus şi iepuraşi... Când nu mai suntem copii, nu mai suntem nimic, doar nişte umbre prin care trece timpul ca printr-un ciur... Ar trebui, poate, să facem o excepţie de la reguli, numai de data asta, Adam. Este poate ultima oară când mai suntem lăsaţi să venim. Când ne vom primi aripile, va trebui să ne detaşăm de tot ceea ce înseamnă... (rosteşte cu greutate) trecut. (rosteşte şi cu mai mare greutate) Ce fericire...

LEON (prin somn): Mamă! Tată! De ce-aţi întârziat atât?! Ce dor mi-a fost, ce dor îmi este de voi! De când v-aştept!

UMBRA MAMEI LUI LEON: Şi no...

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Şşşt!

LEON (prin somn): Acum am un metru şi treizeci de centimetri şi port deja cea mai mare mărime de pantofi sport din toată clasa...

UMBRA MAMEI LUI LEON: Leo...

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Janna!!! Ţi-ai dat cuvântul.

UMBRA MAMEI LUI LEON: Mi-am dat cuvântul în calitate de soţie, Adam, în cealaltă, de mamă, nu.

LEON (prin somn): Mătuşa Mathilde e veselă tot timpul, chiar şi când mă ceartă şi am prins-o în ultima săptămână numai de două ori suspinând în vechiul sorţ de bucătărie. Cred că am descoperit ingredientul ei secret care face ca toate gospodinele din cartierul Trei Vişini cu Soţ să se îngrămădească la uşa noastră. Lacrimile ei... Am doi prieteni minunaţi, pe lunganul Chero - veşnicul îndrǎgostit, cred că-l cunoaşteţi deja, şi pe nenea Marcel care a căzut în cap de la 4000 de m... săracul... Noroc că are capul atât de tare încât a făcut o groapă în ciment de zece metri şi a fost pus în pus, în acelaşi timp, în trei ambulanţe diferite până la spital. Şansa lui a fost că prim-ministrul l-a trimis pe cel mai mare nituitor al industriei de armament greu să-l refacă. Acum are nişte dinţi noi de diamant, foarte strălucitori şi lungi şi până îi repară şi buzele e obligat să zâmbească tot timpul. Toate asistentele de pe etaj sunt topite dupǎ dinţii lui noi. Nici nu mai este nevoie de veioze la dânsul în salon... Despre Aripioară ce să vă spun? Este bine şi face progrese. Deja a început să ţopăie peste tot pe unde se duce mătuşa Mathilde şi toată lumea s-a învăţat să-l hrănească cu pufuleţi. Eu am reuşit, săptămâna trecută, să interpretez fără nicio greşeală Imperialul şi Poloneza, iar profesoara de muzică mi-a trecut deja toate notele de zece şi de douǎzeci în catalogul pentru anul viitor. Vrăjitorul meu se simte bine şi a început să se însenizeze...

MĂTUŞA MATHILDE: Leon, cu cine tot vorbeşti acolo? Ah, iar l-ai luat pe năsosul ăsta lângă tine. De asta visezi tot timpul urât!

LEON: Da de unde, mătuşă Mathilde. Se făcea că...

VATMANUL TRAMVAIULUI ZBURĂTOR MINUS 7 (ferm): Rubarbăăă!!

MĂTUŞA MATHILDE: Ce-a fost asta?! Parc-am auzit un huruit!

SCENA 8

(LEON, LUNGANUL CHERO, PROFESORUL OASE-NEGRE)

Unul din holurile proaspǎt spǎlate ale Spitalului nr. 8.

PROFESORUL OASE-NEGRE (extrem de graseiat): Afară! Afară! Unde vă credeţi aici, pe bulevard? În spitalul meu nu intră nici musca, nici ultimul prim-ministru! Aţi auzit?! Aici e o instituţie nu o moşie! Pacienţii mei nu au nevoie de vizite aiuristice care să-i tulbure, au nevoie să stea relaxaţi, cu ochişorii lipiţi de tavan şi să asculte doar compoziţiile mele revoluţionare. Sunaţi trompete de argint! Ta-ta-ta-ta! Ti-ti-ti-ti! “Realitatea este tulburătoare, doar fantezia e vindecătoare!”, vorba celebrului rǎposat nedecedat. Dacă sunteţi îndrăgostiţi de ariile mele ameţitoare, de ariile mele nemuritoare, le puteţi găsi pe vinil, cu tot cu autograful de rigoare, la poarta de nord a spitalului... Meloterapy 57 se cheamă albumul, costǎ 12 franci, dar se vinde însoţit şi de câte o mică pictură florală, 10/10, a renumitei doctoriţe-pictoriţe-fiţe Peri-Albi, logodnica mea credincioasă de peste 70 de capricioase primǎveri.

LUNGANUL CHERO: Oau! Se găsesc toate albumele? Toatǎ colecţia?

PROFESORUL OASE-NEGRE: Din păcate numai ultimul... De la incendierea bibliotecii din Alexandria, omenirea n-a mai suferit o aşa pierdere incomensurabilǎ, dar uriaşǎ... Nici nu ştiţi ce-aţi ratat! Toate cele 56 de discuri ale colecţiei...

LEON: S-au vândut ca pâinea caldă, presupun.

PROFESORUL OASE-NEGRE: Da de unde, presupune că s-au făcut scrum, s-au topit la propriu din cauza neglijenţei unei practicante aiurite care şi-a uitat 24 de ore cafeaua de nǎut pe foc şi care, ulterior acestei mirobolante experienţe existenţiale, s-a făcut satanistă şi se hrăneşte exclusiv cu cretă colorată. La micul dejun - una albă, la prânz - trei verzi şi una galbenă, iar seara o jumătate de cretă roşie. Asta da dietă originală şi binemeritatǎ... Când am văzut-o la ultima eclipsă, arăta deja ca o tablă de sticlǎ plinǎ de cuneiforme. De atunci mi-am schimbat numele la notar, din Oase-Albe în Oase-Negre.

LUNGANUL CHERO: Oase-Negre?! Ce tare. Aduce mai mult cu un nume de pirat sângeros.

