Ce faceţi de sfârşitul lumii?

Bau-Bau

Ce faceţi de sfârşitul lumii?

         Dacă vă referiţi strict la apocalipsa prezisă pentru ziua de 21 decembrie 2012, cred că voi face ceea ce am făcut şi cu ocazia celorlalte 19 (!!!) mult trâmbiţate apocalipse pe care, fiind născut în anul de graţie 1966, am avut norocul să le apuc cu destulă voioşie şi indiferenţă (1969, 1975, 1980, 1982, 1985 - 25 martie, 1988, 1993, 1997, 1997 - 23 octombrie, 1999, 1999 - 31 decembrie, 2000 - 1 ianuarie, 2000 - Y2K, 2001, 2003 - 29 noembrie, 2008 – ? mai, 2008 - 10 septembrie, 2009 - 13 februarie - ora 13:31, 2009 - 9 septembrie) adică nimic special legat de acest pseudo-eveniment. Sincer să fiu, de majoritatea lor am aflat destul de târziu când, deja, se “consumaseră” total. Vorba celui care-a şi spus-o: “S-a scremut muntele şi a nǎscut un şoricel.”

         Apocalipsele zilnice pe care le trăim fac să diminueze mult efectul (ne) aşteptatului fenomen căruia toţi descreieraţii de pretutindeni se pregătesc ori continuă să-i aducă osanale. Chiar dacă la mayaşi 21.12.12 reprezintă combinaţia fatală de cifre care anunţă Apocalipsa (a lor, nu a noastră!)... să nu uităm că suntem, încă, creştini.

         Conform Bibliei, "Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl." (Matei 24, 26), ar trebui să fim foarte relaxaţi... sau poate nu. Sigur că nu. Nu. Cert este că adevărata Apocalipsă va exista cu certitudine pentru fiecare dintre noi doar în momentul dispariţiei fizice personale.

Am experimentat recent, chiar acum câteva biete săptămâni în urmă, ce înseamnă cu adevărat senzaţia de sfârşit de lume şi ceea ce-am constatat m-a pus puţin pe gânduri... Îmi doream, evident ca orice actoraş de provincie care se respectă şi care îşi cultivă asiduu orgoliile mărunte, stima şi preţuirea de sine (nu cǎ în capitalǎ n-ar exista destui actoraşi şi care, datoritǎ mai ales televiziunilor, ajung sǎ se creadǎ actori), să mor glorios pe scenă chiar în timpul unei reprezentaţii şi, culmea, chiar într-un rol memorabil, adică foarte central... dacǎ se poate “Hamlet” sau “Richard”. Generaţii întregi de spectatori mâncăcioşi de pufuleţi şi seminţe ar fi povestit după aceea pe larg, din gură în gură (aşa cum ne şade bine, nouǎ, românilor), de jertfa mea sublimă pe altarul teatrului; iar cronicile moderne şi mondene ar fi menţionat cu generozitate în cuvinte şi imagini elocvente “evenimentul miraculos”. Teatrul însuşi şi-ar fi schimbat titulatura după această tragedie colosală (evident după porecla mea), iar o stradă centralǎ din burg ori, de ce nu, chiar din capitală, îmi va fi purtat numele devenit ilustru nu atât datorită realizărilor antume cât mai ales ecourilor postume... Ptiu! Lucrul era chiar să se întâmple cu adevărat şi, cum eram posesorul unui infarct anterior, cunoşteam destul de bine semnele prevestitoare ale unui ce-al de-al doilea şi care (potrivit cardiologului) avea o probabilitate destul de ridicată îmi a deveni fatal... Credeţi că m-am pierdut cu firea?! Da. La semnele evidente debutului celui de-al “ultimului infarct”, deşi conform aspiraţiilor personale eram chiar în toiul spectacolului definitoriu, am abandonat subit scena (exact, dar exact ca un laş ordinar care nu înţelege nimic din măreţia artei nemuritoare) şi m-am grăbit să ajung, în timp record, la cel mai apropiat, de fapt şi singurul spital de urgenţă din târg...

Ce statuie, ce onoruri, ce titluri post-mortem, ce salve maiestuoase trase lângă catafalc, ce cor de plânsete ale fostelor iubite care nu văzuseră pân-atunci în mine “geniul reîncarnat al Thaliei”? Nimic, fraţilor creştini, nimic, fraţilor români, din toate acestea. Chiar şi cele câteva piese de teatru “de excepţie” care mă aşteptau pe masa de scris erau uitate total... Nu, nimic din toate aceste mărunţişuri care ar fi adăugat gloriei mele postume un cerc mirobolant de raze aurite n-a reuşit să mă înduplece ori să mă mai ispitească defel sǎ fiu credincios aspiraţiilor mele anterioare, cimentate de-a lungul anilor. Chiar şi cele câteva “cartoane colorate” prin care mi se certifica şi confirma priceperea în meseria aleasă mi se păreau acum o maculatură inutilă în comparaţie cu câteva ore suplimentare de viaţă dăruite în plus de cǎtre Atotputernic... O, dac-aş mai reuşi să mai prind încă un răsărit de soare de care să mă bucur pe deplin! O, dac-aş mai reuşi să mai văd pentru ultima oară zâmbetul copilului meu, să-i mai cer o ultimă iertare mamei, soţiei! O, dac-aş reuşi sǎ-mi plǎtesc datoriile de la birtul bugetarilor! O, dac-aş reuşi sǎ mǎ împac cu vecinul al cǎrui câine se urineazǎ zilnic pe preşul meu de doi bani!... Alarmǎ falsǎ, oameni buni! FALSĂ!!! Spre marea mea uşurare, simptomele nu s-au confirmat. Cineva de foarte sus încǎ mǎ iubea, încǎ mǎ iubeşte... Din fericire, finalizarea existenţei mele mărunte încă întârzie! Mulţumesc, Doamne!!! Mulţumesc!!! Mulţumesc!!!

Credeţi că am învăţat ceva din această întâmplare, din acest semn divin? Ha, ha, ha, prostul de mine! Niente! Nimic! Absolut nimic! Iertaţi-mi, vǎ rog, iertaţi-mi slăbiciunile!...  Chiar a doua zi dupǎ aceastǎ rǎscruce, visam din nou să mă sting în glorie eternǎ pe scenă şi să am statuie pe care să se uşureze, în mod repetat şi dezinteresat, înaripatele binecuvântate ale Domnului.

Cu ruşine recunoscutǎ (deci pe jumǎtate iertatǎ),

Laurenţiu Budǎu.