L a u r e n ţ i u B u d ă u
M-AM
HOTĂRÂT
SĂ DEVIN
CÂINE
1. Petru şi Pavel
Ham!... Aud? ...Ham! am zis, ca un câine cuviincios
ce-aş putea să devin... Da, da, spirituală remarcă, încerc să-mi schimb blana înainte de a se
năpusti frigul peste planeta noastră oribilă şi indecentă. Oribilă. Ham! Şi
indecentă. Pam!
Pam! - Ham!
Ham! Hotărârea mea de năpârlire este irevocabilă. Absolut. Nu insistaţi inutil. V-am lăsat
chiar un ireverenţios bilet în buzunarul de la piept al costumului nepurtat de ginerică. Scris elevat de mână,
evident. Eventualele greşeli de ortografie puneţi-le pe seama stării de
surescitare cauzată de această hotărâre magistrală şi bineînţeles (iertaţi-mă
pentru că mă repet din nou şi iarăşi iar) irevocabilă.
Veridicitatea biletului se poate
verifica la vecinul meu de la trei, grafologul. Da, da, Kuffăr, tipul ăla
chelbos şi cu burtă, care intră întotdeauna în scara blocului demn ca un
adevărat gentilom, cu bidonul de “Băutură cu aromă de vin” (de la dozatorul
ilegal de pe colţ al lui Mabmur chiorul) ascuns bine în mâneca hainei, cu patru
măsuri mai mare decât s-ar fi cuvenit, de un gri indecis. În cinci minute vă
rezolvă. Nu vă bucuraţi încă, doamnelor, calm, mă refer la un cu totul alt fel de
rezolvare... Sigur că da, are şi ştampilă. Pentru încă 10 circulanţi vă poate
pune şi ştampila; pentru că în regiunea asta aridă nimic nu e valabil fără
ştampilă (aţi observat doar că în ziua de azi şi oile se ştampilează în
Tumvlicanul nostru drag; de porci ori de şocâte nici nu mai încape vorbă).
Este, de altfel, o cerere foarte mare de ştampile pe toate fronturile
comerciale din regiunea Tumvlican, semn că puterea cuvântului dat este într-o
scădere drastică. Revin.
Gata, am revenit. Trebuie numai să
i-o cereţi (ştampila!) pe un ton ferm şi foarte, foarte civilizat, deoarece calicul nostru grafolog e şi
foarte gingaş pe deasupra, cam de când l-a lăsat nevasta şi superbele lui fiice
- sexi tripletele. (N-aş vrea să insinuez că nevasta lui, Schtrampy pe numele
ei de fată mare, nu era sau nu este încă o arătare superbă pentru o babă, dar
zgubiliticele lui fiice sunt, volens
nolens, cu mult, mult mai
tinere decât ar fi cazul pentru îndeletnicirile lor neconvenţionale şi au o înfloritoare afacere de
video-chat pe internet; aşa că le cunosc mult mai îndeaproape, chiar mult mai
îndeaproape decât cred dumnealor... Se vede de la o poştă, după gradul de
dezvoltare a organelor lor tipic feminine, că au fost procreate la o vârstă
respectabilă şi foarte matură, de obicei când “alţii” de-abia se înscriu să cotizeze la
ajutorul pentru înmormântare de la “Carpe Diem”)...
De obicei ştampila lui Kuffăr,
puţin concavă şi cu o remarcabilă uzură în partea dreaptă sus, nu are niciodată
suficientă cerneală; dar nu e nici o problemă pentru musiu profesor - puţină
salivă concentrată şi treaba e ca şi pe jumătate rezolvată. Nu vă sfătuiesc să
puneţi botul, pardon, gura şi să cârtiţi inutil. Nu
trebuie să aibă chiar o culoare violacee foarte intensă, ar putea da chiar de bănuit... Pentru ca actul să
aibă un caracter cât se poate de oficial, vă sfătuiesc să veniţi cu propria
hârtie A4 sub braţ, de preferabil un top sigilat; altfel riscaţi să primiţi
autentificarea pe o bucăţică de hârtie oarecare, dezlipită de la buda comună sau de
pe panoul cu falnicele întreţineri acumulate ale chiriaşilor proprietari,
căzuţi în dizgraţia administraţiei insensibile.
Ce, las păr? Bineînţeles,
deşteptule. N-aş putea să umblu niciodată cu o pungă înfăşurată pe mine, fie ea
chiar şi biodegradabilă. Şi ce dacă las păr peste tot... Voi nu lăsaţi? Ia
cercetaţi-vă mai atent găurile de scurgere nedesfundate ale imobilelor... Ete,
na! Doar pentru asta plătim femeia de serviciu; era să zic femeia care face curăţenie,
dar m-am stăpânit la timp - pentru că femeia asta de serviciu e de fapt o mare
doamnă (ca să nu zic chiar cucoană). Vine întotdeauna, atunci când catadicseşte
să apară (de obicei negreşit puţin înaintea prânzului), cu o blană superbă de
nutrie până la pământ, cu o căciulă imaculată şi perfect sferică de vulpe
polară şi cu nişte gheare agresive atârnând în spate ca o coadă de indian şef
de trib, cu nişte emanaţii de parfumuri Channel care fac să iasă toţi
gândacii intraţi la hibernare în crăpăturile respectabilului nostru adăpost.
Îşi pune măturica şi găleata de tablă zincată (care n-a cunoscut niciodată, cu
adevărat, ce înseamnă puterea de purificare a apei ordinare) şi trage rezemată
de balustradele mârşave, una după alta, trei ţigări sudate marca Kent. Da, da,
ţigările alea Kent originale cu castel, de pe vremuri, care te făceau să umbli
trei staţii de autobuz, pe jos, în spatele vreunuia care avea curaj să fumeze
din astea pe strada
înţesată de binevoitori. Da, da, bună remarcă, exact ca Pluto când intra în
levitaţie unidirecţională la aroma vreunei fripturi în sânge din bucătăria
negresei de culoare (căreia i se arătau la tv întotdeauna numai picioarele
cilindrice, de fapt nişte buturi numai buni de pus în locul stâlpilor de rugby
ai stadionului mărginaş “Farul cu lumânări de seu”).
Dar să revenim la “notre moutons
dans votre cotton”, spun asta ca să vă arăt că am prins şi puţină franceză
în şcoala de cartier bine famat în care am deprins lumina culturii şi a
ştiinţei... V-am demonstrat că pot să fiu o javră extrem de civilizată şi de
sociabilă atunci când îmi pun mintea la contribuţie şi, de aceea, v-am dat un
simplu ham şi nu o pereche de ham-uri, deşi aş fi fost destul de capabil să vi le prind
de crupe fără să simţiţi. Voi în schimb v-aţi uitat ca domnii la poartă
nouă şi aţi tăcut semnificativ. Foarte semnificativ. Voi care pledaţi pentru
apropierea prin limbaj a raselor şi a civilizaţiilor, pentru comunicare şi
socializare, n-aţi catadicsit să răspundeţi salutului meu neconvenţional (ştiu
asta perfect, în cunoştinţă de cauză, deoarece v-am urmărit cu extremă
atenţie: niciun muşchi facial din cei 200
disponibili pentru schiţarea unui zâmbet (200!) nu vi s-a clintit pe figură...
Vă rog, fără niciun fel de comentarii, orice negaţie matură e inutilă!). N-aţi
catadicsit să răspundeţi la acest elementar salut adresat ca de la, mă rog,
“cel mai bun prieten al omului” la OM. Am spus-o cu majuscule? Am greşit... Am să mă flagelez, cu coada
convenţională care întârzie să apară la timpul cuvenit... Acum sunt profund
ocupat, îmi inventariez puricii. Da, ce vă miraţi? Am o întreagă rezervaţie din aceste
atletice animale simpăticuţe şi trebuie să mă port asupra lor ca un adevărat
cârmuitor al blănii incipiente.
Deci, ham! Ham, ham, ham!... Da, da, sigur aveţi dreptate, în încăperea
asta civilizată n-a răsunat niciodată ecoul vreunui patruped. N-a răsunat decât scârţâitul
violonistului Trast (celebru în epocă pentru mediocritatea sa) special invitat
la începutul secolului pentru inaugurarea sălii de conferinţe şi concerte a
burgului Dakst. V-am buimăcit desigur cu această divagaţie înconjurătoare. E
bine, e bine, cât se poate de bine. Deci, să începem cu începutul. Ne-ne-ne! Nu! Calm, calm! Acum e cu adevărat Începutul. Toate
cuvintele de până acum au fost doar ca să vă captez atenţia, să creez acel captatio
benevolentiae adică o atragere a bunăvoinţei (pentru neiniţiaţii şi
repetenţii prezenţi din abundenţă în această încăpere în cinstea memoriei eterne a lui
Trast)
pentru a-mi putea dezvolta ulterior, nestingherit, tărăşenia grozavă care
urmează.
Începutul, dacă început se poate
numi, a fost acum fix cinci ani şi patruzecişicinci de minute, în momentul în
care am fost muşcat prima oară. Fulgerător, pe neaşteptate, luat ca din oala cu
sarmale balcanice ori din faţa colivei luxuriante... Ce vorbă e asta?! O vorbă acolo. Nu, desigur că nu eram pregătit
pentru muşcătură... şi cum ar fi fost dacă aş fi fost pregătit pentru
muşcătură? Penibil, ridicol, aş fi fost luat de prost, bleg sau de fraier.