PROFESORUL OASE-NEGRE: Corect. Intuiţia funcţioneazǎ, instituţia se recreeazǎ! Se poate zice şi aşa, un pirat al sănătăţii. Oase-Negre, doar pentru amici şi bambilici. Pentru voi, ageamiilor, profesorul Oase-Negre. Ieşirea corespunde cu Intrarea. Aţi înţeles, copilaşi? Acestea fiind spuse, “fuse, fuse şi se duse!” (încearcă să-i împingă nu tocmai delicat)

LEON şi LUNGANUL CHERO: Profesore Oase-Negre! Nu puteţi şi dv. să faceţi o micuţă concesie, un hatâr?

PROFESORUL OASE-NEGRE: Ta-ta-ta-ta! Ti-ti-ti-ti! Aţi intuit corect. Nu.

LEON: Prezenţa noastră a fost întotdeauna o bucurie pentru nenea Marcel, mai ales în zilele lui de salariu. Obişnuia să ne ducă la cofetărie sǎ ne îndopǎm tustrei şi de acolo direct la montagne-russe.

PROFESORUL OASE-NEGRE: Mamma mia!!!

LUNGANUL CHERO: Acolo ne dădeam seama cel mai bine care, câte şi ce fel de prăjituri a mâncat.

LEON: Care şi câte pahare de oranjadă a băut!

PROFESORUL OASE-NEGRE: Ce oroare!... Realitatea este tulburătoare, doar fantezia e vindecătoare. Ta-ta-ta-ta! Ti-ti-ti-ti! Sunteţi convinşi că prietenul vostru este internat la spitalul 8 şi nu cumva la spitalul 9? Nu de alta, dar pare sǎ aibǎ mai multǎ chemare pentru acesta din urmǎ.

LEON: La informaţii aşa ni s-a spus! Marcel Oiseau, secţia Ortopedie,

PROFESORUL OASE-NEGRE: Curios, credeam că-mi cunosc mai bine pacienţii.

LUNGANUL CHERO: Trebuie să vă amintiţi. A fost adus la dv. cu trei ambulanţe diferite! Nituitorul...

PROFESORUL OASE-NEGRE: Pa-pa-pa... Aaa... Aaa...

LEON şi LUNGANUL CHERO: Aaa?! Pa-pa-pa?!

PROFESORUL OASE-NEGRE: Paraşutistul?

LEON şi LUNGANUL CHERO: Întocmai!

PROFESORUL OASE-NEGRE: Şi nu puteaţi sǎ spuneţi aşa de la început? Boiseau, Boiseau, rezerva 21 care, din pǎcate va fi cât de curând eliberatǎ... Credeţi-mǎ! Am încercat tot ce, omeneşte, s-a putut. Am reuşit tot ce nu s-a crezut. Am epuizat 80% din fondurile spitalului pe cazul ăsta... Am sfidat imposibilul şi Curtea de Conturi şi i-am adus şi un cântǎreţ de muzicǎ popularǎ în blugi la cǎpǎtâi. Ta-ta-ta-ta! Ti-ti-ti-ti! “Dârla-dârla-dârla-dârla! Ia vezi cum mai curge gârla!” I-am compus trei simfonii la ţambal, cimpoi şi ocarinǎ... Urma sǎ-i mai compun una la frunzǎ şi alta la drâmbǎ... Inutil... N-a rǎspuns la tratament sau mai bine zis tratamentul nu i-a rǎspuns lui. A cǎzut de câteva zile într-un somn adânc, sorǎ cu moartea. Suferǎ de o boalǎ extrem de rarǎ, de “Frumoasa Adormitǎ”. Toate călugăriţele alea sfioase şi apretate şi-au luat degetele date cu ojâ carmin şi privirile fardate de pe el cǎnd au auzit diagnosticul implacabil. (priveşte în pământ) În faţa naturii ostile, trebuie să ne recunoaştem, pur şi simplu, mici şi neputincioşi. Realitatea este tulburătoare, doar fantezia e atotvindecătoare.

LEON şi LUNGANUL CHERO: Şi nu se mai poate face nimic?! Chiar nimic?! Daţi-ne o speranţâ, profesore!

PROFESORUL OASE-NEGRE (ironic): Sigur cǎ da, asta e cel mai uşor lucru pe care-l pot face. Sǎ-i construim un castel din beton, înconjurat de o ghimpoasǎ vegetaţie luxuriantǎ şi sâ aşteptǎm râbdâtori cca. trei, patru sute de ani ca sǎ aparǎ o prinţesǎ cǎlare pe un cal oxigenat care sâ-l dezlege de “vrajâ”...Afară!

SCENA 9

(MĂTUŞA MATHILDE, DETECTIVUL UMBRELĂ)

DETECTIVUL UMBRELĂ: Dar deschideţi odată, mamaie! Ce mama mǎsii!

MĂTUŞA MATHILDE: Cine aţi spus că sunteţi? Un huligan?!

DETECTIVUL UMBRELĂ: În numele legii, deschideţi sau spargem uşa! Băieţi!

MĂTUŞA MATHILDE: Un moment! Lămuriţi-mă! ...De la gaze?

DETECTIVUL UMBRELĂ: Detectivul Umbrelă! Atât... Poftim legitimaţia!

MĂTUŞA MATHILDE: Detectivul Umbrelă?! Nu insistaţi. În casa mea nu intră decât soarele!

DETECTIVUL UMBRELĂ: Băieţi!!! (strecurând o mânǎ agresivǎ prin uşa întredeschisǎ) Mandatul ăsta grena vă spune cumva ceva? Haideţi că nu am timp de şarade, nu lucrez peste program. Mai am câteva arestări mărunte pe ziua de azi, dintre care pe unul care a muşcat un şarpe cu clopoţei de coadă... Fiţi de înţeles! Pregătiţi-vă rapid câteva lucruşoare, acolo într-o valijoară, doamnă Mathilde.

MĂTUŞA MATHILDE: Lucruşoare?!

DETECTIVUL UMBRELĂ: O periuţă nouă de dinţi, un ilic ceva mai grosuţ, o cărticică de rugăciuni universale.

MĂTUŞA MATHILDE: O cărticică de... ?!

DETECTIVUL UMBRELĂ: Da, ca să te rogi să fii cât mai repede eliberată. În cel mai fericit caz vei primi de la 4 la 5 ani de reflecţie... Poftim mandatul!

