Motto:
"Ştii
de ce te-am sunat, nu?...
Ştii?"
(monodramă pentru o actriţă)
Laurenţiu Budău
Kibbutzul aşteptărilor
Prima aşteptare (de fapt şi cea mai lungă)
Habar n-am
de ce m-ai sunat după atâţia ani,
Adam. Habar nu. Tu ai?
Şi eu care eram
convinsă că deja ştii... Ştii?
A! Te-ai gândit, poate, să-ţi ceri scuze că m-ai
determinat să semnez hârtiile alea mincinoase. Jegurile alea.
De ce să nu încep
iar? De ce să vorbim
despre fleacuri?
Faptul că stau
într-un azil indecent, ţi se pare un fleac?...
Pentru tine, poate, Adam.
De ce vrei să complici totul?
Da, tu.
Iar,
iar o luăm de la capăt
cu serialele? Da, tu, fiule, tu. De ce îmi
spui că vine o vreme când trebuia
să am decenţa să ştiu să mă retrag? De ce s-o iau ca pe un
ajutor nesperat?
Ce?!... Ce?!... Te reneg, lipsitule de
scrupule. Pe cei nevolnici îi
lăsăm în urmă, nu?
Aici unde sunt nu e cel mai bine pentru mine. Ai primit destule avertismente până acum. Cartonaşul
roşu îţi aparţine. Vine o vreme
când trebuia să conştientizezi că nu trebuie să-ţi mai bagi nasul în treburile
altora.
Nici măcar atât? (Face ca o râmă strivită.)
Ai terminat de văruit marmura? Gata cu circul. Calmează-te sau închid telefonul.
Dar şi
eu sunt foarte calmă,
Adam, pentru pulsul meu neregulat. Sper că ai reuşit să dai divorţ de şulfa aia stearpă. De
sugativa aia. De...
Am suportat-o destul. O viaţă. Nu
glumesc. Închid
pentru eternitate!
Ah, ce te mai
supără adevărul, fiule. Dar ce să mă mai mir, ai, ai cui să-i semeni.
Pân-acum ţi-am tot repetat că eşti unic,
doar în sensul că nu mai alt frate... Vrei să mă derutezi total? Chiar că închid.
Apropo, de ce m-ai sunat
după atâta amar? Ca
să îţi faci, ca de obicei, număru'? Ca să-mi închizi în falnicul nas?
Ca să mă aflu
în treabă. De aia te întreb.
Nu ţi-e clar?
Eram sigură. Te
avertizez: sunt în sala de mese şi am dat pe speaker.
Toţi de pe aici sunt atenţi la următoarea ta mutare.
Auziţi? Auziţi? Ca să-şi consume viaţa, ca să-şi consume minutele. Toate.
Ce prostie. Parcă aveai abonament nelimitat
la fericire.
Nu?
Sigur că mă oftic!
Să mor io dacă te mai înţeleg... Mama, fii sincer, iar ai nevoie de bani?
(după
o pauză lungă, nu neapărat psihologică):
Cunoşti vreun
muritor în lumea asta
eternă care să nu aibă?
Cum să nu, pe mine. De asta mă laşi tot timpul fără. Săptămâna
trecută a trebuit să împrumut o hârtie igienică de la delicatul Pomcourt, care tocmai
începuse să-mi facă curte... Cu toată ruşinea. Ce
va crede despre mine, despre puritatea fiinţei mele, despre aura mea?
De unde să-mi dau seama c-ai început să pierzi semnalul? Din cauza ceţii?
Ai omis, da, cum să nu. Nu mi-ai spus că
eşti la volan. Eşti? Nu mai vezi nimic şi totuşi mergi cu 120 de mile la oră?!...
Te bazezi doar pe faptul că ţi-am spus tot timpul că eşti un tip vizionar, unul
aproape norocos.
Sunt o vacă
numai bună de muls, da, da, coarnele îmi mai lipsesc. Da.
Abia acum am realizat. Data viitoare când mai treci pe aici să nu-mi mai aduci
tartă de vişine, adu-mi o claie de fân.
Mda.
Ai băgat 160.... 175... te
aud din ce în ce mai slab, aproape imperceptibil... Chiar că... Eşti sigur de şansele tale
reale în viaţă?
Te aud din ce în ce mai bine, aproape
deloc, Adam, chiar mi se pare că te şi văd pe cât te aud. Da, da, n-aş băga
chiar toate degetele-n foc, dar eşti pe calea cea dreaptă, cea care urcă drept
în sus. Bine că încă mai roşeşti, ca puberii, la propriile minciuni. Dacă ar mai fi trăit Banji...
180... 185... Acum chiar că nu te mai aud,
din cauza macadamului...
Cum cine, dracului, e Banji ăsta? Care moroi?
Coate-goale de taică-tu. Ai uitat?
Uită poveştile-n care-ţi spuneam confuzată că eşti un copil din flori. Din
cauza bujorilor în obraji, desigur.