(“Fii bărbat, scârbă, sculă moale, lasă realitatea să te copleşească cu
imprevizibilul şi complexitatea sa; doar în asta constă frumuseţea şi apanajul
existenţei, splendoarea ei sălbatică şi ingenuă!” intonaseră fără oprire corurile antice reunite
complice până la momentul acela fatidic) Trebuie să recunosc cu seninătate
deplină, că muşcătura asta chiar m-a luat complet prin surprindere. Total. Eu,
care am crescut încă din faşă în spiritul fairplay-ului
necondiţionat, aş fi simţit, cel puţin în această fază de debut, nevoia
imperioasă a unei anterioare atenţionări minimale şi civilizate. Evident, n-am
ştiut cum să reacţionez.
Era de sfinţii Petru şi Pavel, era
o zi minunată, călduroasă, cu soare mult şi femei colosale, aproape despuiate,
navigând cu câte o îngheţată lipită de buze pe Bulevardul Alienării Voluntare. Era chiar de ziua mea de naştere
când se spune că eşti cel mai vulnerabil în faţa atacurilor de orice soi, mai
ales în faţa celor ale marţienilor scorţoşi. Dimineaţa, primisem la uşă un
dărâmător, fabulos şi colosal buchet de crini (imperiali parcă) din partea unei
comisionare sexoase şi elegante, dotată cu o savuroasă perucă portocalie
(probabil aparţinând inventarului florăriei). Nefericita începuse să-mi turuie
odată cu scârţâitul putredei şi răsvopsitei uşi, ca un automatism mult prea
uns, un “La mulţi ani!” ditirambic, adresat din partea unei cohorte de
binevoitori fanatici, buni amici şi prieteni de pahare nocturne... accidentale. Îmi amintesc foarte clar şi acum
(după atâta amar de vreme) cum stăteam buimac înaintea ei, cu chiloţii
mototoliţi de pânză şi faţa buhăită, aşteptând plin de speranţă să isprăvească
matinalul circ siropos. Nu sunt o fire romantică şi, la ora aceea imposibil de matinală, nici marilor romantici ai
Tumvlicanului, zidiţi solemn în bronz roşu pe Aleea Lugubrilor Clasici, nu
le-ar fi căzut prea bine tâmpul discurs
la maţe... Dar tipa nici gând să-şi închidă acoladele, turuia imperturbabil ca
un căţeluş flocos căruia de-abia i se schimbaseră bateriile uzate cu unele noi,
alcaline, şi care, după cum ştim foarte bine
cu toţii cei bombardaţi constant de reclame imbecile, durează de zece ori mai
mult decât cele ieftine, obişnuite. Îşi scosese cu semeţie dintre sâni universalul discurs mâncat de şoareci la interval, aproximat după umila
mea părere (uimită desigur la vederea generosului vraf de hârtii) la cel puţin
cincizeci de pagini cu scris mărunt mărunţel şi foarte îngrijit, uşor aplecat
spre stânga (pentru această uşoară aplecare spre stânga Kuffăr avea explicaţia
unui “sadism îndelung exersat”) şi care avea la fiecare douăzeci de propoziţii
inclusă întrebarea standard “Ştii ce înseamnă fericirea?”, după care urma o explicaţie sau un
şir de explicaţii absolut halucinante şi bineînţeles nelipsitele prăfuite
citate ale poponautei gândiri antice greceşti... Bineînţeles că nu ştiam ce
înseamnă fericirea şi nici nu doream, câtuşi de puţin, să aflu chiar în acea
dimineaţă neverosimilă, dar “doamna papagal cu cioc smălţuit” habar n-avea de
aceste ridicole amănunte şi părea în general că nici n-o interesează părerea
mea neexprimată şi neprihănită. Fusese doar plătită pentru acel serviciu cu
circa 30 de circulanţi albaştri şi trebuia să se achite de misiune cu maximum
de conştiinciozitate şi răspundere profesională.
Vezica mea umflată, în dezacord
evident cu solemnitatea momentului şi aflată în pragul exploziei fatale, dădea
evidente semne de nerăbdare aşa că începusem să-mi frec discret piciorul drept
de tocul uşii întredeschise, sperând în adâncul sufletului în uşurarea cât mai
grabnică a chinurilor mele interioare şi exterioare. Dau să apuc buchetul şi să
curm cronicizarea suferinţei fiziologice, dar mesagera nu se lăsa
înduplecată, aşa cum cred că nu s-a lăsat uşor înduplecată nici în noaptea
nunţii ei, silindu-l pe bietul şi paşnicul mire-victimă să devină un exasperat
violator în căutarea justificată a exercitării atribuţiunilor conjugale...
Înmânarea crinilor, probabil, urma să aibă loc la sfârşitul ritualului şi la un
moment bine stabilit în regia dumneaei. Orice schimbare de scenariu putea
afecta grav imaginea florăriei cu pricina (acum pot să-i pronunţ şi numele fără
teama de a-i face reclamă mascată ori de-ai aduce câtuşi de puţin un minim prejudiciu
moral, mai ales că între timp s-a şi
desfiinţat - “Tuberoze” o chema) aşa că a trebuit să mă resemnez şi să asist
neputincios la acel laudatio neinspirat...
De-abia când, într-un jalnic târziu, am reuşit să-i fac vânt cu suficientă
delicateţe nefericitei pe scările unse din abundenţă cu păcură, am înţeles cu
adevărat, în timp ce mă uşuram extaziat cu o presiune fantastică ca de rachetă
intercontinentală, răspunsul la întrebarea obsedantă a duduii ciocănitoare.
Fericirea strict personală, spun “strict personală” pentru că n-am crezut
niciodată că poate exista o fericire colectivă ori universală, se defineşte în
funcţie de momentul în care te afli, şi în acel moment, fericirea mea se definea ca
libertatea de a mă uşura nestingherit, sprijinindu-mă de o uşă potrivită
acestui scop.
În dimineaţa aceea, spuneam, mi s-a
întrezărit pentru prima oară gândul că, dacă aş fi fost doar un simplu căţeluş
maidanez în acele penibile clipe şi nu un homo sapiens plin de
prejudecăţi şi maniere care mai de care mai absurde, aş fi putut urina lejer,
oricând, chiar acolo pe preşuleţul uzat din faţa uşii, doar ridicând un simplu
picior ca să nu mă stropesc.
După acest episod nesemnificativ
(şi totuşi definitoriu al evoluţiei mele ulterioare - dacă analizez mai bine
urmările începutului acelei zile), m-am grăbit să trag o raită prin magazinele
mele preferate de unde am umplut câteva sarsanale cu ceea ce credeam eu că sunt
delicatese şi care, de fapt, întruchipau o formulă standardizată a unei agape.
Cumpărasem suficiente lucruri care să mulţumească majoritatea gusturilor şi mă
orientasem după sintagma consacrată a băieţilor veseli din care făceam şi eu
parte: “Mâncarea e fudulie, băutura-i temelie.” Nu voiam ca cei care
investiseră atât de generos în minunatul buchet de flori şi în nesuferita
comisionară portocalie să se simtă dezamăgiţi de investiţie. Am tras o fugă cu
un taxi până la locul de consumare a evenimentului şi am dat câteva indicaţii
scurte secretarei mele în privinţa procedurii. Urma să mă întorc peste câteva
ore şi să particip la şedinţa anuală organizată de marele mahăr.
La fel ca şi în anii precedenţi şi aceasta de acum se
anunţa formală şi plină de autoelogii zaharisite, după care urma să spargem
gaşca şi s-o tăiem, fiecare după posibilităţile lui, în vacanţă şi să
ne-ntâlnim de-abia la toamnă, ca să ne lăudăm cu bronzul dobândit de unii în
lanul de porumb, de alţii chiar la ţărmul mării noaste patetice şi mizerabile,
întotdeauna comparată de mine cu o prea piperată codoaşă, cu probleme grave de
igienă intimă. Toate bune şi frumoase. Am tras o fugă până acasă şi m-am
ferchezuit atât cât m-a dus fantezia de care eram în stare, mi-am tras nişte ţoale
noi, de efect, cu care cei apropiaţi şi mai ales Gimi, subalterna mea pentru
care nutream nişte sentimente confuze şi nu tocmai ortodoxe din cauza dotărilor
ei generoase, nu mă mai văzuseră defel şi m-am grăbit să nu pierd dizertaţia
mahărului, de fapt a mahărilor; pentru că am uitat să vă spun că respectabila
noastră instituţiune era atât de bolnavă că nu putea fi
condusă pe ultimul drum de un singur mahăr ci neapărat de doi (şi aici le-am dat perfectă dreptate
luminaţilor diriguitori ai acestui ţinut care ne-au fericit cu această cârmuire
pluricefală). Degeaba se străduieşte să
prohodească mortul sărmanul popă tânăr, dacă nu-l are alături şi pe
experimentatul gropar destoinic, cu care musai trebuie să-mpartă lovelele şi pomenile
aburinde...