MĂTUŞA MATHILDE: Boże mój! Boże mój! Trebuie să fie o greşeală. O gravǎ eroare judiciară. Sunt nevinovată ca un pahar cu lapte de bivoliţă!

DETECTIVUL UMBRELĂ: Toţi spun aşa, laptele de bivoliţă ba. Justiţia are probleme cu vederea, madam, poliţia specială nu... Ai fost descoperită, madam, pe o înregistrare a unei camere de supraveghere de la Cesarus Mall, în timp ce subtilizai prin furt o punguţă cu foi ofilite de dafin. Proba este infailibilă. Aceasta este plângerea! Mǎ rog, copia ei!

MĂTUŞA MATHILDE: Puteţi să întrebaţi şi vecinii. Trebuie să fie o greşeală monstruoasǎ. Nu mi-a plăcut niciodată dafinul, nici poveştile legate de el... E un pǎcat? Îl urăsc tratându-l cu indiferenţă deplină. Aduce numai necazuri.

DETECTIVUL UMBRELĂ: Se vede. Hi-hi! Comportaţi-vă ca o persoană adultă, responsabilă. Haideţi, vă rog, fără panaramă! Dacă aveţi în casă şi o capcană pentru şobolani, ar fi indicat să o puneţi şi pe ea în valiză.

MĂTUŞA MATHILDE: Ce să fac cu o capcană pentru şobolani?! Nici măcar nu ştiu cum arată un şobolan.

DETECTIVUL UMBRELĂ: Acolo unde o să vă petreceţi următorii ani, o să vă specializaţi, cu siguranţă, în toate soiurile de rozătoare... Hi-hi-hi-hi-hi! ...Băieţi!

MĂTUŞA MATHILDE: Au, mǎ doare, brutelor! ...Dar am în îngrijire un nepot minor, detective Umbrelă. Este inuman! Are o spaimă teribilă de fantome. Cum am să pot să-l las singur?

DETECTIVUL UMBRELĂ: Cu grijă. Patru ani nu sunt chiar atât de mulţi pentru istoria  grea încercatǎ a îuniversului... Poate, când ai să te întorci (spăşită, nu aşa mândră ca acum!), o să fie deja major şi n-o să mai aibă nevoie de cineva ca tine, cu trecutul pǎtat... Hi-hi! Trebuia să te gândeşti înainte, ca şi Kunta Kinte.

MĂTUŞA MATHILDE: Înainte de ce?

DETECTIVUL UMBRELĂ: Bună glumă. Înainte de subtilizarea punguţei de dafin. Ce, credeai că, dacă stai cu spatele la camerele de supraveghere, nu ai să fii recunoscută ca autoarea marelui jaf de la Cesarus?

MĂTUŞA MATHILDE: Dar eu n-am intrat niciodată în Cesarus. Nici măcar nu ştiu pe ce stradă, în ce oraş e. Toate cumpărăturile mi le fac de la băcănia Josephinei, de lângă cartierul chinezesc Napoleon.

DETECTIVUL UMBRELĂ: Ne, ne, ne, ne! Lasǎ vrǎjelile! Ai fost recunoscută după hainele tale sumbre de la second-hand. După carouri. Le recunoşti? Toate detaliile le poţi prezenta în faţa avocatului mut, ales din oficiu, în faţa judecătorului surd, în faţa justiţiei oarbe... Sunteţi, presupun, gata de plecare?

MĂTUŞA MATHILDE: Pentru genul ăsta de plecare, nu. În niciun caz. Trebuie să fie o eroare. O gravă şi regretabilă eroare. Protestez!

DETECTIVUL UMBRELĂ: Fǎrǎ istericale! Vă previn să nu vă opuneţi arestării.

MĂTUŞA MATHILDE: Staţi, plǎtesc, deşi nu sunt vinovatǎ nici cât negru sub unghie, plǎtesc! ...Cât poate sǎ coste o punguţǎ de dafin?

DETECTIVUL UMBRELĂ: Prea târziu! Aici este vorba despre principii, şi când este vorba despre principii nu mai încape loc de întors. Trebuia sǎ te gândeşti înainte de-a trece fraudulos de casa de marcat... Băieţi, faceţi ceva câ întârzii la meci! Şi apoi vă îngreunaţi situaţia. “Dura lex, sed lex.” Adică, în traducere: “Legea e dură, dar aceasta este Legea.”

MĂTUŞA MATHILDE: Boże mój! Nu pot să-l las singur pe micuţul Leon. Nu, nu. Vǎ dau toatǎ pensia mea!

DETECTIVUL UMBRELĂ: Mǎ doare în cot! Nu cedaţi?! Nu?! În cazul ăsta, mă simt nevoit să chem şi brigada antitero. Auziţi elicopterul care patrulează? 120 de bărbaţi super antrenaţi şi dornici de adrenalinǎ sunt gata să intervină în forţǎ ca să vă extragă din imobil. Numai că, în cazul acesta, vi se vor mai adăuga câţiva ani pentru că aţi opus rezistenţă... Ce preferaţi?

MĂTUŞA MATHILDE: O brigadă antitero pentru o bătrână cu coc de peste 80 de ani. Cred că e o glumă sinistră. Cred că vǎd cǎrǎbuşi!

DETECTIVUL UMBRĂ: Dimpotrivǎ. Totul este cât se poate de real. Vreţi să vă convingeţi? (vorbind într-un microfon aflat sub guler) Atenţie, bǎieţi, suspecta s-a apropiat de o pǎpuşâ uriaşǎ aflatǎ pe canapea! Da, da, de Chucky al ei! O strânge în braţe... Este posibil ca sub faldurile arǎtaniei sǎ fie ascunse arme. Droguri sau praf de copt! Da, da, e periculoasǎ! V-am atenţionat cǎ e periculoasǎ! Sigur! Lunetiştii sǎ fie pe fazǎ! Se aude? Nu o scǎpaţi din aria vizualǎ! Recepţie! (cǎtre Mǎtuşa Mathilde) Acum, te-ai convins? Sǎ mergem, madam! S-a pus pe capul tǎu o recompensǎ babanǎ şi trebuie s-o încasez cât se poate de rapid!