Rectific, da, e treaba mea să rectific:
din fiori, nu din flori. Aşa
confuzii regretabile făcea şi taică-tu, până i-am spus că eşti oarecum
al lui...
Parcă i-aş fi dat cu un târnacop de gropar în şale. Greu, greu şi-a mai
revenit. Dar era deja, bine-mersi, la orizontală. Dar era deja, bine-mersi, transpirat
în sicriu. Foarte împăcat cu noua lui destinaţie de vacanţă exotică. All inclusive. De asta l-am şi îngropat gol, pentru că era tot timpul în
călduri.
Nicio “mama”!...
N-o mai lungi, fecioraş. Spune-mi de cât ai nevoie. Scurt
pe doi. De mult?... De mai mult ca data trecută?... De şi mai mult ca data trecută?!...
Ştii, eşti convins că nu-s sac fără fund.
Cum,
când ai reuşit să ajungi la 250?! Simt deja prin receptor cum hârbul ăsta nou
al tău începe să se dezintegrezeee! Simt deja cum zbooori!!! Te iubesc, Adam, adevăratul
meu fiu, te iubesc Iuri Gagarin!!! (Sunete
distorsionate.) Da mama, e adevărat, când te-am făcut, ţi-am spus că eşti
un înger pe invers, că ţi-am dat aripi de catran cu garanţie nelimitată!...
Totuşi, nu cred c-a venit încă momentul să le probezi.
Puşchea!... De mult mai mult ca data
trecută?! Gata cu suspansul, pune şi tu o dată frână dorinţelor tale nelegiute!
Frână!!! Chiar că mă bagi în mormânt la fragezii anii mei... Chiar că vrei să
mă vezi ca pe o halbă: pusă pe masă, rece şi cu spume la gură... Asta încerci
să faci, escrocule sentimental, asta vrei cu tot dinadinsul, nu? Nu? Ce, parcă
ai recunoscut vreodată.
Bien
entendu! Uneori, îţi trebuie atât de puţin ca să fii pe
deplin fericit.
Da, da. Un singur triplusalt, o salbă de Tsukahara şi
apoi linişte binecuvântată... Mama, dar înainte de asta, vreau să-ţi mulţumesc pentru vestea mare pe care mi-ai dat-o; una nemeritată,
desigur, după părerea ta.
Da, e chiar mare de tot. Huge! Pe
bune! Una babană. Babană! (Ecou.)
Babanăăă!!!
Mulţumesc, nu mai vreau să aud, nu te
mai strofoca. Am reînceput să mă reobişnuiesc cu mărimile mici... Sunt sătulă
de loviturile tale repetate la gioale... Ce veste să-mi mai dai la anii mei? Că
a-nceput Al Treilea Război? Că ţi-ai pierdut definitiv controlul? Reţine-te. Mi-ai mai dat-o de câteva ori... A! Era de aşteptat. Iar ai dat faliment, desigur. Ptiu!
Parcă nu te-aş cunoaşte.
Şi asta? Dar nu ăsta e lucrul cel mai important?
Nu?! Mai urmează ceva?
Pentru mine
care sunt finanţatorul tău unic, este. Suficient!
Ba nu este că este. Nu. Nu vreau să mai
aduci vorba de Isabel.
E clar că nu te pricepi nici cât negru
sub unghie la afaceri, de altfel ca şi la femei. Ţi-a mâncat cel
puţin 10 ani din viaţă
lozul ăla necâştigător. Mie,
10.000. Dacă vrei să mai
trăiesc câtuşi de puţin, nu-mi mai aminti de năpasta
aia boită.
O, da. Face parte din alt regn. Din al nostru sigur nu.
Nu.
Şi
ce dacă "ea"
mereu aminteşte de mine. De băbătia Eszter?! Ha,
ha!... Cu pioşenie?!
Ha, ha! Ha, ha! O reacţie profund normală pentru un lest care mă
consideră defunctă. Acum trebuie
să închid eu. Poţi să dai kilometrajul peste cap. Sorry! Rezolvă-ţi singur toate
problemele fundamentale. Poţi să faci guacamole cu viaţa ta, îţi aparţine. Asta
e. Pa! Nu te aştepta să te mai opresc... Este ora sfântă la care trebuie să-mi fac tratamentul.
Avem un maseur atât de tânăr şi de sfios, o adevărată comoară la patul unei
văduve... Nu m-ar mira dacă, într-un final, nu mi-ar cere
şi el să...
Mama,
de ce trebuie să fii mereu
prima care află
prima? Prima.
De fapt a doua. Tu
ai fost primul sau cel puţin aşa
cred.
Dar asta nu înseamnă că nu te respect câtuşi de puţin.
Mulţumesc pentru confirmare, dragă. Inutil
să mai dregi busuiocul. Am închis deja. Ştiu, ştiam că ocup un loc secund în inexistenţa ta. (Tentativă
neconfirmată
de plâns.)