Şedinţa a decurs previzibil în
capitolele esenţiale consacrate şi cei câţiva perpetuu nemulţumiţi şi-au
repetat ofurile arhicunoscute de care colegii şi subalternii mei, simţind că e
ceva rost de chefuit pe socoteala aniversării mele după acea plictiseală lugubră,
s-au grăbit să le ia cu limbile lor uscate peste picior. Ne pregăteam cu toţii
să părăsim în trombă încăperea mohorâtă, cu entuziasmul specific al
deschiderii orizontului minunatei agape, când mahărul cel mic, bâta
mahărului cel mare şi-a adus subit aminte parcă de
ceva cutremurător şi-a scos brusc pălăria excentrică de cowboy (care avea
datoria fundamentală să-l evidenţieze în rândul celorlalţi muritori) reuşind
s-o arunce cu dexteritate, ca un veritabil artist de circ, chiar în vârful cuierului pom, apoi s-a aşezat la loc, americăneşte, cu
picioarele prăfuite pe masă (aşa
cum îl învǎţase
mǎmicuţa lui acasǎ), a început să se agite vizibil şi să se înroşească
rapid ca un măr verde din laborator pus sub lampa cu ultraviolete. Mahărul cel
mare, complicele lui, admiratorul meu autodeclarat la începuturile tulburi ale
carierei sale de mediocru om de ştiinţă, parcă ştiind despre ce urma să
se-ntâmple, a şters-o rapid, prevăzător (gen
“nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”), invocând nişte întâlniri
urgente şi foarte importante în favoarea venerabilei instituţii pe care, cică,
era forţat din partea conştiinţei lui ultra inexistente s-o conducă până la
capăt, adică până la dezastru...
După cum spuneam, piticul pletos
s-a aşezat înapoi ca bolovanul obligându-i şi pe ceilalţi participanţi (din
respect evident pentru funcţia lui) să procedeze la fel şi şi-a scos fulgerele
ascuţite pe care le ţinuse bine ascunse în scăfârlia personală cu
circumvoluţiuni ca un funduleţ de copil. Părea că se revărsase fluviul peste o
mare secetă... Ţinta principală eram bineînţeles eu, Parfon, şeful
laboratorului de cercetări, care, în opinia mai recentă a “domniei” sale, eram ineficient, păpam leafa
statului şi cei 500 de circulanţi roşii degeaba, stricasem imaginea venerabilei
instituţiuni în care lucram pentru că avusesem
tupeul să mă plimb prin burg până la gară, la vedere, cu maldărul de medalii
care nu-mi mai încăpuseră în geamantan laolaltă cu halba în care îmi ţineam în
permanenţă peştişorul de aur (de care nu mă despărţeam nici măcar la spovadă)
şi, ca argumentaţia să-i fie cât mai concludentă, mă acuza în mod făţiş de
plagiat asupra tuturor lucrărilor mele recunoscute internaţional, fără să
specifice câtuşi de puţin datele ori argumentele care l-au împins spre această
funebră concluzie...
E de-ajuns să doborî cu un singur
pumn un bou de patru-cinci sute de kilograme dacă ştii să-l ţinteşti bine în
moalele capului, d-apoi un respectabil om de ştiinţă care are prea puţin de-a
face cu gestionarea propriilor sentimente şi mai ales în nenorocita sa de zi
aniversară... Mârlănia, sub toate aspectele şi
dimensiunile ei, reuşeşte de fiecare dată să mă pună cu botul pe labe şi să mă
paralizeze; îmi blochează toate canalele de autoapărare şi mă face să roşesc
veritabil ca un gogoşar calitatea I-a superioară.
Mă simţeam umilit şi vinovat de
păcate de moarte, fără absolut nicio vină pentru
situaţia creată, aplecasem instinctiv ochii
pân-atunci strălucitori şi-mi admiram bombeurile lustruite vajnic pentru
această zi specială. Privirile bănuite şi pline de reproş ale colegilor, care
până-n clipa aceea îmi zâmbiseră cu o simpatie complice şi admirativă, se transformaseră
subit în nişte sfredele lungi şi insistente ale căror sunete strigau sacadat “ruşine-ruşine-ruşine” pe mii de tonuri şi octave.
Parfon, cel care fusese până atunci speranţa lor nerostită de a reuşi în
această junglă acerbă a competiţiei cu propriile forţe, îngemănate cu strălucirea şi karma
personală a neuronilor din dotare, se dovedise într-un final târziu (dar mai
bine mai târziu decât niciodată, nu-i aşa?) un hoţ nenorocit, şi nu încă unul din acei faimoşi
care te fac să-i invidiezi pentru că sunt antrenaţi de o motivaţie morală, ci unul de doi circulanţi, unul jalnic asemănător unui
păduche obez. Apoi, piticul pletos a anunţat jubilând, în mod
ceremonios, destituirea din funcţia de conducere pe care-o deţinea sus numitul
Parfon P. Parfon în favoarea bunei şi docilei sale prietene şi colaboratoare Gimi (care lustruia oficial şi cu
sârg mădularul piticului în timpul orelor de program - conform declaraţiilor neoficiale
ale martorilor şi care, absolut întâmplător, avea deja discursul de investire pregătit
în minunata ei poşetică unicat din piele de hienă
însărcinată) precum şi strămutarea mea categorică, ca manipulant categoria
inferioară cu leafă standard de 100 circulanţi gri, la biroul de echipamente
casate aflat la subsolul igrasios al instituţiei. Tăcerea ipocrită care se
lăsase ar fi putut fi sculptată de către un artizan al gheţurilor veşnice sub
forma unei căcăreze uriaşe, dar starea asta de dizgraţie nu a durat pentru mine
mai mult de un secol. Justiţiarul mahăr care se lăuda public că poate să-l
“facă” pe oricine care se răzvrătea împotriva deciziilor sale “cu aia îndoită”,
s-a turat mai apoi grăbit după un “Asta este, restul e poveste!” de un categoric
efect cinematografic şi teatral de care ar fi fost invidioşi înşişi răposaţii
Fellini, Bergman şi Chaplin la un loc.
Asta a fost a doua muşcătură,
suficientă cât să producă pentru cel vizat un “infract” frumuşel şi de calibru
cel puţin mediu, dar Cel de Sus a ţinut o mână protectoare deasupra mea,
(pentru că trebuie să vă spun, s-a dovedit ştiinţific că există şi un Cel de
Sus al ateilor, sau mai precis al boilor şi liber-cugetătorilor) şi S-a gândit
că e mai bine să mă întărească în această încercare vremelnică, pentru ca să am suficientă forţă
să înfrunt cu stoicism loviturile ulterioare ale destinului care începuse să-mi
devină dintr-odată potrivnic. În acea zi fatidică împlinisem fix patruzeci de
ani, schimbasem cum se spune prefixul. Ulterior s-a dovedit, în aprecierea celorlalţi, că de
fapt schimbasem fără să vreau şi mult admiratul aparat telefonic ultra
performant cu o simplă şi primitivă galenă... Atunci am înţeles, pentru prima
şi ultima oară oară, psihologia celui violat pe care cunoscuţii îl tachinează
la colţuri cu acel zdrobitor “a căpătat ceea ce a căutat”, neadmiţând nicio clipă
neparticiparea lui afectivă la “act” şi tare mi-aş fi dorit ca, în clipele
acelea în care mă simţeam ca un mare şi considerabil rahat, să am un bârlog numai şi numai al meu, un
bârlog adânc, tapetat cu muşchi şi frunze şi cu un milion de ieşiri secrete în
care să mă pot ascunde de toată această fericire zdrobitoare, căzută din prea
mult senin.
2. "Deschide!"
În zilele următoare am suferit ca
un... animal foarte cunoscut. Lăsasem dracului baltă toate planurile mele de
vacanţă şi mă baricadasem în casă ca într-un sarcofag dotat cu telefon, la
auzul soneriei căruia aveam tendinţa imperativă să mă ascund fulgerător sub
pat; deşi fie vorba între noi, între patul meu robust din lemn masiv de nuc
(cumpărat la o licitaţie ad-hoc a unui evreu plictisit de aerul de muzeu al
habitatului său imperial) şi podea nu exista nici măcar o pauză de un milimetru
şi de aici provenea tot comicul absurd al situaţiei. Deoarece cucuiele se
înmulţeau groaznic, dealtfel ca şi multicolorele vânătăi şi ameninţau să devină
mai numeroase decât firele de păr care se mai încăpăţânau să-mi rămână fidele,
m-am hotărât să smulg aparatul din priză şi să-l arunc în găleata de gunoi din
bucătărie, urmând să scap de el cu proxima ocazie în care voi fi avut curajul
să-mi părăsesc fortăreaţa cu obloanele bătute în cuie pe dinăuntru. După trei-patru zile cred că am
reuşit să adorm şi am adormit aşa 96 de ore în şir pierzând cu bucurie
convenţionala noţiune de timp care-mi fusese atât de precisă până atunci.