MĂTUŞA MATHILDE: O clipǎ, detective Umbrelǎ, o clipǎ! Dureazǎ numai o clipǎ! ...Doamne, cred c-am înnebunit de tot! Vrǎjitorule, ai grijǎ de nepoţelul meu, de Leon, pânǎ când mǎ întorc! ...Ai auzit, nǎsosule? ...Îmi promiţi, da?

DETECTIVUL UMBRĂ: Mergem?

MĂTUŞA MATHILDE: ...

DETECTIVUL UMBRĂ: Băieţi!!!

SCENA 10

(LEON, LUNGANUL CHERO)

LEON: În... Alaska?!!! Alaska?!!!

LUNGANUL CHERO: Bidoane şi naftalină! Dacă-ţi spun!

LEON: Dar e oribil! Mătuşă Mathilde n-ar fi făcut niciodată una ca asta. Nu e genul. Chiar şi când se ducea să sporovăiască cu vecina de alături, îmi lăsa câte un bileţel.

LUNGANUL CHERO: O aştepta avionul cu motorul turat, ce vrei... Orarul de zbor trebuie musai respectat... Sora ei, bogătana din Alaska, a trimis un avion special pentru ea, un turbo jet.

LEON: De unde soră... bogătană... şi mai ales din Alaska? Mătuşă Mathilde nu mi-a pomenit niciodată de o soră!

LUNGANUL CHERO: O fi uitat. De obicei, surorile vitrege nu prea se pun la socotealǎ... Dacă-ţi spun. Comandă urgentă. S-a hotărât, în sfârşit, la cei 143 de ani şi un pic ai săi, să-şi facă testamentul în favoarea Mathildei... Am auzit eu, cu gura mea, de la pilotul ţanţoş, în timp ce-i căra grăbit valizele mătuşii Mathilde. O cheamă Ura-Dura- Chomolungma-Everest, are o afacere cu sute de mii de reni pe care-i închiriază restaurantelor şi mǎcelǎriilor, de Paşte.

LEON: De Paşte?!

LUNGANUL CHERO: Mă rog, de Paşte, de Ziua Taţilor, de Ziua Mamei, de, de, de Ziua Impostorilor şi uneori, accidental, chiar de Crăciun... Mă rog, cu ocazia tuturor sărbătorilor posibile şi imposibile care s-au inventat ori urmează să se mai inventeze. Are şi un lanţ de hoteluri gigantice de gheaţă pentru cei cu creierul supraîncălzit de afaceri. Toţi liftierii de acolo sunt îmbrǎcaţi în costume de pinguini, iar cameristele în foci... Tare, Ura-Dura Chomolungma-Everest asta, nu?

LEON: Ceee?! Lasă-mă, Chero! E prea gogonată! E prea SF!

LUNGANUL CHERO: Aşa spunea... nu eu... mecanicul de locomotivă... scuze, copilotul...

LEON: Copilotul?!

LUNGANUL CHERO: Copilotul, pilotul şi stewardesa, frumuseţea aia răpitoare, excentrică, blondă şi total detaşată. Era un trio foarte sudat. Deşi, trebuie s-o recunosc, stewardesa nu era chiar atât de frumoasă şi naturală ca zgubilitica de Noemi. I-am dat doar un 8 cu plus... (respiră greu) Ah, Noemi, Noemi!

LEON: Şi n-a spus când se-ntoarce? A spus, nu-i aşa? Spune-mi c-a spus!

LUNGANUL CHERO: Nu. N-a apucat, sărăcuţa... Era prea zăpăcită de lunetiştii cu ochii albaştri... de nelinişti albastre am vrut să zic... emoţiile călătoriei... lungii şi nesfârşitei călătorii prin necunoscutul poetic şi îngheţat îndepǎrtat.

LEON: Fii mai clar! Nu ştiu ce ai azi de tot te bâlbâi şi te înroşeşti din senin... Ai stat în curent?!

LUNGANUL CHERO: Ei! E firesc să mă mai împotmolesc şi eu uneori în logică... A, uitasem! M-a rugat, foarte frumos şi insistent, să nu-ţi lipseascǎ nimic cât timp lipseşte.

LEON: Tu?! Lasă-mă! Cum eşti tot timpul îndrăgostit şi cu capul în nori, nu poţi să ai grijă nici măcar o jumǎtate de orǎ de tine, d-apoi de alţii.

LUNGANUL CHERO: Oamenii se mai schimbă, să ştii. Începând de astăzi am să pot, sunt sigur că am să pot să devin foarte, chiar enervant de responsabil. Mi-a mai lăsat şi nişte bănuţi ca să te descurci până se întoarce... dar a zis să nu ţi-i dau chiar pe toţi deodată ca să nu-i dai pe prostii şi pe false jucării... Uite o parte. De fiecare dată când vei avea nevoie de câte ceva, nu trebuie decât să-mi spui.

LEON: Aşa deci?

LUNGANUL CHERO: Mda... Hai să te ajut să faci ordine, că e totul cu susul în jos de la perche... perche... (Ptiu, în ce hal mă mai bâlbâi!)... de la plecarea asta impeste... intempestivă.

LEON: Dacă vrei tu, dar ca să fim chit, după aceea ne urcăm pe acoperiş să facem curăţenie în hulubărie.

LUNGANUL CHERO: Nu mai e nevoie. (trist, dar fără să-şi dea seama) I-am vândut pe toţi. (din cutia lui, Aripioarǎ protesteaza specific)

LEON: ???!!!??? Pe campioni???

LUNGANUL CHERO: Da, de ce te uiţi aşa?

LEON: Nu-mi vine să cred... Pe Cocolina, Roco, Bubu, Missy, Aga, Camy, Tweety, Dodo, Ducky, Ruby, Tookie, Coco, Vicky, Mickey, Marco, Galiutza, Lolo, Pichi, Kiki, Cipi, Paco, Tedy, Cora, Riki, Emma, Eddy?! Pe toţi?! ...Glumeşti, nu?!

LUNGANUL CHERO: Da... nu... am scăpat în sfârşit de ei... mă cam plictiseau groaznic. Toată ziua: ”Glu-glu-glu! Glu-glu-glu! Glu-glu-glu!”... Vreau să m-apuc, în sfârşit, de ceva cu adevărat bărbătesc... de gherghef. Am o grǎmadǎ de gheme colorate şi de tot soiul de resturi de materiale noi care zac nefolosite.