Cum să nu mă mai consum? Mă auzi? Da, da, repet după
tine: “Am oprit fix la buza prăpastiei. Da, da, admir nimicnicia mea, măreţia
naturii şi intuiţia ta în ceea ce nu mă defineşte. Ştii că nu ocupi niciun loc
vacant, de fapt niciunul.
De asta eu şi Isabel ne-am luat o maşină sport,
una cu care să vedem lumea asta, poate şi cealaltă. Una Honda. Fără portbagaj,
fără extinctor, fără frâne, fără trusă de prim-ajutor. N-ai spus tu că viaţa e
un risc consumat?”
“Asumat”
nu “consumat”. Mă faci să mă simt eternă, nu mă mai cita din uitări ca o
fabrică de riduri. Tromboanele astea rablagite mă calcă pe nervi...
Vând nori!
Mama, nu te mai
prosti, mă asculţi? Mă asculţi?... Auzi, tu ţi-ai
mai schimbat bateriile la proteza auditivă?
Mare greşeală
să te fi făcut la o vârstă atât de înaintată. Dar se poate, se poate
remedia. (Sunetul unei arme reîncărcate,
urmat de cel al ciocănitorii Woody, poate şi de un discurs al lui John
Fitzgerald Kennedy despre Starea Naţiunii.)
Victorie! M-ai învins!!!... Da, te aud,
chiar pot să şi repet ultimele tale cuvinte: “Isabel este însărcinată. Pe
bune.”
...
Isabel...
este... însărcinată?! Cum, pe bune?... Alooo!... Vrei să
chem pe cineva de la Pompe Funebre, vrei să chem un duhovnic răspopit?
...
Adam? Mai eşti pe recepţie, Adam? Alo! Alooo!!!
Însărcinată, borţoasă, burduhănoasă, burduhoasă, burtoasă, grea, împovărată,
îngreunată, îngroşată?!... Iar ţi-au pus căluşul? Ce ai?! Ai amuţit?
Sfântă Parascovie, mai există, mai
există speranţă!... După
atâta timp. După atâta timp.... Time-out!... Lasă-mă să rămân amuţită în faţa unui miracol ivit din
senin.
Se mai întâmplă
şi minuni. Chiar a şi născut de când stăm de vorbă la
telefon?!
?!...?!... ?!... Când a avut, dragă,
timp?!
Între ultimele noastre două tăceri.
Desigur.
S-a strecurat admirabil pentru o intrusă.
Felicitări: se sună “Retragerea”. Treci, după două, să-ţi semnez cecul. Fii
liniştit, nu e pentru voi. Pentru copil. Nu vă seamănă, clar. E inocent. Are
dreptul şi el la o şansă.
Şi
ce treabă are asta cu ora la care-mi încep
tratamentul? Tu şi grija... Cine
mai are nevoie de frecţii la creier dup-aşa veste? Eu una sigur nu.
Uite, asta e cea mai mare realizare a ta. Sigur. Toţi cei din cantină te aplaudă
cu cârjele pe podea, unii chiar se dau vârtos cu capul de peretele de la
răsărit. Da, da, au organizat o întreagă harababură, chiar o evadare în
lanţ. Vrei să-i auzi? Vrei?
...La două deci?! Sigur nu te
răzgândeşti?
Eu una nu. Se vede că nu mă cunoşti.
Tocmai de aia. Te-ai ferit tot timpul ca
să mă cunoşti. Uneori îmi vine să cred că asta este
îndeletnicirea
ta principală.
Pune-ţi centura şi las-o mai moale! Ai
aflat deja că nu există Moş Crăciun? Cam târziu. Bagă-ntra-ntâia! În marşarier!
Mă auzi? Adam!... Adam!!! În marşarier!!!
A
doua aşteptare
Două fără un
sfert! La ţanc! Ce să zic de bebel? E frumuşel foc, nu?
Parcă e scos din cutie cu fundă, de la o
fabrică de păpuşi japoneză. Chiar
că e frumos. Nu seamănă nici cât negru sub unghie cu tine sau cu cineva din neamul
nostru.
Crede-mă.
Mulţumesc. Aşa
mă gândeam şi eu. De asta când erai mic, toate tapetele din camera ta erau pline de broscoi lipsiţi
de perspectiva sărutului salvator.
Unde spuneai
că e preafericita?
A rămas afară, la o ţigară, desigur. O văd de aici. De când a născut, fumează
doar chestii armeneşti. E de înţeles dup-atâta abstinenţă.
Ştiam eu că e
dornică să mă vadă cât mai târziu, dar o iert, o iert. Ai grijă să nu se rătăcească la notele
de subsol. Sunt atâtea labirinturi cu gratii şi cătuşe de
catifea pe aici.
Puteam să jur! Lângă scrumieră mai era unu' cu halat galben de
pe la noi, nu? Unu' ochios, unu' cu ecuson. O s-o îndrume. El i-a dat foc.
Tânărul maseur
Brutus. Da, da. O s-o îndrume cu profesionalism... Sperăm, în direcţia corectă. Aşa face cu toate
vizitatoarele sub 35 de ani, cu toate că nu este deloc un fumător înrăit.