N-aş vrea să exagerez, dar cred că
trecuseră vreo două săptămâni de la întâmplare, săptămâni în care nu mă
hrănisem decât cu o jumătate de pâine uscată uitată prin dulap şi cu circa o
tonă de apă plină de clor de la robinet. Încercasem în tot acest răstimp să fac
o reconsiderare
analitică a
propriilor mele acţiuni care au dus la acest imprevizibil dezastru şi, cum nu reuşeam niciodată să ajung
la concluzia că responsabilitatea cauzelor îmi aparţine în exclusivitate, mă scufundam în cea mai neagră şi
cumplită disperare. În cea de-a treia săptămână a sihăstriei mele, de fapt în a
şaptesprezecea zi ca să fiu cât mai exact, tocmai când începusem să mă
liniştesc şi să-mi fac planuri de a ieşi din această blestemată depresie, mai
adâncă decât o groapă standard din cimitirul comunal “Reuşită asigurată”, am
auzit în miezul uneia dintre nopţi sunând telefonul... Cum care telefon?
Telefonul pe care-l smulsesem din perete şi-l aruncasem în... în... mijlocul
găleţii de gunoi.
Aha! Îmi place că sunteţi atenţi.
Foarte atenţi şi cu un sforăit atât de diafan. Atât de atenţi încât înclin să
cred, atunci când vă observ cât de inteligent dormiţi cu pleoapele deschise pe
scaunele astea comode de pluş roşu, că am oarece har de povestitor fără
vocaţie. (De altfel, oralitatea e o trăsătură caracteristică dobândită a
Parfonilor.)
Pentru un moment am crezut că
minţile mele o luaseră razna ori că, pur şi simplu, imaginaţia alimentată de prea mult
somn şi de inaniţie îmi joacă feste... dar nu, nu, telefonul meu de epocă, vechiul meu
telefon fix cu disc marca Formt zbârnâia de mama focului în găleată, reuşind
s-o deplaseze cu vibraţiile lui încolo şi încoace pe mozaicul jegos ca pe-o
fiinţă vie care îşi cerea dreptul la existenţă deplină. Bineînţeles că nu m-am
pierdut cu firea (am văzut eu altele şi mai şi la viaţa mea) şi am ridicat
prudent capacul găleţii buclucaşe cu dorinţa nemărturisită de a afla sursa de
energie a aparatului. Am scos telefonul agitat dintre foile mucegăite de ceapă,
cutii de conservă şi coji putrede de cartofi şi am dus instinctiv la ureche receptorul, chiar în clipa în care o voce
aproape cunoscută îmi urla gutural din galena oxidată: “Deschide uşa aia odată,
boule de inginer ce eşti cu tot neamul tău nenorocit de PPP-işti!” Să-mi trag una dacă am auzit vreodată în viaţa
mea asemenea corolar de injurii şi concluzii nefaste. Dar, după cum spuneam mai
înainte, mârlănia reuşeşte întotdeauna, dar întotdeauna, să mă paralizeze şi să
mă împiedice să raţionez normal, aşa că am deschis (într-adevăr ca un bou de inginer
ratat şi imbecil) uşa putredă şi răsvopsită prin cadrul căreia au năvălit trei
huidume puţind crunt a samagon...
Pentru cine nu ştie încă, samagonul
e o ţuică duhnitoare făcută din sfeclă de zahăr şi în afară de darul ei de a te face
să ameţeşti foarte ieftin, are calitatea principală ca după patru stacane
tulburi, luate la un interval de timp foarte apropiat, să-ţi scoată bucăţică cu
bucăţică restul de suflet care a mai rămas în tine. Huidumele aveau feţele acoperite
bine cu fulare arăbeşti şi erau dotate cu două macete foarte, foarte ruginite,
o grenadă defensivă şi un pistol cu butoiaş (din alea ca în peliculele super
zgâriate cu John Wayne, de la cinematecă)
aflat în perfectă stare de funcţionare, după cum aveam să aflu imediat
dup-aceea. “De ce-ai deschis mă?!” - mă întrebară brutele alcoolizate - “Dacă
nu ne-ai fi deschis eram foarte hotărâţi să te lăsăm în pace şi să ne
transferăm la vecina ta aia bună de la demisol, Miţa aia biciclista, ca să-i
zgândărim cu profesionalism varicele... De ce, mă, te-a mâncat borta şi ai
apucat să deschizi?!... Eram şi aşa prea obosiţi ca să ne mai complicăm cu
încă o spargere pe noaptea asta şi ne-ai lipsit de o minunată figură sexuală în
patru pe care am exersat-o de atâtea ori la zdup, pe tabla pe care gardienii se
strofocau de zor să ne alfabetizeze intensiv... De ce mă, de ce, lighioană fără
inimă ce eşti?!” De bou, am răspuns eu alb ca un morar conştiincios. “Ştii ce
meriţi mă, ştii ce meriţi mă pentru asta?” Nu, am răspuns eu alb ca un morar
conştiincios, nu ştiu ce merit... Balaurul, şeful meu drag, atât de drag încât m-aş
juca cu el până l-aş băga într-o carapace abandonată de broască ţestoasă, mi-a
spus răspicat că nu mai merit nimic. Absolut nimicuţa, nimicuţa... Spuneţi-mi,
perle ale culturii şi civilizaţiei, ce merit şi să încheiem odată balamucul
ăsta târziu de două parale. Spuneţi-mi voi ce merit. ”Chiar aşa, se întristară
haidamacii, oare ce merită, oare ce merită, se gândiră... “Hai să facem un
concurs cu premii pe tema asta gen “Cine ştie pierde tăt!”... Să-i tăiem drăguţa de mână cu care ne-a deschis,
cu macetele!” se alinta unul ciolănos şi deşirat care părea a fi starostele
lor. “Cu care mână ai deschis mă, cu care mână?” Păi nu prea mi-aduc aminte, nu
prea mi-aduc aminte că era întuneric. “Nasol, se întristară haidamacii, foarte
nasol. Om fi noi tâlhari dar n-am vrea să-ţi facem o nedreptate şi să-ţi tăiem
mâna nepotrivită. Concentrează-te, calm, încearcă să-ţi aduci aminte... Uite, ca să ai mai mult spor la motor, o
să-ţi punem pistolaşul ăsta la tâmple şi o să introducem cu gingăşie în butoiaş
doar un singur glonţ. Ai patru încercări, de fapt trei, de fapt două, de fapt
una, de fapt...” Nu reuşesc şi pace, era prea întuneric fraţilor tâlhari, doar
vedeţi şi voi ce ochelari glorioşi port; faceţi ce aveţi de făcut şi lăsaţi-mă
odată în sinea mea. “Tipul ăsta are prea mult sânge în el, prea multe hematii, îşi dădu unul cu părerea; hai să-l mai uşurăm de povară şi să-l
crestăm ca pe un harbuz să vedem dacă pârâie... Eşti circumcis, mă, jidane, se interesară micuţii,
eşti?” Nu vreţi să verificaţi? (le-am întors-o eu, care nu eram defel “jidan” dar care mi-aş fi dorit din tot
sufletul meu de ateu ca să aparţin, în acele clipe, etniei în cauză, ca să pot justifica într-un fel ura atavică a intruşilor etilizaţi)
Eu am mâinile prea ocupate cu răsucitul lor la spate. Piua! “Nebunie de moment, mai ceva ca-n Occident! Nasol comment, mai spuse unul din ei, tembelul ăsta şcolit se
crede mult prea deştept pentru vremurile tulburi în care vieţuieşte şi e plin
de şmecherii ca un closet de hârtii”. “Da, da, vrea să ne facă viermele ăsta,
completă starostele, da’ nu-i nimic pentru că o să-l facem noi pe el; aşa că ce
mai staţi, flăcăilor, am pierdut-o noi pe tanti Miţa biciclista de la demisol,
da’ la vreme de secetă e bun şi puriul ăsta fără pic de păr pe picioare.
Puneţi-i un trandafir de plastic la ureche şi daţi-i izmenele jos!” Apoi dădură
cu banul care să fie primul...
Mi-ar fi plăcut mult să vă
povestesc că am căpătat în acele clipe, datorită spaimei evident, puteri de
Superman, Robocop şi Batman la un loc şi cum, încordându-mă fantastic si cu
chiloţi de plastic, mi-am azvârlit agresorii
libidinoşi de pereţii scorojiţi de beton, făcând să le curgă şiroaie creierele
lor nătânge şi mici, dar, din păcate şi din respect
pentru purul şi jalnicul adevăr gol-goluţ, nu a fost nici pe departe aşa... M-au făcut zdreanţa lor până în
zori (“Privighetoarea fu nu ciocârlia!”),
demonstrându-mi multitudinea căilor de penetrare de care eram în posesie,
neluându-mi în seamă rugăminţile amestecate cu blesteme şi blestemăţii, iar, la sfârşit, pentru ca să mă
umilească suprem, m-au bătut cu dicţionarele şi tratatele găsite la faţa
locului, şoptindu-mi languros de fiecare dată înainte de a-mi aplica
loviturile: “Degeaba ai învăţat atâta de pomană, boule de inginer, inventator
păduchios, pentru că tot noi, hoţii, vom fi cei care o să stăpânească de azi
înainte lumea şi pe ăştia gură-cască de-alde voi cu existenţe şi idealuri de rahat”.