LEON: Hm! Chero, mi-a venit o idee genialǎ. Lasǎ ghergheful. Trebuie neapǎrat sǎ-l trezim pe nenea Marcel pânǎ nu este prea târziu... Te bagi?

LUNGANUL CHERO: Ce vorbǎ e asta? Numai cum o sǎ reuşim sǎ trecem de zbirul de Oase-Negre, de piratul ǎla cântǎcios?

LEON: Simplu.... Ne deghi...

LUNGANUL CHERO: ...zǎm?!

LEON: Da. Ai intuit foarte corect.

LUNGANUL CHERO: În ce anume ne deghizǎm?

LEON: La asta încǎ nu m-am gândit... Aaa! Ştii sǎ coşi?

SCENA 11

(LEON, LUNGANUL CHERO, PROFESORUL OASE-NEGRE)

 Spitalul numărul 8. Leon şi Chero, deghizaţi în clowni, au pătruns deja pe furiş în rezerva lui Marcel care sforăie mai ceva decât cazanele fisurate ale Titanicului după îmbrǎţişarea pasionalǎ cu Icebergul...

PROFESORUL OASE-NEGRE (tunător): Lipa-lipa-tipa-tipa! V-am prins după lipăituri!!! Hi-hi! Am o ureche muzicală foarte ascuţită! Unde vreţi să mergeţi, clownilor? Afară! Sper că n-aţi venit cu vreo maimuţă infestată! Ce-i aici, circ?! N-aţi văzut semnele de interzis?

LUNGANUL CHERO (cu vocea piţigăiată): Ahoe, colega! Relax! Ahoe, primadonule fără audienţă! Noi nu ne luăm după semne, noi suntem cei care facem semnele! (face semne)

PROFESORUL OASE-NEGRE: Eu nu fac semne ci noduri, mai precis noduli... (face noduli)

LEON (idem): Ahoe, colega! Relax-relax! Nu ne-ai prins ci ne-ai surprins, şi asta e cu totul altă mâncare de spanac... Ce-ar fi Timpul dacă n-ar exista ceasurile, te-ai gândit?

PROFESORUL OASE-NEGRE: Eu nu sunt “colega” cu nimeni, aiuriţilor cu nasuri roşii, eu sunt Profesorul Oase-Negre! Marele Profesor! Impecabilul!

LUNGANUL CHERO: Scuze, monstrulicâ...

PROFESORUL OASE-NEGRE: Monstrulicâ?!

LEON: Sacru!

PROFESORUL OASE-NEGRE: Aşa mai merge... Cine sunteţi voi?

LUNGANUL CHERO: Fraţii Drezină!

LEON: Clownii de duzină!

LUNGANUL CHERO: Am venit să-ţi oferim şansa unei colaborări epocale...

PROFESORUL OASE-NEGRE: Mie nu-mi dă nimeni nicio şansă... Eu sunt Şansa personificată!

LUNGANUL CHERO (mefistofelic):... Sau poate Ghinionul!

LEON: Ce-ar fi Timpul dacă n-ar exista ceasurile, te-ai gândit monstrulicâ impecabil?

LUNGANUL CHERO: Doar o noţiune abstractă, jalnică, interpretabilă.

LEON: Ce-ar fi roşiile dacă n-ar exista salatele?

PROFESORUL OASE-NEGRE: Nu-mi plac tomatele şi, dacă mă gândesc bine, niciun fel de salate.

LUNGANUL CHERO: Nu contează. Era doar o dispută filozofică... Gălbenelele, îţi plac?

PROFESORUL OASE-NEGRE: “Realitatea este tulburătoare, doar fantezia e vindecătoare!”... Ce căutaţi la ora asta în spitalul meu? Pacienţii mei nu au nevoie de vizite aiuristice care să-i tulbure, au nevoie să stea relaxaţi, cu ochişorii lipiţi de tavan şi să asculte doar compoziţiile mele revoluţionare. Sunaţi tromboane de argint! Ta-ta-ta-ta! Ţi-ti-ti-ţi!

LUNGANUL CHERO: Întocmai. Bidoane şi tromboane! Împreună vom putea salva lumea!

LEON: Şi mai ales pe nenea Marcel!

PROFESORUL OASE-NEGRE: Pe cine?!

LUNGANUL CHERO: Pe Frumosul din Salonul Adormit! (smulge cu o mişcare de prestidigitator cearşaful care acoperă ca un cort pacientul sforâicios) Pe Oiseau hărtănitul!

PROFESORUL OASE-NEGRE: Nicio şansă! Are un blocaj emoţional iluzoriu definitiv. Ni s-au terminat toate fondurile alocate pentru salvarea lui. Mâine, cu tot regretul de care mai suntem capabili, îl mutăm deja în magazia cu murături, într-un colţ întunecos, lǎngâ suratele lui, legumele; mai ales acum cǎ şi presa noastră impertinentă, de când e ocupatǎ cu alegerile, a uitat total de el. Trebuie să eliberăm patul şi să aerisim. (priveşte, cu sinceritate maximă, în pământ) Asta e viaţa. În faţa naturii ostile, trebuie să ne recunoaştem, pur şi simplu, mici şi neputincioşi. Realitatea este tulburătoare, doar fantezia e atotvindecătoare.

LEON: Întocmai, colega! Ajută-ne să-l ridicăm!

PROFESORUL OASE-NEGRE: Ceee?! Nici nu mǎ gândesc! Nu vreau să fiu acuzat de malpraxis! Nu vreau sǎ fiu dat afarǎ din Uniunea Compozitorilor!

LUNGANUL CHERO: Înţelege, colega! Trebuie să reconstituim cât mai fidel accidentul! Nefericitul accident!... Nu ştii nici un cântec despre păsări?

PROFESORUL OASE-NEGRE: Ba da, ceva despre o coţofană hoaţă...

LUNGANUL CHERO: Nu cred că e foarte potrivit. Ai scos totuşi 57 de albume...

PROFESORUL OASE-NEGRE (sfâşietor de sincer): Pe care nu le-a cumpărat absolut nimeni, nici măcar Peri-Albi care e hipoacuzicǎ... de fapt, ca să fiu sincer până la capăt, eu le-am dat foc... N-a existat nicio practicantă, cel puţin în problema aflatǎ în discuţie.