Uneori, chiar mă întreb dacă toate femeile astea
împopoţonate vin aici pentru
rudele lor abandonate sau doar pentru el. Eu una nu am niciun fel de dubiu
în ceea ce le priveşte.
Micuţul? E tare
frumos, nu? Desigur. Ai mai pomenit vreodată un creol urât?
Creol?! Nu prea
ţi se pare,
dar am dreptate, ca de obicei.
Tţ! Să-i puneţi
numele de Kamceatka. În amintirea lui Banji. Dacă n-a avut
parte de copii, măcar de nepoţi să aibă.
Şi
ce dacă e băiat!
N-are a face,
dacă nu crezi în inegalitatea sexelor. Nu mă interesează părerile voastre. Deloc.
Nu e nimic de neînţeles. N-are a face numele lui cu gânditul vostru
sau cu absenţa acestuia.
Cecul e deja pregătit... Mai ai cumva nevoie de el?
Joc dur!... Chiar că n-are a face, mama. În
dragoste, sexul nu contează. Eu am întotdeauna perfectă dreptate; de asta am câştigat
toate procesele alea nenorocite în care m-am implicat... Cu banii ăştia o să organizaţi o petrecere de toată frumuseţea, plină de clovni
rataţi. Chiar două, trei.
Îl chemaţi şi pe Marele Gatsby ca naş.
Să nu exageraţi
cu figuraţia. Viaţa nu e un bal mascat. Viaţa e o anticameră.
Oricum, distraţi-vă acum cât îmi mai dă mâna.
Mare
păcat că sunt atât de
pesimistă în ceea ce priveşte membrele mele atrofiate. Mai ales acum când aveţi încă, încă
atâta nevoie
de mine.
Foarte previzibil. Bănuiesc că, în curând, o să trebuiască să vă schimbaţi maşina. Vă gândeaţi şi la o piscină olimpică
poate, nu? Poate şi un montagne-russe...
Uşurel, Matusalem şi
Rotschild nu mi-au fost tocmai fraţi... De mine nu cred că mai aveţi prea multă nevoie, de banii mei, da. Fii
sincer!
Ce-ţi mai place
să mă răneşti vârtos. Felicitări! Uitasem că ai fost campion absolut la tir.
Uită! Aşa procedez eu când sunt
strânsă drăgăstos cu uşa, aşa procedez eu când dau pe afară de fericire, când strâng minunea asta nouă la piept. (Urlete infantile.)
Creolul ăsta absolut
adorabil.
Da, da, e bine că s-a născut cu dinţi, deşi ar fi fost
mai indicat să se fi născut cu căiţă. Ar fi bine să-l învăţaţi portugheza, de
ce nu. O limbă în plus nu strică nimănui.
Mandarina, da, de ce nu? Pupă-l repede pe frunte, Adam,
ca să nu se deoache. Pupă-l repede
pe frunte, Adam, până nu se învineţeşte de plâns. Kamceatka,
spune-i “pa” lu’ buni, spune-i “paaa”! Cu
toate că nici măcar nu s-a
uscat cerneala pe cec.
Este două şi un sfert, şi la trei e
meciul? Explicabil.
John Cena vs. Sheamus? Da, marea ta iubire, WWE!... Mă mir cum de-ai reuşit să închei acolada
pentru cineva paralizat la creier de curând.
Nu mă mir pentru Cena, care oricum o
să câştige detaşat, ci pentru mine care nu pot să mă detaşez nicidecum... S-o lăsăm foarte aşa. Cheam-o şi pe Isabel, să-i spun câteva cuvinte
matriarhale de duh. Să-i dau
câteva sfaturi din alt secol, despre anexarea Kamceatcăi. Din cel al vitezei.
Că bine zici. De ce s-o mai deranjăm. (Se uită pe geam.) Uite ce fericită e. Nu prea pare în apele ei, cu toate
că-l ţine strâns de cordonul halatului pe Brutus. Din unghiul acesta,
ai crede că-l cam îmbrăţişează. Desigur, e doar o iluzie optică. Săraca, e atât de slăbită
spiritual. Probabil, se
străduieşte din răsputeri să
nu cadă pradă depresiei.
Mda. Are creierii zdruncinaţi, dar
hormonii se pare că sunt la locul lor. Da, da, când sexul e convingător,
dragostea nu mai contează deloc... Totul este foarte explicabil. Desigur, travaliul. Mai mult ca sigur. E bine că socializează cu toţi
necunoscuţii care nu prezintă niciun fel de încredere la
prima vedere.
Pentru ea, da.
Pentru tine n-aş fi atât de sigură. Nu e bine să apeleze prea des la cadrele
medicale debutante care ar fi putut să se lanseze
într-o carieră de fotomodel.
Ar putea deveni dependenta unei forme cronice de
amatorism.
Te rişti?