La sfârşit, s-au urinat râgâind pe corpul meu
mutilat, cică să-mi dezinfecteze cu duioşie rănile şi au dispărut tot aşa cum
au şi apărut, ca un coşmar...
Mi-aş fi dorit în noaptea aceea să
pot să latru şi să schelălăi până când un bun samaritean se va fi ostenit să mă
elibereze din ghearele brutelor care mă făcuseră să nu mă mai pot uita
niciodată cu dorinţă adevărată în ochii unei femei, aşa cum numai un bărbat întreg se
poate uita...
Pentru că întotdeauna am avut nişte
spaime cumplite (nu de moarte ci de un soi de claustrofobie inutilă şi mai ales
de conştientizarea imposibilităţii de a respira sub câteva tone de argilă, în
spaţiul parcimonios al coşciugului), m-am hotărât, cu ultimele forţe de care
mai eram capabil, să-mi ling rănile schelălăind anemic şi să părăsesc definitiv
habitatul care mă trădase atât de uşor şi care nu catadicsise să facă nici cel
mai elementar gest de protecţie şi să arunce cu cel puţin o cărămidă scorojită
în capetele călăilor mei, d-apoi cu o bârnă... Sigur că da, dumneavoastră
puteţi să mă întrebaţi acum, la rece, de ce n-am sesizat autorităţile
competente în legătură cu blestemăţiile strigătoare la cer la care am fost
supus, că doar nu trăim în junglă şi eu să vă dau un răspuns evaziv din care să
trageţi fatidice concluzii despre doza mea enormă de culpabilitate. N-am să vă
dau, în niciun caz, cu tot respectul pe care aş putea să vi-l datorez, nici
măcar o doză infimă de satisfacţie venală. Vreau să vă anunţ, absolut oficial şi cu bucurie
infinită, că nu aveţi dreptate nici cât
negru sub unghie şi că trăim chiar în junglă, în mijlocul înfricoşătoarei
jungle, ce-i drept într-o junglă frumos cosmetizată, tapetată cu cântece
idilice de Crăciun, reclame luminoase cu intermitenţă variabilă şi patrihotice
(sic!) vagoane de steaguri în culori stridente de Ziua Independenţei, care elimină
individul naiv în favoarea grupurilor atent organizate şi mâine-poimâine aţi
putea urma la rând în locul meu...
Sunt incoerent? Da, da, ce vă
miră?! Următorul aţi putea fi chiar dumneavoastră (o, ce mult v-o doresc! Bitte! Bitte!), cel care rânjiţi pe ascuns cu
gura până la urechi... Da, da, despre chiar dumneata era vorba, exact domnule
diriginte de poştă ori (de ce nu!) soţia dumneavoastră rubicondă, doamna giocondă dirigintă de poştă şi de ce nu,
fiul dumneavoastră mânjit de ciocolată, domnişorul diriginţişor moştenitor de
poştă...
Absurditatea jenantă a situaţiei
constă în faptul că minunatele cataclisme la care suntem supuşi nu depind de
bunele noastre intenţii, maniere ori de infinitatea de fapte bune aflate în
dosarul personal; pentru că în sistemul actual de valori bunătatea este o infirmitate
vecină cu debilitatea. Să vă văd eu atunci ce fel de sistem de predici o să îmi
mai ţineţi şi dacă o să vă mai ţină curelele să mă mai arătaţi ca pe o
nedefinită creatură, cu degetul... Trebuie să fim
vigilenţi, vigilenţi domnilor tumvlicanezi şi încă nici asta nu ne scuteşte de
eventualele riscuri ale existenţei printre bipedele cu barba îngrijită...
Auziţi vânătorii? Îi
auziţi?
3. Urletul
Cei care nu se supun nici într-un
fel regulilor unui polis sunt, dacă nu aţi observat cumva pân-acum, evident din lipsă elementară de
minimă atenţie, javrele... Nu vorbesc desigur la
modul figurat pentru că formaţia mea este una reală şi nu una umanistă aşa cum
văd că sunteţi înclinaţi să credeţi cu prisosinţă. Se înmulţesc unde, cât şi
când vor ele, au propriile nunţi care ţin câte o lună în şir (în majoritatea
cazurilor mireasa este câte o pechineză plină de noroi şi cu un aer pierdut, iar mirii, pentru că poligamia
este un firesc al lor, nişte dulăi cu priviri îndârjite de pofte de te ia
groaza), străbat în lung şi-n lat cartierele mărginaşe ori
mai nou le asaltează pe cele din centru cu aceeaşi lentoare şi libertate pe
care noi am pierdut-o demult, obligându-ne pe noi, cetăţenii paşnici, să ne
retragem prudent, să părăsim cu demnitate trotuarele şi să alegem să călătorim
primejdios pe mijlocul bulevardelor, fără să ne dăm seama de expunerea la
celelalte riscuri. N-ar părea că sunt foarte mulţi, judecând după o minimă
apreciere vizuală, pentru că şi asta reprezintă tot o strategie de-a lor bine
pusă la punct în deceniile de convieţuire fortuită pe străzi. Haitele
contemporane nu depăşesc în niciun caz douăzeci-treizeci de cozi în perioada
rutului, număr suficient pentru a ne atrage destul de mult atenţia, dar fără să ne îngrijoreze totuşi
cu adevărat decât la nivelul formal. În realitate, numărul lor a început foarte
tare să se apropie de numărul nostru prin sporul lor natural specific, apropiat
de cel al şobolanilor din canale ori al corbilor aciuaţi în parcul central
Gragura şi cu care se află într-un conflict permanent în ceea ce priveşte
supremaţia pentru controlul şi gestiunea gunoaielor proaspete, din rândul
cărora consideră cu prisosinţă că şi rasa noastră şugubeaţă şi plină de
amintiri desuete face parte.
Spuneam deci că îmi părăsisem habitatul
şi înghiţisem cheia, lăsându-mă pradă hazardului aventuros care ar fi trebuit,
în accepţiunea mea, să-mi dăruiască rapid o soluţie pozitivă hăului în care mă
scufundasem şi, cum îmi era o cumplită foame
pantagruelică, îmi îndreptasem paşii târşâiţi
spre dughenele măcelarilor de la barieră, acolo unde credeam eu c-ar fi trebuit
să găsesc cel puţin un zgârci care să-mi potolească oftaturile zguduitoare ale
stomacului... Până aici toate bune, dacă n-aş fi fost sincer încredinţat că
sunt singura fiinţă care îşi merită cu adevărat zgârciul unsuros pe ziua aceea,
dar cât de mult mă înşelasem. În spatele măcelăriilor, acolo unde de obicei se
strâng tot soiul de oase descărnate şi de lucruri sângerânde fetide care n-au putut fi plasate cu
niciun chip chiar şi celor mai calici şi orbi dintre muşterii, o imensă haită
cenuşie stătea cu boturile pe zăpadă şi cu urechile ciulite în aşteptarea
deschiderii providenţialei uşi prin care o mână miloasă arunca de câteva ori pe
zi, în mijlocul ei, câteva slanguri ori poate nişte plămâni ofticoşi de
cornută. Nu leul - pletosul acela leneş căruia i se
aduc osanale din toate colţurile pământului - este regele animalelor mi-am zis, ci fututului de soartă Parfon P.
Parfon, da da leprosului Parfon i se cuvine de azi înainte această titulatură
consacrată, pentru că a fost alungat din
rândul semenilor săi şi din viaţa lui tihnită, ca altădată mucenicii în rândurile
fiarelor din pustiu... şi m-am aşezat domnitor în mijlocul ei, aşteptând să se
deschidă uşa şi să se arunce cruda pomană. După circa două ceasuri, urmărind
reacţiile animalele înfometate, care deveniseră brusc atente şi gata-gata să se
năpustească la vederea prăzii, instinctele mele primare îmi semnalară că
urmează să se întâmple în sfârşit ceva şi într-adevăr nu mă înşelasem defel;
uşa de oţel oxidat scârţâi înfiorător şi, fără să mai apuc să mă dezmeticesc, o
jumătate vânătă dintr-un uriaş cap de scroafă băloasă mă izbii, doborându-mă
fără drept de apel printre boturile care se străduiau schelălăind să apuce, să
sfăşie şi să înghită, până când un urlet sinistru răsună peste acea puzderie
lihnită şi o făcu să îndepărteze fulgerător...
După urlet, crezui că un monstru
fără de seamăn a băgat groaza în arătările costelive şi mă pregăti să-mi iau
adio de la ceea ce mi se păruse la un moment dat că mi se cuvenea fără drept de
apel, dar un raţionament mult mai puternic decât frica de a fi sfârtecat mă
împinse să-mi forţez neştiutele mele limite şi să nu cedez defel intimidării
acustice. Fără niciun avertisment m-am aruncat asupra cotarlei fioroase, care
se şi apucase să devoreze mârâind jumătatea de cap, reuşind să-i muşc atât de
tare una dintre urechi încât dihania se zvârcoli de durere şi o tăie la fugă
definitiv îndărătul unor coşmelii părăsite, urmat de schelălăiturile tovarăşilor
săi... Cele câteva capete ciufulite ale precupeţilor care urmăriseră involuntar
ireala scenă, desfăşurată fără anunţuri prealabile în faţa ochilor lor
nisipoşi, se uitară întrebător unele la altele şi dispărură rapid îndărătul
ferestrelor pâcloase, de teamă să nu-mi întâlnească privirile şi să nu mă
provoace involuntar... Peste o jumătate de ceas tot târgul
avea să vuiască de diferitele variante ale repovestirii acestei întâmplări şi
câteva săptămâni după aceea n-a mai fost zărit pe uliţe niciun copil jucându-se
singur prin noroaie şi nicio femeie nemăritată trecând neînsoţită de vreun ofiţer tânăr, după aprinderea felinarelor...