LEON şi LUNGANUL CHERO: !!!

LEON: Cred că, dacă ai reuşi să imiţi sunetul vântului, al căderii, zgomotele de fond ale unui aeroport, ar fi destul de suficient.

PROFESORUL OASE-NEGRE: Asta se poate, desigur. Toatǎ viaţa am imitat. Dacă există măcar o posibiltate de vindecare... trebuie încercată. Musai. S-o facem! (îşi face o cruce mare) Hipocrate, bǎtrâne, ajută-ne! Jean-Michel André Jarre, întăreşte-mă!

LEON: Vrăjitorule, mi-ai promis! Nu ne lǎsa la greu!

LUNGANUL CHERO: Spielberg şi Tin Tin! Amin!

LEON: Să-i dăm drumul!

PROFESORUL OASE-NEGRE: N-o să se lovească?!

LEON: Mă refeream la “să începem”!

PROFESORUL OASE-NEGRE: Ahaaa!

  Urmează o scenă de improvizaţie pur şi simplu halucinantă în care fantezia şi comoditatea regizorului (ca de altfel şi acelea ale interpreţilor) vor cam trebui puse la “bătaie”. Doar câteva minime sugestii: Oase-Negre îşi execută misiunea muzicală cu mult aplomb în timp ce Leon şi Chero îl susţin pe adormitul Marcel Oiseau de mâini, imitând saltul cu paraşuta din ziua fatală. Rolul crainicului de la evenimentul aviatic este preluat alternativ de cei doi copii cu deosebirea că evenimentele descrise decurg normal, iar aterizarea la punct fix este perfectă. Tot inventarul salonului va servi acestui nobil scop.

LEON şi LUNGANUL CHERO: Marcel!... Nenea Marcel!... Nene!

MARCEL (privind mirat în jur): Leon! Chero! Ah, eram atât de îngrijorat câ n-o sâ mai ajungeţi... Ce bine că aţi ajuns la timp! V-au dat drumul la poarta aeroportului, nu? Ce bine este să fii din nou cu picioarele pe pământ! Vreau acasă... vreau la mama... dar, înainte, vǎ invit pe toţi sǎ înfulecǎm câte un platou de savarine durdulii.

PROFESORUL OASE-NEGRE: Trebuie neapǎrat sǎ ţii regim!

MARCEL: Numai bolnavii ţin regim, El Primer Comandante... Eu, nu!

PROFESORUL OASE-NEGRE: Incredibil! N-o sǎ mǎ creadǎ nimeni, nici mǎcar eu. Pâcat câ nu am un aparat de filmat. Poţi să mergi, Boiseau!?

MARCEL: Dacă am reuşit să zbor, de ce nu aş reuşi să păşesc? Chiar aşa, ce-ar fi sǎ ne întrecem pe holurile astea lungi? Pe ce pariem?

LEON şi LUNGANUL CHERO: Pe nouǎ ture lungi la maşinuţele lui Mademoiselle Chante Le Blues!

MARCEL: Dacǎ pierdeţi, tot eu plǎtesc!

LEON şi LUNGANUL CHERO: De acord! De acord!

PROFESORUL OASE-NEGRE (siderat): Mamma mia!!! Mamma mia!!! Mamma mia!!! Miracol! Miracol! Sunaţi tromboane de argint! Ta-ta-ta-ta! Ti-ti-ti-ti! “Realitatea este tulburătoare, doar fantezia e... e.... e...

MARCEL, LEON şi LUNGANUL CHERO:... Atotvindecătoare!!!!

SCENA 12

(UMBRA MAMEI LUI LEON, UMBRA TATĂLUI LUI LEON, VATMANUL TRAMVAIULUI ZBURĂTOR )

VATMANUL TRAMVAIULUI ZBURĂTOR MINUS 7: Rubarbăăă!! Staţia terminus! Peronul pe partea stângǎ!

UMBRA MAMEI LUI LEON (vorbeşte cu pauze interminabile, cǎutând sǎ-şi mascheze, cu multǎ cochetǎrie femininǎ, frecventele pierderi de memorie): Am şi ajuns... dragule?! Scuze, nu-mi mai pot aminti cu niciun chip cum te cheamă.

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Aaa... Adam. Am şi ajuns, draga mea... Janna?! Da, da, nu ne-am rătăcit deloc, cu toate că multe din amintirile noastre au început să ne fie şterse din memorie. Da, da, faza a doua, faza premergătoare fazei a... zecea. Asta este, asta trebuie să fie fereastra mâncată de ploi a camerei lui Leon... Vatman, fii bun şi ajută-mi soţia, pe delicata doamnă Janna, să coboare!

VATMANUL TRAMVAIULUI ZBURĂTOR MINUS 7: Încăpăţânaţi, încăpăţânaţi, nebuni încăpăţânaţi! Ce vinǎ am eu?! De fiecare dată am de-a face cu aceleaşi lucruri, cu aceleaşi inutile vorbe, cu aceleaşi enervante gesturi! Aspiranţilor încăpăţânaţi, sunteţi chiar nişte umbre foarte plictisitoare care nu vor să se despartă cu niciun chip de trecut, exact ca nişte muşte lipite de panglica cleioasă Zeppelin şi care se încăpăţâneazǎ sǎ zumzǎie şi sǎ fâlfǎie... Ce e cu talentele astea pământeşti? În cer nu există slugi... doar comunism adevărat, cel fǎrǎ comunişti. (râde cu subînţeles) Aţi priceput? (bombăne ceva neinteligibil)

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Szarpnięcie! Mojicule! (demn ca un polonez adevǎrat) Trecutul nu este o pelerină pe care o arunci după ce trece o tornadă cu broaşte saşii. Te-ai întrebat vreodată de ce te-au pus să conduci tramvaiul ăsta de fum? Nu te-ai întrebat, nu-i aşa? Poate cǎ eşti chiar umbra şoferului de tir care ne-a împins, din neglijenţǎ, mica maşinǎ sport în prǎpastie, cel care ne-a despǎrţit pentru totdeauna de dragul de Leon... Ce crezi că scrie în contractul tău?