Cum ce cred? Alb înseamnă rău, negru
înseamnă bine, chiar excelent... Viaţa
nu e compusă din alegerile noastre, ci din acele ale celorlalţi. Ai înţeles
care-i schepsisul, dragul meu Adam?
Corect.
Parcă mai e ceva de înţeles? Ce înţelept te-ai făcut de când m-ai albit!
Tu să nu ştii? Tu?
A
treia aşteptare
După o peninsulă urmează o insulă. Clar.
Turnătorule!
(în
surdină):
Cum de-ai avut curajul,
tu, sânge din sângele meu, să
mă dai în halul ăsta de gol, să mă pui de faţă cu ea?
(în
surdină):
Cum de-ai avut curajul să mă dai
în gât, după tot ce-am făcut pentru tine, după tot ce n-am făcut pentru ea,
după
tot ce-am facut pentru fundurile voastre stătute.
Nu pentru tine şi ea, ci pentru copil, mama, ai uitat? Pentru
copil. Pentru kinder...
Pentru kinder! Pentru kinder! (Urlă.) Pentru
kinder cu surprize! (Urlă şi mai tare.) Sunt
uzată, uzată, numai bună de casare, înţelegi? Da, da, după o peninsulă urmează
o insulă, poate şi un arhipelag.
(în
surdină):
Un fiord, nu? Nu mă tot întrerupe, chiar dacă ai dreptate!
Turnătorule!... Cum de-ai avut
curajul să mă torni că am făcut-o "scroafă stearpă"? Cum de-ai avut
curajul să-i spui că am făcut-o "ţest"?
Ce, aş fi vrut
să-şi
scoată icoanele cu Marilyn Monroe călare pe elefanţi din rame şi să pună în loc fotografiile mele
şterse cu ştrampi ciuruiţi? Sigur
că merit. Să fim bine
înţeleşi. Aici nu e vorba deloc de curaj.
Aici e vorba de o prezenţă a laşităţii,
aici e vorba de disperare
existenţială, de o îndatorie patriotică
plătită cu cash. De demnitate. De una cruntă. De una care nu lasă loc interpretărilor
metafizice ori aiurea.
Nu mai vreau să tot repeţi greşelile lui Oedip.
Pisici! Ce e cu lipsa asta totală de
respect faţă de mitologie, Adam?...
Arăt eu ca o disperată, arăt eu ca una cu ştreangul de gât?!
Mai rău?! Vezi, vezi că eşti individualist? Vezi că nu te gândeşti decât
la măreaţa persoană
a ta?
Vezi că
nu te gândeşti
deloc la noi, la “familia ta”?
Ce e cu atitudinea asta, copil? Familia
pe care mi-ai ales-o nu e “familia mea”. Clar?
Azilul nu e “familia mea”, ai priceput?... (Coborând
cu două octave.) Ce nu-ţi mai ajunge, ce ai de te tot crizezi ca o caţă
mahmură? Iar ţi s-au terminat gologanii? Nu, mama, să nu ne amăgim, la tine e
ceva mai grav, mult mai grav. Vrei să ţi-o spun pe bune? Vrei să ţi-o spun pe
şleau?
Nu, nu cred că-ţi permiţi luxul de a-mi întoarce
spatele. Bineînţeles că nu. Nu!!!... Democraţia, mai ales în familiile
monoparentale, e un mit, Adam, un simplu mit. Credeam că te-ai lămurit deja.
Eşti odios, de altfel ca toţi bancherii
care mă vânează constant. Pe bune. "Hasta
la vista, baby!” S-a spart puşculiţa! Ha-ha-ha-ha-ha! Şi eu închid. Ochii.
Definitiv.
Cum vrei. Du-te să iei aer curat, să te plimbi cu şalupa găurită,
într-un loc inofensiv, în Triunghiul Bermudelor, că tot ai fost bun, când erai
mic, la geometrie aplicată.
Mai ai ceva să-mi reproşezi în legătură cu trecutul, în
legătură cu prezentul, în legătură cu viitorul meu neguros?
Bineînţeles. Eram
convinsă că aşa o să-mi răspunzi. Dar lasă-mă, mai întâi, să beau un pahar cu şampanie,
să marchez inexistentul dăinuitor.
Lasă
paharul. Nu
te mai obosi să-l ridici. Ai să bei destulă apă sărată. Mai ales când ai să ajungi drept în mijlocul Pacificului. Împreună cu Kamceatka,
împreună cu Sahalin, bineînţeles. Da, da. O să primesc două veşti despre voi:
una bună şi una rea... Pe care aş vrea s-o aud prima? Ghici!
Adam, nu fă
prostii! Parcă îmi dai de ales să-ţi vorbesc altfel. Parcă îmi dai de ales
să-ţi vorbesc ca unui matur. Un prost nu poate face lucruri deştepte, chiar
dacă i se par.
Adam, te
conjur, nu fă prostii, nu folosi drujba împotriva
arborelui tău genealogic!