Sincer să vă spun, prada suculentă, plină de grăsime,
n-avea un gust prea rău, iar şoriciul răscopt era o adevărată delicatesă. Cel
mai mult însă mi-a plăcut ochiul dilatat, nefiresc de perfect şi presărat de
vinişoare roşii, pe care l-am plimbat de atâtea ori printre dinţii cariaţi până
s-a topit ca o adiere de tabac englezesc. Când am reuşit, într-un târziu, să
dovedesc hidoasa jumătate de cap şi luna se arăta ca o uleioasă burtă gata-gata
să pocnească, mi-am strâns toate puterile renăscute şi am slobozit către ea cel
mai înfiorător şi indescifrabil sunet din câte s-au auzit vreodată în acea
mahala fără nume...
Sunt un tip glumeţ, nu-i aşa?
Parfon P. Parfon, glumeţul. Probabil însă e mai mult decât verificat că atunci
când eşti în mijlocul unei haite trebuie să începi să la rândul tău să te
dezbraci de caracter şi să începi să muşti dacă nu vrei să fii sfârtecat.
Nevoia m-a învăţat multe lucruri ciudate de-a lungul întortocheatei mele vieţi, dar niciodată n-aş fi crezut că
pot să ating astfel de performanţe groteşti...
4. T.S.
Nu mai lipseşte nimic din
istorisirea mea decât o prezenţă feminină, nu-i aşa? Ştiu, am pomenit-o pe
comisionara cu perucă portocalie, pe fosta mea secretară, pe trădătoarea de
Gimi (sclava sexuală a “bâtei”), pe mine chiar transformat în
“fetiţă” în noaptea dezastrului, dar niciodată cu adevărat o femeie; şi aici vorbesc de femei adevărate, nu de purtătoarele ilegale de
vagin de care suntem asediaţi din toate cele treisuteşaizeci de grade ale
spaţiului definit.
Există în toţi bărbaţii acestei
lumi o doză mai mare sau mai mică de misoginism dar asta nu poate exclude în
mod cert iubirea, iubirea adevărată care apare o singură dată-n viaţă, cel mai
adesea niciodată, şi pe care trebuie să pui repede
mâna ori ghearele dacă vrei să nu rămâi cu buză umflată. Istoria Parfonilor e
înţesată cu tot soiul de povestiri romantice cu alură de neverosimil, de crime
pasionale, de scandaluri erotice care au zguduit Dakstul şi de dueluri nocturne
din pricina cocotelor ajunse virtuoase şi de care, nici atunci şi nici azi, ţinutul nostru nu ducea şi nu duce
cu adevărat prea mare lipsă.
O prezenţă feminină covârşitoare în
istoria asta de doi bani ar fi putut fi reprezentată cu succes fireşte de mama, dar
- după
cum m-a asigurat unchiul meu Ştruc, şugubăţul -
venirea
mea pe lume s-a datorat mai degrabă unor catastrofe naturale care ţin de
evoluţia vulcanilor din Papua-Noua Guinee, decât a existenţei unei mame
oarecare,
concrete.
Tatăl meu, Parfon P.P. Parfon - Dumnezeu să-l ierte acolo unde este şi să-l
ţină sănătos şi cât mai departe de mine - se spune că a apărut clătinându-se,
într-o dimineaţă geroasă de noiembrie, cu mine de mână, după ce familia sa, reprezentată
de bunicul Parfon P.P.P. Parfon şi cei doisprezece feciori ai săi, nu-l mai
văzuse de aproximativ cincisprezece-şaisprezece ani. M-a aşezat, aproximativ prin trântire, pe masa acoperită de falnice
macrameuri şi exotice fructe de plastic pline cu urme de muşcături cu dinţi
mici şi a strigat cu vocea lui răguşită de corăbier de uscat: “Ăsta e puţoiul
meu de fiu jalnic... ce vă holbaţi, hahalerelor? Îngrijiţi-vă de el măcar ca de motanii
umflaţi ai gospodăriei, până când îi răsar tuleiele”. Apoi a tras un “rămâneţi
cu bine, muritorilor, că şi eu mă duc!” după care a mai
tras un vânt straşnic care a zguduit cercevelele şi nu şi-a mai arătat
niciodată pe acolo făţăul mâncat de vărsat. De altfel, tatăl meu a fost un
foarte om gospodar, după cum şi-l amintesc toţi cei care aveau de primit câte
ceva de la el, a murit înghesuit la pomana primarului Olimpus, vărul actualului
primar şi, de atunci, nu mai scoate nimeni o vorbuliţă
despre isprăvile lui deocheate, nici dacă l-ai pica cu o lumânare groasă de ceară,
sută la sută naturală.
Singura femeie adevărată din viaţa
mea, un înger căzut pe pământ, o sfântă veritabilă (nu una care să fie acolo la
număr), o adevărată comoară a lui Solomon, al cărei nume imaculat buzele mele
păcătoase n-au avut îndrăzneala să-l rostească până acum, a fost T.S. Spun “a fost” şi nu “este” sau “va fi” pentru că necazurilor le place cu
deosebire hora şi nu valsul legănat ori polca meschină. În momentul în care am
înghiţit, cu oarecare dificultate, cheia casei mele trădătoare, spun că i-am întors pentru
totdeauna şi spatele, deoarece mă dureau ochii de la incendiul grozav pe care
i-l hărăzisem cu bucurie, fără să mă gândesc prea mult şi acum, oarecum cu
minţile un pic trezite de asprimea gerului care se lăsa, m-am gândit că n-are
niciun rost să mă mai întorc să-i contemplu ruinele inutile care oricum nu mai
puteau să-mi ofere nimic.
Pe T.S. o cunoscusem în urmă cu
câţiva ani la unul din balurile de caritate organizate de soţia guvernatorului
pentru salvarea în regim de urgenţă a câtorva specii indigene de mormoloci cu
ochii cruciş şi de atunci, pot spune că am fost fermecat constant de prezenţa
ei oarecum exotică şi de personalitatea sa remarcabilă care se implica cu
generozitate maximă în alinarea măruntelor tristeţi locale. Aş putea chiar
afirma că atracţia a fost reciprocă, iar vorbele, atâtea câte au fost (cred că vreo douăzeci şi cinci în total), n-au lăsat niciun
dubiu în privinţa sentimentelor pe care tânără femeie mi le împărtăşea cu
generozitate prin intermediul privirilor ei galeşe, chiar de la prima noastră
întâlnire.
Din cauză că frumoasa T.S. rămăsese
de curând văduvă, convenţia noastră reciprocă a fost ca să aşteptăm cu
resemnare cei şapte ani de doliu pe care se hotărâse să-i poarte după
proaspătul răposat mustăcios care-i fusese, cred eu, mai mult decât un soţ şi
un tată devotat; putea să-l suplinească chiar pe adevăratul ei bunic (de ce să
nu o vorbim pe aia dreaptă, răcitura era doar cu cincizeci şi şase de ierni mai
în etate decât ea) şi convenisem să
continuăm să ne vedem exclusiv în locuri publice, în prezenţa unui auditoriu
cât mai numeros şi respectabil, pentru a nu stârni comentarii inutile care să-i
afecteze imaginea de soţie prea îndurerată...
Cinci ani?! Nu, şapte! Bineînţeles
că e mult, e chiar enorm dacă staţi să vă gândiţi ce pierdere inutilă de timp
reprezintă intervalul ăsta monstruos pentru un bărbat aflat în plină putere şi
care nu a deprins elementarul obicei de a trece săptămânal pe uliţa felinarelor
roşii şi care se descurcă şi el aşa cum poate să se descurce un bărbat singur,
fără o fată de ţară care să-l ajute la delicatele treburi ale casei, despre care nu se pomeneşte în
nicio înţelegere prealabilă scrisă sau verbală... Între timp îi mărturisisem alesei
în cauză că o persoană sus pusă din Partida Sfeşnicelor, partidă aflată la
putere de peste treizeci de ani pe teritoriul Dakstului, îmi promisese în
viitorul imediat sprijinul necondiţionat în preluarea conducerea instituţiei la
care activam şi, odată cu aceasta, titlul de cetăţean de onoare al burgului,
titlu care mi-ar fi deschis toate uşile de care aş fi îndrăznit să mă apropii,
chiar şi pe cele bătute în cuie ale Marii Loji ale Imperiului Milenar de Est.