VATMANUL TRAMVAIULUI ZBURĂTOR MINUS 7: ...

UMBRA MAMEI LUI LEON: Întotdeauna ţi-a lipsit fermitatea, Wiśniewski... Nu te forţa, lasă-l, Adam. Bunǎtatea se pedepseşte pe pǎmânt, iar rǎutatea în ceruri... Fiecare cu hachiţele lui. Lasǎ-l! Mă descurc şi singură. Ca de obicei.

VATMANUL TRAMVAIULUI ZBURĂTOR MINUS 7: Ha! Cunoaşteţi regulile, da? Noile reguli! Mă întorc în fix o jumătate de oră... Nu cumva să îndrăzniţi să călcaţi iar pe bec! ...Rubarbăăă!!

UMBRA MAMEI LUI LEON: Ah, scânteioarele! ...Adam, cum ar fi când tot ce am trăit şi simţit ni se va părea o poveste oribilă ori hazlie scrisă de alţii? Cum ar fi când vom trece pe lângă tot ceea ce ne-a unit ca pe lângă nişte strǎine pietre cernite de cimitir care n-au cum să ne mai atingă? Cum ar fi când pe copilul nostru îl vom privi doar ca pe un film oarecare, proiecat pe un perete, doar ca pe unul din miliardele de copii care zburdă de colo până colo şi nimic mai mult? (se agaţǎ de umǎrul lui)

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Exagerezi ca de obicei, Janna. Negativism, prea mult negativism. Viitorul nu e chiar atât de întunecat... Îţi pui prea multe întrebări şi prea puţine răspunsuri. Exact ca şi un regizor de operǎ fǎrǎ cotǎ.

UMBRA MAMEI LUI LEON: Dar trebuie să fie groaznic, foarte groaznic, domnule... (uitându-se la el ca la un strǎin) Fabian.

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Fabian?! Vrei sǎ mǎ laşi?! Cine este nenorocitul de Fabian?!

UMBRA MAMEI LUI LEON: Tu, cine să fie altcineva, gelosule, tu (amintindu-şi), iubirea vieţii mele...

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Rezistă. Trebuie sǎ ne opunem regulilor. Singurele lucruri care mai rămân după fiecare noi sunt numele şi faptele noastre... Adam! Adam! Adam! Repetă, te rog!

UMBRA MAMEI LUI LEON: A-dam! A-dam! A-dam! Adam! Adam! Adam!... Oare chiar am să uit numele tuturor celor pe care i-am iubit, tuturor celor pe care încǎ îi mai iubesc? Trebuie să-i notez undeva pe tivul rochiei mele, sub căptuşeala pălărioarei mele, ca să nu-i uit... Groaznic! Groaznic! N-ar putea sǎ existe o dispensǎ pentru unii ca noi? (disperată) Pentru ce am venit aici, Adam? Spune-mi pentru ce am venit?

UMBRA TATĂLUI LUI LEON (filozofic): Am venit... pentru ca să ne întoarcem.

UMBRA MAMEI LUI LEON: Nu am venit pentru asta, Wilhelm... (derutatǎ) Rupert sau Walter?... Ah! Pune-ţi mintea la contribuţie, geniule... Pentru ce ne tot holbăm pe fereastra asta străină şi putredă ca la un portativ?

UMBRA TATĂLUI LUI LEON (adânc): Pentru ca să vedem ce este dincolo de ea.

UMBRA MAMEI LUI LEON: Da, dar ce este dincolo de ea, Krzysztof?

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Nu este decât un băieţel oarecare, unul dintre miliardele de băieţei care se joacă cu unul dintre miliardele de vrăjitori din ceară şi cârpe...

UMBRA MAMEI LUI LEON: Şi asta?!

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Asta?!

UMBRA MAMEI LUI LEON: Asta cu pene şi cioc care se zgâieşte fix în ochii noştri şi ciocăneşte în geam... ce-i?!

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Dacă ciocăneşte înseamnă că e o ciocănitoare... Punct, linie, punct... Punct, punct, linie... Ba nu, seamănă mai mult cu un porumbel închis într-o cabinǎ telefonicǎ.

UMBRA MAMEI LUI LEON: Nu cred că e un porumbel. O fi mai degrabă un scatiu curios. Sigur e un scatiu.

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Punct, linie, punct... Punct, punct, linie... linie, punct, linie... Cred că încearcă să ne transmită ceva, Kazimira.

UMBRA MAMEI LUI LEON: Ia vezi, vezi, domnule dirijor... Numele meu a fost, este şi va rămâne Janna. Simplu. Scumpa ta Janna. Adu-ţi aminte! Repetă!

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Ja-nna! Ja-nna! Ja-nna! Ja-nna! Ja-nna!

UMBRA MAMEI LUI LEON: Adam! Adam! Adam! Adam! Adam! Adam!

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Janna! Janna! Janna! Janna! Janna!

UMBRA TATĂLUI LUI LEON: Iar copilul nostru se cheamǎ exact ca un leu: Leon!

AMÂNDOI: Leon! Leon! Leon!

VATMANUL TRAMVAIULUI ZBURĂTOR MINUS 7: Caraghioşilor! Vi s-a urât cu binele? Zbieretele voastre au ajuns până în al nouălea cer, până la Şef... Cine vă închipuiţi că sunteţi?

UMBRA TATĂLUI LUI LEON şi UMBRA MAMEI LUI LEON: Ce-am fost!

VATMANUL TRAMVAIULUI ZBURĂTOR MINUS 7: O, nu din nou! Ce anarhiste umbre hazlii! Hai, urcaţi mai repede! ...Rubarbăăă!!!!

SCENA 13

 (LEON, LUNGANUL CHERO, MARCEL, VATMANUL TRAMVAIULUI ZBURĂTOR  MINUS 7)

VOCEA LUNGANULUI CHERO: Deschide fereastra, Leon! Nu-ţi fie teamă pentru Aripioară; meteorologii au anunţat cer senin. Suntem aici, şi eu şi Marcel şi zgubilitica de... Noemi, cu o plasă pentru orice eventualitate...

LEON: ...