Am şi eu o responsabilitate abandonată. Înţeleg că nu poţi să te descurci cu doi plozi atât de mici,
numai cu fliturile, numai cu încurajările mele de la distanţă.
Ai spus “doi?!... Ai băut ceva? Care doi? Ce
doi?! Ieri era doar unul.
Creolul. Kam...
Ne mişcăm atât de repede încât ni se
pare că stăm pe loc, că facem pasul înapoi.
Asta cu
“unul” a fost
valabilă ieri. Astăzi sunt
deja doi. Nu mai scânci! Te
cred. Doar te-am avertizat că după o peninsulă urmează o insulă... Am înţeles.
Noul tău fiu e o fată şi, ca să fim în total acord cu toanele tale, am
botezat-o deja Sahalin. Ghici cu ce rimează?
(Îi
tremură vocea.) Parcă
spuneai că Isabel şi-a legat izvoarele facerii cu lacăte
de platină. Nu de asta mi-ai
cerut bani ultima dată? Nu?
Ce-i asta? “N-am stat s-o urmăresc ce face cu economiile
tale. Ştiu doar că am atâta încredere în ea. Ştiu doar că în
ziua aceea s-a întors acasă cu două blănuri identice
de şinşila. Bănuiesc că nu de la gunoi.”
Două?! Nehalita.
Ce naiba face ea cu două blănuri
de acelaşi fel? Chiar că e puţin... (Se abţine în ultimul moment.)
De acord. Una pentru duminici şi cealaltă pentru zilele de lucru.
Doar niciunul dintre noi n-ar vrea să poarte tot timpul aceeaşi blană.
Tu cum de porţi tot timpul aceeaşi barbă fără să te mai plângi?... Urcă-te rapid,
da’ rapid-rapid în şalupă.
Acum. Dispariţia ta fizică e unica soluţie a tuturor
problemelor pe care mi le-ai creat. Nu mai e nimic de făcut. Nu mai e nimic
de-ndreptat.
Parcă
te văd deja la cârmă.
Deja ai fixat direcţia spre larg.
Porneşte
motorul! A, e deja pornit. Parcă-mi
citeşti gândurile. Da, da, ambalează-l la maximum!... În ce hal te-a prostit scroa... fiinţa aia
nefericită. În ce hal....
Ai ajuns un robot care ascultă de toţi. Un adevărat Victor Frankenstein.
Asta ai vrut, asta ai avut. E la modă să
faci ce spun alţii, nu? Kamceatka, spune-i adio bunicuţei tale parcimonioase! Sahalin,
întinde mânuţele rugător spre adânc! Hai, coconaşilor, cântaţi cu tăicuţu’, din
tot sufletul vostru de viitori îngeraşi! Două, trei, şiii! “Pe o mare
înspumată/ Un vapor navigaaa...”
Mă ia cu frisoane, mă ia cu friguri crem!
Nu! Nu!
Ba da! Da! Respectul faţă de trecut înainte
de toate! Copilaşi, v-ati spus cum se cuvine rugăciunea? Da? Nu trebuie să fim
o povară pentru absolut nimeni, nu? (Cântă
brutal.) “Căpitanul Roberto/ Şî cu-ai săi marinaaari.../ S-au închis în cabinăăă/ Şî zghiară ca nişti măgari....”
Mi se face pielea de meduză apocaliptică! Nu! Chiar că
nu! Senzaţiile tari sunt prea mult pentru vârsta mea. Nu! Chiar că nu! E absurd
ca un film prost! E total absurd! E suprarealist! Charlie Chaplin, te iubesc
pentru vocea ta din filmele mute!
(luată
cu totul de val):
“Opreşte Nae vaporu'!/ Opreşte, cî mă scufund!...”
“Un
val ni-atinji chişioru'/ Şî-ni traji galoşu' la fund!/ Şî-ni traji galoşu' la
fund!”
Mami, faci ceva concret în următoarele
două minute sau e timpul să întrerupem emisiunea pentru ştiri de ultimă oră? (Sec.) De cât ai nevoie?
De ce mă jigneşti? Trebuie să convocăm
consiliul diminuat, trebuie să mă consult cu cele două progenituri lipsite de
grai. Oricum, e o nimica toată pentru mine. Un mizilic.
Mi-ai reconfirmat toate temerile. Scuză-mă,
reformulez: de cât aveţi nevoie, Luminăţiile Voastre?
N-ai făcut un calcul, dar de mult, nu
firfirici pentru pop-corn ca data trecută? Curaj, curaj!... (Urlă în interior.)
Cât de mult?!
Oricum, de mult mai mult ca data trecută...
Şi tu crezi că data trecută a fost puţin?
Chiar aşa. De când te interesează ce e
în capul meu pătrăţos?! De când te interesează ce e sub bigudiurile mele? De
când?
A
patra aşteptare
Bonjour Tristesse!
Niciun “ha”. Bucură-te! S-a
rezolvat!
Cum când?
Acum. Stai să-mi pornesc
cronometrul. Hlizirea
nu are de-a face cu bucuria.