La o primă apreciere din afară,
postul şi titlul nu mi-ar fi îmbunătăţit considerabil situaţia financiară pe
care o neglijasem până atunci din cauza firii mele distrate şi oneste, dar reprezentau categoric pentru
cunoscătorii meandrelor corupţiei sistemului o neaşteptată trambulină pentru
consolidarea acesteia... În câteva luni urma să-mi schimb caleaşca hodorogită
cu un frumos automobil sport, iar renovarea îndelung amânată a locuinţei mele
putea în sfârşit să înceapă cu voioşie în forţă; asta dacă viitoarea mea soţie
n-ar fi fost de acord să încercăm să cumpărăm micul şi cochetul castel “Mon
Caprice” aflat lângă vechea baie publică a oraşului şi de care, datorită
preţului major scris cu funingine pe ziduri, nimeni din localitate nu cuteza să
se atingă.
Ce
rost? De
ce să ne mai ascundem după degete? La fel doar debutaseră şi actualii mahări
cărora la început le curgeau zdrenţele de pe ei şi cerşeau de la liftier şi
portar ţigări împrumut până la leafă, şi care, actualmente, manifestă o totală amnezie în
privinţa acestor amănunte. Nu mult după numire, căci să fim serioşi despre
concurs nici n-ar fi putut fi vorba vreodată în instituţia noastră, lingăi cu
nemiluita le spălau limuzinele aşezate ostentativ, iar magdalenele îşi ofereau cu
dărnicie podoaba capilară spre a da vehiculelor lipite de intrarea în
instituţie o strălucire naturală, încât subalternii încă neînregimentaţi în
gaşca celor doi trebuiau să păşească spăşiţi pe-o dungă că nu cumva să şteargă
din greşeală luciul proaspăt aşternut de balele nenorociţilor din suită...
Dama cu pricina n-a zis în niciun
caz nu proiectelor mele, că doar nu era blondă ci roşcată ca o vulpe sub
maramele ei întunecate. A părut chiar încântată de turnura imediată pe care o
puteau lua lucrurile şi mi-a promis tot sprijinul de care este capabilă o
femeie virtuoasă, ca să pot izbândi pentru noi şi fericirea noastră comună. La
sfârşitul septenalului, conform testamentului în vigoare aflat în seiful
notarului, duduia învălurită urma să intre în posesia integrală a averii
moşneagului libidinos, avere care se anunţa colosală, fiind estimată la mai
bine de 3.000.000 de circulanţi curcubeu în
lichidităţi, acţiuni, bonuri de valoare, certificate de proprietate şi imobile
cu nemiluita. Pentru aceasta trebuia doar ca în acest interval să nu planeze
nici măcar umbră de îndoială asupra castităţii ei şi atât... După acest examen
dur, libertatea totală şi deciziile în
legătură cu soarta, viitorul şi alegerile ei îi aparţineau în exclusivitate, iar dăruirea iminentă în favoarea
mea reprezenta trofeul suprem pentru aşteptarea destoinică la care mă supusese.
Fireşte, înainte de asta, mă pusese
să jur cu mâna pe Biblie că îmi voi păstra şi eu la rândul meu nevinovăţia
hărtănită (pe care o mai aveam) pe parcursul celor optzecizeci şi patru de luni de abstinenţă
voluntară (doisprezece ori şapte fac optzecizeci şi patru, da) şi chiar ea însăşi
jurase pe o carte neagră ca tăciunele – ulterior am aflat că era o ediţie
princeps de Edgar Allan Poe - ca să mă încredinţeze de bunele ei intenţii;
asigurându-mă suplimentar că mai degrabă ar fi în stare să renunţe la viaţa ei
neînsemnată decât să-şi încalce principiile...
Cu o asemenea femeie să tot
porneşti la drum şi să uiţi de toate mizeriile care se buluciseră în ultimul
răstimp peste mine şi cum tocmai peste câteva zile se împlinea mult-aşteptatul
soroc, m-am decis, în starea jalnică în
care eram, să poposesc lângă locuinţa ei de pe strada Tomografului, întocmai ca un bicisnic pelerin la
Ierusalim, ca să-mi alin, măcar cu vederea ei
întâmplătoare printre draperii, chinurile cumplite pe care le mai aveam de
îndurat foarte puţin timp... Până la miezul nopţii nu se prefigură nici măcar o
siluetă de servitor prin camerele ei cu ferestre mari ca de muzeu, însă la un sfert de oră după ce
clopotele catedralei încetaseră să mai vibreze, tot apartamentul i se lumină brusc
de la aprinderea îndelungă a unui trabuc maiestuos, de parcă ar fi fost gazda
unui studio occidental pentru filmări subacvatice...
Într-adevăr preţ de câteva clipe
bune, căci după cum se vedea trabucul era cam îndărătnic, reuşii să-mi zăresc
în sfârşit credincioasa logodnică, dar nu îmbrăcată cuviincios cu o cămaşă de pânză
aspră şi lungă, îngenuncheată în adoraţie în faţa unor pravoslavnice icoane
vechi - aşa cum îmi povestea suspinând că obişnuieşte în fiecare noapte - ci cu
o simplă şi de efect eşarfă de mătase roşie, atârnată de gât pe post de lesă, şi nici singură, ci înconjurată de doi Adami virili
care intrau şi ieşeau în tainiţele ei într-un mod foarte biblic, fără să-şi mai
aştepte rândul defel... şi se vede că aceste necuviinţe nu
o supărau nici cât negru sub unghie pe trădătoare, cum nu o supăra de altfel
nici fumul gros din odaie, ba chiar îi sporea şi mai mult încântările şi
multitudinea suspinelor provocate de experimentarea păcatului originar în faţa
oglinzilor veneţiene care ajungeau până-n tavan...
Tulburarea mea atinse limitele
supreme când descoperii, într-unul dintre Adamii fumăcioşi, chiar persoana
suspusă care îmi propusese preluarea direcţiunii, iar în celălalt, persoana pe care T.S. mi-o
recomandase roşind, la una dintre serate, ca fiind fratele ei mai mic întors
recent de prin negre străinătăţi şi pe care încă îl mai medita în materie de
bune maniere
autohtone.
Nici acum nu ştiu sigur care pe cine medita mai abitir în această înturlucătură
grozavă a animalului cu trei spinări, ştiu însă că privirea mi s-a întunecat
brusc ca lovită de o vâslă lipovenească dată cu hărnicie şi m-am trezit aruncat
la groapa de gunoi a mahalalelor şi că undeva, foarte departe, steaua mea râdea
ca nebuna de starea nenorocită în care ajunsesem.
5. Halba
“Mai reteaz-o! Ajunge, domnule, cu
braşoavele astea!” poate că îmi veţi spune exasperaţi în cele din urmă sau dacă
totuşi nu vă veţi exprima deschis dezinteresul ori dezacordul, din cauza
educaţiei dumneavoastră subţiri fireşte, asta nu înseamnă că nu aţi premeditat
deja o ruptură falnică între interesul firav pe care-l manifestaţi la exterior
şi starea dumneavoastră personală de bine şi de împăcare care nu se cuvine în
niciun fel a fi deranjată.
Pentru cei care încă nu au adormit
definitiv, aminteam în debutul discuţiei mele, de nelipsitul peştişor de aur
ţinut într-o halbă de bere, peştişor de care, curios, nu mă despărţisem
niciodată pentru că simţeam pentru orice fleac nevoia imperioasă de a-l rezolva
numaidecât într-un mod foarte pozitiv şi imediat. Peştişorul în cauză fusese
cumpărat într-o joi oarecare de la piaţa neagră din braţele unui bătrân birjar
cu un nas ca un cartof roşu, cu care scruta tremurând locul în aşteptarea unui
muşteriu mai de Doamne-ajută. (Nu ştiu cum se face că, de la debutul problemelor mele, uitasem cu desăvârşire de el.) Pe
un ton hotărât şi foarte secretos, imediat ce mă zării că mă plimb fără o ţintă
precisă printre tarabe, cu un aer uşor distrat de mocofan ahtiat după
chilipiruri, moşul mă trase cu o putere nebănuită în spatele unei stive de
dovlecei albi -
atât de căutaţi pentru faimoasa plăcintă cu care bucătăresele de pe aici
sunt renumite pe toată întinderea Tumvlicanului - şi-mi expuse pe şleau situaţia.
Pescuise cărăşelul în urmă cu câteva săptămăni în canalul morii, după trecerea
viiturii celei mari de vara trecută, care ameninţase de altfel şi Darkstul (dar, din
fericire pentru depozitele sale de cherestea, pivniţele încărcate şi locuitorii
săi leneşi, pagubele grozăviei fuseseră mărunte). Urmă apoi întocmai povestea
peştişorului de aur pe care-o turuie mai toate bunicile senile nepoţeilor
creduli înainte de a-i adormi, cu deosebirea că peştişorul în cauză - n-am mai
înţeles prea clar din ce motive anume - împlinise doar două din cele trei
dorinţe de care era capabil să le îndeplinească; una din ele rămăsese perfect
neatinsă şi disponibilă oricărui cetăţean, fie el cât de mărunt, care intra în
stăpânirea imediată şi legală a animalului cu solzi. Amuzat de faptul că eram
luat drept un fraier de bomfaier, mă hotărâi subit să-mi joc rolul de mocofan până la
capăt şi, în lipsa unor alte preocupări mai de soi în după amiaza aceea, să mă
tocmesc până la sânge pentru învălurita
bazaconie galbenă cu ochii holbaţi, care se învârtea disperată înăuntrul halbei
tulburi. Moşul se ţinea băţos, de parc-aş fi stat fără să ştiu cu dosul pe o
comoară şi cerea nici mai mult nici mai puţin decât 20 de circulanţi gri, bani
suficienţi pentru orice boşcău respectabil ca să-şi asigure provizii suficiente
de samagon pentru cel puţin două săptămâni încheiate, dar i-am tăiat-o pe
scurt, replicându-i că încă nu şi-a găsit fraierul. În accepţiunea mea şapte circulanţi
gri pentru năzbâtie erau arhisuficienţi, mai ales că două treimi din puterile
miraculoase ale cărăşelului fuseseră irosite şi unde mai pui că nici măcar nu
era dezlegare la peşte dată de mitropolit, iar sfârşitul postului de anul
acesta se întrezărea foarte, foarte nelămurit... Ciufutul de moş se prinsese
imediat că vreau să-mi bat joc de el şi de marfa lui, dar, pentru că în toată
piaţa aia erau de zece ori mai mulţi
vânzători îngheţaţi decât cumpărători credibili, acceptă cu inima strânsă
târgul strigându-mi în urmă, bineînţeles după ce bătusem cu bărbăţie palma şi
gâlgâisem şi adălmaşul, să am mare grijă de vietate şi de modul în care
intenţionam să-i folosesc puterile, ca nu cumva dezlănţuirea unei dorinţe
necugetate să mi se întoarcă împotriva-mi...
Glumeţ moşul ăsta, mi-am zis şi l-am
lăsat acolo în plata Domnului, vorbind şi gesticulând de unul singur ca un apucat, grăbindu-mă să transport delicata vietate înainte de a-şi da duhul.
Nu ştiu cum se face că eu, Parfon P. Parfon, care n-am suportat în viaţa
vieţilor mele apropierea de un alt animal sau vietate în afară de mine, m-am
ataşat atât de rapid de inofensiva creatură care nu făcea altceva toată ziulica
decât să scoată bulbuci şi să mă privească mirată din habitatul ei. Părea că
vrea să-mi spună ceva foarte important dar încă nu sosise momentul fatidic
pentru confidenţe spirituale între noi doi. Căpătasem, de altfel, prostul
obicei s-o iau cu mine peste tot, chiar şi în delegaţii, chiar şi pe la cazinou, crezând
că-mi poartă un dram de noroc, da’ de unde, căci pierderile se înmulţiseră
într-atât încât trebui să mă opresc pentru o vreme din această pasiune
păcătoasă ca să nu ajung la sapă de lemn; iar în ceea ce priveşte dragostea
nici atât nu avea vreo înrâurire, căci desigur zicala aceea populară - “cine
n-are noroc la cărţi are înzecit în dragoste” - se vădea că nu fusese
defel creată pentru mine.
Se vede că încercările prin care
trecusem îmi şubreziră cu totul minţile căci, îndată după ce m-am trezit din
prada leşinului, privind pe spate stelele tuturor nemernicilor acestei lumi şi
pe-a mea canci, la groapa uriaşă de gunoi a mahalalelor, un gând ţeapăn şi
prelung, ca o rădăcină neîmblânzită de hrean de luncă, mi s-a înfiripat în
mintea greu încercată. Trebuia să-mi regăsesc cu orice chip peştişorul şi să-i
cer să înfăptuiască minunea restantă... Cum care minune? O minune oarecare,
aflată la latitudinea lui peştească, care să mă scape de toată această
harababură groaznică şi care să facă să se întoarcă limbile ceasului universal
la momentul fatidic în care începuse totul - dimineaţa sfinţilor Petru şi
Pavel... da, da, aduceţi-vă vă rog aminte, peruca sporovăitoare portocalie,
buchetul imens şi tot tacâmul.
Drumul pân-acasă n-a fost decât o
glumă oarecare, deşi nu cunoşteam defel locul în care fusesem adus şi aruncat
ca un sac de cartofi stricaţi, iar împrejurimile îmi erau străine rău de tot; dar
se vede că instinctul meu de orientare mobilizat de disperare era cu mult mai
puternic decât cel al porumbeilor voiajori, posesori de tot soiul de cupe
coclite, căci m-a adus rapid şi aproape cu ochii închişi la porţile fostei mele
case care acum se transformase în câteva roabe de scrum care încă mai fumegau
leneş. Pesemne şi halba împreună cu peştişorul se transformaseră în cenuşă, de
vreme ce nici apărătorile de fier forjat ale ferestrelor, nici treptele
ornamentale de fontă nu rezistaseră temperaturii cumplite, ci se metamorfozaseră într-o
încâlcitură încremenită de fiare curgătoare a la Salvador Dali...
Credeţi? Aşa am crezut şi eu
măturând cu privirea resturile calcinate, da’ de unde, halba stătea intactă şi plină
ochi pe mormanul carbonizat, iar înăuntrul ei înota abitir şi în figuri, fără pic
de jenă elementară faţă de halul în care mă găseam, peştişorul meu de aur care
trebuia să mă scoată din oribilul rahat. De prima dată când a dat cu ochii de
mine, i-am simţit reproşul clar străpungând bezna şi pâcla ca două lasere verzi
care-mi străpungeau retina şi-mi pătrundeau până în inimă; reproş pe care mi-l
adresa fără pic de echivoc dar şi fără urmă de vreun soi de ură, căci se ştie
că bravii cercetători ai respectabilei instituţii a noastre au stabilit demult
că animalele vertebrate acvatice dotate cu branhii nu pot avea sentimente de
niciun fel, nici măcar unele confuze, cât despre trăiri personale nici nu
încape vorbă.
M-am ferit, aşa cum îmi era bunul
obicei, dobândit în lungii ani de convieţuire printre tot soiul de colegi
cârcotaşi, să-i adresez vreo urmă de scuză ori să îngaim cine ştie ce
explicaţii puerile, care să se asemene unui soi de gogoşi goale în interior şi
care să justifice abandonul - căci mă consideram, asemenea lui Aladin, stăpânul
geniului lămpii şi nu subordonatul acestuia, sau cum ar fi zis-o pe şleau
mucalitul de Kuffăr în clipele în care era pus pe şotii “şefu-i şef şi-n pielea
goală, chiar când nu i se mai...” Deci
l-am privit cu fermitate didactică şi, înainte de a apuca să se răsucească
nervos cu spatele auriu la mine, i-am trântit-o sec: “Îndeplineşte-mi dorinţa!”
Nu ştiu dacă formula de adresare
era chiar cea indicată, fiindcă moşul care mi-l vânduse uitase să-mi precizeze
dacă era necesară sau nu o anumită formulă, ştiu însă că stimabilul peşte şi-a
scos căpşorul din apă, sprijinindu-se de înotătoarele anterioare de buza
halbei, a deschis larg gura ca şi cum ar fi tras aer în piept ca să se pregătească
de niscaiva vocalize şi mi-a replicat cu voce tunătoare: ”Care dorinţă, meştere?!” Nicidecum
nu m-am pierdut cu firea, de parcă toată existenţa mi-aş fi petrecut-o în lungi
conversaţii filozofice cu reprezentanţii de vază ai speciei în cauză. “Rezolvă-mă,
peşte!” i-am spus. “Eşti prea vag, mi-a replicat carassius auratus, eu nu pot să rezolva decât o dorinţă concretă. Sintetizează, doar ţi-ai tocit
coatele atâţia ani pe băncile şcolilor de aiurea, ce naiba!”
Într-o singură fracţiune de secundă
mi-au trecut, prin faţa ochilor, cu viteza uriaşă a unui întârziat expres de
noapte care biciuieşte cu luminile lui apocaliptice: turuiala infernală a duduii
ciocănitoare cu cioc smălţuit, urletele sacadate ale piticului care se dădea
haotic cu capul de pereţi, rostogolirea mea repetată pe scări, telefonul
strident sunând înnebunitor în căldarea care-i amplifica până la refuz volumul,
penetrările întărâtate ale haidamacilor peste stiva de cărţi, casa părintească
aruncând limbi şuierătoare de foc ca balaurul cu şapte capete înaintea
Sfântului, slăvitului mare mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă şi, colac
peste pupăză, nudul şerpuitor al lui T.S. în jurul unui trabuc imens ca într-un
dans păgân mirosind a pucioasă încinsă... dar peste tot şi peste toate,
imaginea stăpânitoare care le îngloba pe celelalte ca într-un balon mirific de
săpun era urletul meu straniu, în patru labe, de la uşa măcelăriei, urlet care
făcuse să se împrăştie fulgerător haita înfometată şi să mă recunoască drept
unic şi adevărat stăpân. Fără să mă mai gândesc nicio secundă, “Fă-mă câine!” i-am cerut peştelui
derutat şi, de atunci, am început s-o duc cât se poate de
bine, atât de bine încât, după cum bine sesizaţi, m-am apucat până şi de teatru...
CORTINA
Bacău, decembrie, 2010
© Laurenţiu Budău