VOCEA LUNGANULUI CHERO: Leooon!!!! Pot sâ pun pariu (pe cel puţin douâ butoaie de limonadǎ!) cǎ nu ştiai cǎ Noemi are o sorǎ geamǎnǎ... Tareee, nu-i aşa?.. Eşti pregătit? Demarăm!

LEON: Ai auzit, Aripioară? Încǎlzirea! Curaj! Totul este sub control. Dincolo de pervaz este libertatea! Ai înţeles? N-ai să mă faci de ruşine tocmai acum, nu? Eşti pregătit, nu? (sunete firave de aprobare)

VOCEA LUNGANULUI CHERO: Leooon! Leooon! Priveşte, priveşteee! (super fericit) Minune!!! S-au întors! S-au întors! Oameni buni, oameni buni! Sunt toţi, sunt toţi! Toţi! Au înconjurat de nouă ori clădirea în semn de salut... Îi vezi?!

LEON (aplecat foarte periculos în afara ferestrei): Oauuu! E ca un vis! Nu-mi vine să cred... Cocolino, Roco, Bubu, Missy, Aga, Camy, Tweety, Dodo, Ducky, Ruby, Tookie, Coco, Vicky, Mickey, Marco, Galiutza, Lolo, Pichi, Kiki, Cipi, Paco, Tedy, Cora, Riki, Emma, Eddy!!! Toţi în păr?! Ba, chiar văd şi nişte ciocuri noi, foarte sănătoase, foarte în formă! Multe ciocuri noi!

VOCEA LUNGANULUI CHERO: Bidoane şi naftalină! O să trebuiască să mă ajuţi să le mărim cuibul. Cuibuuul!!! Sunt cu perechile şi cu puii lor!

VOCEA LUI MARCEL: Bucură-te, puştiuleee! L-au arestat azi-dimineaţă pe Detectivul Umbrelă! L-au prins când se deghiza în toaleta supermarketului Luna ca să însceneze noile furturi.

LEON: Ceee? ...Pe cineee?! ...Vorbiţi pe rând!

VOCEA LUI MARCEL: Detectivul Umbrelă. Şarlatanul. Se îmbrăca asemănător victimelor sale şi se posta în dreptul camerelor ca să încaseze babanele recompense de la patronii supermarketului.

LEON: Nu înţeleg! Ce şarlatan? Ce recompense? Nene Marcel, încă nu eşti vindecat complet. Oase-Negre ţi-a recomandat insistent sǎ nu te agiţi! Ce legătură au toate astea cu mătuşa mea?!

VOCEA LUI MARCEL: Au, sigur că au, cum sǎ nu aibǎ! Vine Mătuşa Mathilde acasă, se întoarce din...

VOCEA LUNGANULUI CHERO: Nu, n-au nicio legătură! Alaska! ALASKA!!!

LEON: Nu înţeleg!

VOCEA LUI MARCEL: Parcă e ceva de înţeles? Te lămureşte mătuşa când apare din...

VOCEA LUNGANULUI CHERO: Alaska, nene Marcel! Ai reţinut? ALASKA!!!

VOCEA LUI MARCEL: O aduc chiar acum patronii sud coreeni ai supermarketului într-o limuzină strălucitoare şi însoţită de...

VOCEA LUNGANULUI CHERO: Alaska! ALASKA!!!

VOCEA LUI MARCEL: Taci, Chero, ce tot îi tragi cu Alaska?! Las-o moale, copile! E însoţită de o despăgubire uriaşă! Uriaşăăă, ai înţeles?

LEON: Ceee?!

VOCEA LUNGANULUI CHERO: Da, da, lovitura aceea groaznică, sechelele... Astăzi e ziua cea mare, asta a vrut să zică nenea Marcel! Ai însemnat-o în calendar? E timpul! Eliberează-l pe Aripioară!... Acum!... ACUM!

VOCEA LUI MARCEL: Linişte! Atenţie, cronometrez!

LEON: Zboară, Aripioară, zboară! Curaj! Arată-le tuturor tot ce poţi! Arată-le că nu eşti cu nimic mai prejos decât oricine din neamul tău!

VOCILE LUNGANULUI CHERO şi a lui MARCEL: Bravo! Bravo! Nu te lăsa! Sus, sus! Aşa, Aripioară, aşa băiatule, aşa!

VOCEA LUNGANULUI CHERO: Leooon! Leooon! Cred că ai dat lovitura. Porumbelul ăsta al tău are stofă de campion, de mare campion. Lasǎ-mǎ sǎ-l antrenǎm împreunǎ. Zboară atât de repede şi de înalt încât stolul abia se mai poate ţine după el.

 Se ridică foarte încet şi scârţâitor capacul clavecinului care începe să cânte singur...

LEON: Ah, cântecelul de bun venit în lume, scris pentru patru mâini, pe care îl ştiau doar mama şi tata. Incredibil... (ascultă fermecat, până la capăt) Vrăjitorule bun, tu ai făcut toate astea?! ...Tu?!

 Mǎtuşa Mathilde intrǎ în camerǎ încǎrcatǎ de o sumedenie de cadouri printre care şi un uriaş urs polar de pluş.

MĂTUŞA MATHILDE: Bine te-am regǎsit, Leon!

LEON: Aaa... Cum e în Alaska, mǎtuşo?

MĂTUŞA MATHILDE (râzând): În Alaska?! E ca... în Alaska! Dar aici e ca AICI! ...A, sǎ nu uit! M-am întâlnit cu prietenul tǎu, Vitrinierul Pap. Spunea c-a gǎsit întâmplǎtor, dupǎ un cufǎr masiv, degetul lipsǎ al vrǎjitorului tǎu. Arǎtǎtorul. S-a oferit sǎ îl lipeascǎ chiar astǎzi la loc... Ce ai?! Nu te bucuri?

LEON: De ce sǎ îl lipeascǎ?! Mie îmi place aşa cum este, cu numai cele nouǎ degete fermecate ale lui... şi apoi n-aş vrea, pentru nimic în lume, sǎ semene cu vrǎjitorul altui copil.

VATMANUL TRAMVAIULUI ZBURĂTOR MINUS 7 (ferm): Peronul pe partea... dreaptă! Întotdeauna pe partea dreaptǎ! ...Rubarbăăă!! ...Aştept! Aştept! Sigur cǎ aştept!

CORTINA

© Laurenţiu Budău