Astăzi am împrumutat al doilea sul de la Pomcourt. Nu mă mai venerează ca la primul sul. Dar n-are a face. Important e că te
venerez eu. Foarte pragmatic. În propriul meu stil.
...Acum, încotro vrei să te mai îndrepţi? La care pol?
Se caută voluntari pentru Marte?
N-am ştiut. Tichetul este numai dus... Tatăl tău nu este Banji, tatăl tău este Marie Antoinette! Deşi, spre regretul nostru comun, nu ai
nicio picătură de sânge nobil.
Nu-mi spune că te-au acceptat.
Trebuia să bănuiesc că te transferi la un alt club de prestigiu. Unul de frecat menta la
modul abisal. Da, da. Cred că trebuie să te cam şterg din catalog. Când începi
antrenamentele mai exact?
Ai undă verde. Pregătirea a luat deja
sfârşit. Deja? De ce trebuie să aflu mereu ultima?
Nu te mai pot opri. La vârsta mea alerg mai greu, chiar gâfâi. Nu am fost pregătită pentru o
dragoste condiţionată de nişte
valori nepământeşti. Năbădăile sunt atuul meu.
Certificat de bună purtare ţi s-a cerut? Şi?
Ştiu că poţi să plastografiezi excelent... Ce speri să găseşti acolo în ceruri? V-I-A-Ţ-Ă?! Ha-ha-ha! Eu zic să nu dai cucuveaua de sub limbă.
După tine nu e nimic, după tine e potopul... Isabel ce zice? Mai măcăie
ceva?
De ce te miri? Întotdeauna
m-a interesat soarta ei, chiar şi atunci când n-am
mai vrut să aud de ea.
Mă interesează. De când cu creolul acela. De când cu indianul acela. Gândeşte-te şi tu că, în absenţa ta, o să trebuiască să meargă neînsoţiţi până la
McDonald’s, printr-o mare de xenofobi. Câtă ruşine. Păcat că nu se poate cântări.
Atât am putut, atât am făcut. Crede şi
tu. Dacă nu crezi, măcar îndoieşte-te.
Săraca.
În sfârşit, recunoşti că nu-mi
sunteţi indiferenţi. Totuşi, trebuie să te bucuri, neapărat, de sinuciderea asta controlată a ta.
Isabel este iar însărcinată? Asta e. Are
tupeu... Are tripleţi? Îi vom boteza
cu nume de continente necunoscute. (Se
aude căderea unui pahar greu care refuză să se
spargă.)
Iar?! Presimţeam eu ceva. E o fire foarte
stăpânită. Nu ca mine. Care am ştiut să
mă opresc de la primul eşec, de la prima corabie scufundată.
Mie-mi zici. Bănuiesc că, între voi, nu e vorba de bărbaţi însuraţi. Ce fază! De-abia au trecut două ceasuri de la
ultima naştere. Cum de-a reuşit?
Nu-ţi dai seama nici tu.
Ar trebui să-l întrebăm pe Brutalus al nostru, poate-şi aduce ceva aminte... Păcat, mare păcat că nepoţii tăi n-o să mai aibă niciodată un tată care să le fie în preajmă, când
o fi să se nimerească în primul pom altoit.
Da, da, e un fenomen
foarte frecvent. (Revenind la oile
negre.) Trebuie
să ne resemnăm în faţa pierderii unui inconştient de proporţii. Da, da, mare păcat.
Mai ai ceva de spus?
Taci. M-ai nenorocit.
Mă refeream la ceva nou.
Taci. Drum bun spre stele! Cum, “doar atât”?! Patru
cuvinte înseamnă puţin?
Totuşi, privind retrospectiv, realizez că nu m-ai întrebat niciodată cum mă
simt. Mare brânză. Recuperăm.
Acum, că nu m-ai întrebat, mult mai bine. Ca o
muscă strivită pe parbrizul Hondei tale... De cât ai nevoie?
Crezi că sentimentele mele se reduc doar la dolari, atât?
...Sunt convinsă. Spui şi tu acolo o
sumă, ceva?
Sigur că te jignesc. De te-ar jigni toată lumea
aşa cum te jignesc eu.
Numărătoarea inversă e în toi.
Sigur că da. Pentru
cine, dacă nu sunt indiscretă?
Da, sigur. Pentru cei aleşi.
Ai nevoie de... multe zerouri? N-o mai ocoli. O familie numeroasă nu se întreţine uşor. Mai ales când
niciunul dintre cei implicaţi nu vrea să tragă la jug.
De data asta, am să-ţi dau tot ce nu mai am. Eşti
mulţumit?
Da, mami, cu condiţia să-ţi aduci şi
tu obolul, să mai
pui şi tu ceva în plus... La două, e bine? Cum? Nu te mai grăbeşti? Ai putea să-ţi
pierzi locul de la ruletă dobândit atât de greu.
Nu eşti atât de sigur că îţi mai place
Marte, mai ales că ai întâlnit atâta afecţiune maternă pe bunul nostru Pământ? Chiar că ai fi putut deveni un comedian de excepţie, dacă
n-ai fi fost un imitator cu talent...
Deci la două? Crezi că am chef să glumesc? La două, deci!
A
cincia aşteptare
“Când vei veni la două, va fi deja prea târziu. Vine o vreme când trebuie să am decenţa să mă retrag definitiv,
să depăşesc cumva finişul. N-ai spus-o chiar tu? Nu mai pot s-o întind la nesfârşit ca râma, nu mai pot să trăiesc până te
maturizezi câtuşi de puţin. Deja, datoria mea către domnul
Pomcourt a ajuns la un bax. Închipuie-ţi! Un ditamai bax la vremurile astea...
Nici nu îmi mai răspunde la uşă, cât despre
un salut civilizat nici nu mai poate fi vorba. Când ne intersectăm, se uită la
mine ca printr-o sticlă de sifon ciobită. Da, da, se poartă impecabil
pentru un respectabil proprietar al unei prospere fabrici de hârtie igienică,
nu i se poate reproşa absolut nimic...
Când vei ajunge la două, va fi deja mult prea târziu, chiar dacă
ţi-ai potrivit ceasul Omega din timp... Poate, cu ocazia asta, te vei învăţa să nu mai faci copii pe seama altora, să nu
mai torni plozi pe spatele meu gârbovit. Linişteşte-te, îmi plac, ador nepoţii, dar în calitate de bunică a lor, nu
de mamă şi tată la un loc...
Da, da, poţi să bifezi cât mai gros, poţi
să chiui; nu
va mai trebui să te cheltuieşti deloc pentru flori. Mi-am antamat hoitul ştiinţei (sau mă rog cât a mai
rămas din el) ca să-mi plătesc datoriile istorice faţă de Pomcourt. La data când vei citi aceste rânduri,
livrarea a fost deja efectuată. Un adevărat
gheşeft pentru ţările lumii a III-a care vor să studieze, în amănunt, anatomia
bogăţiei. Ce păcat că nu vor înţelege prea mare lucru, dar asta nu mai e treaba
mea. Orice afacere, chiar şi cea mai măruntă, implică totuşi nişte
riscuri.
Ştii cât de mult mi-a plăcut să călătoresc împreună cu tine pe toate
coclaurile, pe la toate hotelurile de o
stea... Ha, ha! Ce excentric să traversez oceanul într-un container
fără ferestre, fără aerisire... Ha, ha! De data asta sunt incognito, într-o cutie de zinc, aidoma unei marionete stricate... Incognito... Conform contractului încheiat, voi deveni obiect de studiu
undeva în Burkina Faso sau în Nepal... Ha, ha! Ce n-am fost şi ce-am ajuns. Am dat
lovitura finală! Oricum, nu mai contează prea mult, de vreme ce sufletul nu se poate nici într-un fel diseca...
Biblicul Adam a avut
numai tată şi ai văzut ce i-a mers... De azi înainte, eşti pe cont propriu, pe liber. Da, da, alb înseamnă rău, negru înseamnă
bine de tot... Capisci?
Eszter.
P.S.
Am tot încercat să-mi tot
amintesc “Pe o mare-nspumată”, dar n-am reuşit să
ajung deloc la refrenul acela balcanic... Cum suna, când îl cântam împreună în dialect? Îţi mai aduci aminte, Adam?
A
şasea aşteptare (de fapt, doar una virtuală)
Eşti atât de previzibil încât pot să reproduc exact următoarea ta vizită de la două.
Pariu?
“Mama! E două fix!... Două şi mă grăbesc! Cena, eroul meu
declarat, se luptă din nou pentru titlu, poate reuşesc să-i strâng mâna, poate prind
un autograf...
Mama! Isabel este iar însărcinată!!! A început să
arate ca Bran în epoca lui
de glorie. Da, da, nu mai contează cu cine, “Jean” boxează! Facem ditamai divizia de wrestling, mai ceva ca SmackDown! Una cu tot cu rezerve şi bucătari!... MAMAAA!... Pe unde te-ai mai ascuns?!... Te
văd, mama, te văd!... Nu te mai prosti, haide că mă grăbesc!... (Fals.) Cum te mai simţi?... Surprizăăă!... Kindeeer!!!” (Sunetul
uni balon care se dezumflă exasperant de încet.)
Tţ! N-a fost deloc să
fie... Tu trebuia să fii o fată pe care s-o cheme Eva... Ştiai?
Capacul cutiei mele de zinc e
plin deja de găinăţat de albatroşi. Eşti mulţumit?... Bine, tac. Tac. TAC. În
sfârşit.
CORTINA
Nota Autorului:
Regizorul are dreptul sa folosească ca intermezzo melodia
“Comme facette mammeta”, cântată de Massimo Ranieri în napoletană, ori de câte ori i se pune pata sau i se pare că
n-o s-o scoată la capăt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu