Motto:
“Ce
albastru nefiresc e ceru’, ca fundalu’ de la Windows XP!”
L a u r e n ţ i u B u d ă u
VEDERE DE SUS
P E R S O N A J E L E :
DUDU - 65 de kg (cu tot cu rucsac)
FLORI - (supranumită şi
“Traficanta de mentosane”) – 87 de kg
SHARAZAN
- 74 de kg
PUŞA - în
parametri optimi
L O C U L : Acoperişul dezafectatului hotel
“MOLDOVA”
T I M P U L : Pe repede înapoi
Nota Autorului: În cazul în care după prima lectură nu s-a înţeles nimic,
recurgeţi cu graţie la cea de-a doua lectură... Dacă şi după această experienţă
părerile rămân tot ca după prima lectură, încercaţi să lecturaţi piesa de la
coadă la cap.
-2017-
A patruzecea zi. De fapt, ultima. De
fapt, cea mai scurtă.
Sharazan: Cine ne iartă?... Ne iartă
cineva?...
Dudu: Lasă asta. Ai găsit?
Flori: Chiar ai găsit?!
Sharazan: Da. I-am cerut-o bunicii pe care n-am avut-o
niciodată alături. Pân-la urmă mi-a dat-o. Cu chiu cu vai. E o ediţie foarte
veche, moştenire de familie. Mi-a zis să am mare grijă, să nu-i îndoi nicio
pagină, altfel îmi rupe picioarele... Uite, e chiar aici, unde am subliniat cu creionul.
Aici, jos. Cine începe?
Flori: Începe tu.
Sharazan: 1. Atunci, Iisus aduse-Să de duhul la pustie să
ispitească de diavolul.
2.
Şi postind 4o de zile şi 40 de nopţi,
apoi flămînzi.
3. Şi apropiindu-se cătră
El ispititoriul zise: „De eşti Fiiul lui Dumnezău, zi ca
pietrile aceastea pîini să să facă”.
4. Iară El răspunzând zise: „Scris iaste: «Nu numai cu pîine va trăi omul, ce cu tot cuvîntul care iese den gura lui Dumnezău»”[1].
Dudu: 5. Atunci luo
pre El diavolul pre
aripa besearecii.
6. Şi zise Lui: „De eşti Fiul lui Dumnezău, pune-te
pre Tine jos, că scrisu-s-au
că: «Va porunci
îngerilor Săi de Tine; şi preste mîini rîdica-Te-vor, să nu cîndva poticneşti de piatră piciorul Tău»!”.
Flori: 7. Şi zise Iisus lui: „Iară s-au scris: «Să nu ispiteşti pre Domnul Dumnezăul tău»”.
8. Iară luo pre El diavolul într-un munte înalt foarte şi arătă Lui toate împărăţiile lumii şi mărirea lor.
9. Şi zise Lui: „Toate aceastea voiu da Ţie, de Te vei pleca să te închini
mie.”
Dudu: The End! (Aruncă Biblia peste balustradă.) Suntem chiar la ultimul nivel.
Deasupra etajului XIV. Chiar
pe capac. Dacă cineva ar putea face o vedere de sus, nu am arăta decât ca nişte puncte pe un zar tocit. Drumul nostru se
termină aici.
Flori: Chiar aici, înainte de a începe măcar.
Sharazan: Aţi adus scotch-ul?
Flori: O întreagă rolă. Ne-a rămas de când am zugrăvit.
Dudu: Ca să fim siguri că nimeni nu trişează. Nu că n-am avea încredere, dar e mai bine aşa.
Flori: Ne legăm palmele de palmele celuilalt. Le înfăşurăm. Strâns.
Foarte strâns.
Sharazan: Mi-e frică. Sunt atât de puternic. Pot s-o fac?
Dudu: Avem atâta încredere
unul în celălalt. De aceea ne legăm palmele de palmele celuilalt. Strâns. Foarte strâns.
Flori: Voi ce v-aţi fi dorit
să ajungeţi când eraţi mici?
Dudu: Concentrează-te, Flori; nu cred că e momentul nici locul...
Chiar aşa, ce-ţi veni?
Sharazan: Eu mi-aş fi dorit să
ajung pilot de încercare, la U.R.A.
Flori: Pe bune?!
Sharazan: Dar tu?
Flori: Sătulă, asta mi-am dorit să ajung. Şi să locuiesc toată viaţa
pe un munte de mentosane. Dar tu, boss?
Dudu: Trebuie neapărat ca să
spun?
Flori: Doar, numai dacă vrei.
Dudu: Habar nu mai am. Nici
nu ştiu dacă mi-am dorit să ajung vreodată ceva sau alţii au luat hotărâri în
numele meu. Ce, dracu’, vreţi să vă mint?
Sharazan: Auziţi? Parcă nechează
un mânz rătăcit... Unul de rasă. Unul foarte speriat. Unul cu ochii dilataţi de
frică, ca în “Haiducii lui Şaptecai”...
Dudu: Baţi câmpii. Ce să
caute o mârţoagă chiar în buricul Bacăului?! Cei de la spaţii verzi ar fi în
stare s-o împuşte pe loc, chiar dacă ar fi un pur sânge arab, numai să nu le
calce pe idioatele de panseluţe.
Sharazan: Păcat că e ceaţă. Dacă
am putea vedea până jos, mi-aţi da sigur dreptate... E sigur nepotcovit. Sută
la mie. Îl auziţi cum bate în asfalt cu picioarele din faţă? Poate e căluţul
tău care te aşteaptă de-o viaţă... Cel pe care îl aştepţi de atâta amar. Îl auzi,
Flori?... Spune-mi că îl auzi şi tu!
Dudu: Să nu uităm pentru ce am venit pân-aici. Concentrează-te, Sharazan; nu cred că e momentul nici locul pentru abateri cabaline...
concentrează-te, frate...
Flori: Eu nu sunt o fiinţă atât de puternică ca voi. Sunt o fiinţă slabă,
la figurat, fireşte. Nu sunt aşa cum au zis ei, o figură. Dar, totuşi, pot s-o
fac! Chiar pot s-o fac! Mai ales că ştiu că n-o
să plângă nimeni după mine, nici
măcar o caracatiţă cu lacrimi de crocodil, mai ales că ştiu că am toată moartea pe repede înainte.
A treizeci
şi noua zi
Flori: Ultima provocare: “Aruncă-te de pe cea mai înaltă clădire
din oraş!”... Încă mai speram că totul e-o glumă. Chiar şi una proastă. N-a fost să fie.
Sharazan: M-au ameninţat că, dacă nu mă arunc în cea de-a 40-a zi, mă fac de ruşine peste tot: în faţa Puşei, a bunicii, a mamei din Italia, a liceului, a celor 4.999 de prieteni de pe Facebook.
Dudu: Bingo! Ultimul nivel. Chapeau,
Oktopuss!
Flori: Au înnebunit?! Cum să-mi posteze filmarea mea cu “organele intime”
pe You Tube?! Ce, vrei să mă
exmatriculeze madam Baran? Da’ ce, eu-s din alea din filme, chiar dacă vitregu’ meu încearcă să-mi bage cu de-a sila
mâinile-n chiloţii lui?
Sharazan: Mai bine aşa decât să mă fac de ruşine. Sper ca Puşa să mă ierte
pentru acest gest îndelung cugetat, să se consoleze rapid cu Gelu-Tembelu’, ca şi cum nici nu aş
fi existat... Sper ca Mama să mă ierte. O fac spre binele ei. De fapt, spre binele tuturor.
Dudu: Poate, cel puţin, aşa le voi atrage atenţia; poate am să reuşesc să-i fac să
înţeleagă că am existat şi eu în viaţa lor, că mai contează şi altceva în afară
de vila cu trei etaje de la Gherăieşti.
Flori: Trebuie să mor, deşi nu sunt încă pregătită. Dudule, eşti sigur că “MOLDOVA” e cea mai înaltă clădire din oraş?
Sunt atât de tânără, nici măcar nu ştiu cum se face ciorba de burtă... Oare voi ajunge în iad pentru
asta?
Dudu: Iadul este numai pe pământ, Flori, dragă, nu mă mai enerva... Chiar, ce-ţi veni cu ciorba de burtă?
Flori: Vine până aici un damf, de undeva de la blocurile din jur, nu-l simţi? Dacă nu pot să o gust, măcar să o trag pe nas.
Dudu: Chiar că eşti incapabilă să te ridici la solemnitatea acestui moment
prăbuşitor.
Flori: Cred că niciunul dintre noi nu este capabil să se ridice la
solemnitatea unui astfel de moment de genu’. Nici măcar fiţoasa de Puşa. E total incapabilă de sentimente. Cred că, în afară de nişte pantofi roşii cu toc, nu şi-a
dorit cu adevărat nimic înălţător în viaţă. Clar.
Dudu: Şi tu ţi-ai dorit?
Sharazan: ???
Flori: Da. Un cal.
Dudu: Las-o baltă.
Flori: Un cal blând şi
puternic, cum am văzut eu la herghelia de la Hemeiuşi. Dar n-am avut curajul
să-i spui nimănui până acum. De altfel nici nu cred că avea cine să mă audă.
Chiar aşa, cine să m-asculte pe mine?
Dudu: Ce tare! Tu ştii câţi
parai face o mârţoagă din asta de lux?
Sharazan: E pentru prima oară când te văd atât de sinceră cu tine însăţi.
Flori: Sharazan, având în vedere că... acum pot, pot să-ţi zic. Sunt
îndrăgostită total de tine, încă din prima clipă când am urcat aici, pe
acoperiş. Ce-ai găsit tu la încrezuta aia de Puşa, la schija aia, măi, băiatule?! Chiar dacă e... a
fost prietena mea cea mai bună până
acum. Nu vezi ce buze subţiri, ce scobitori are? Nici n-ai pe ce pune mâna.
Dudu: Decesul Poeziei începe
cu tine. Parcă eşti o cântăreaţă de nunţi.
Sharazan: Am să mă prefac că n-am
auzit nimic, traficanto. Are dreptate Dudu. Chiar că eşti incapabilă să te ridici la
solemnitatea acestui moment prăbuşit.
Dudu: Îţi mulţumesc, Black
Oktopuss, mi-ai acordat mai multă atenţie în aceste 40 de zile decât părinţii mei
în 18 ani! Chapeau, Black Oktopuss, chapeau! M-am decis! Îţi aparţin!
Sharazan şi Flori: Şi noi,
definitiv! Pentru că nu mai e loc de întors pentru unii ca noi.
A treizecea zi
Flori: Caracatiţa mi-a spus că, dacă vreau să trec la următorul nivel,
trebuie să-mi filmez organele intime. Să-mi filmez organele intime?! Cred că
n-am auzit bine. Dacă sunt “organe intime”, de ce ar trebui să le filmez? Am
trimis un mesaj. După o oră am primit răspuns. Într-adevăr, Caracatiţa mi-a
spus că, dacă vreau să trec, să
sar la următorul nivel, trebuie să-mi filmez organele intime. Şapte minute. De
fapt nu mi-a spus, mi-a poruncit.
Dudu: Caracatiţa mi-a poruncit să fac o poză în care eu şi cu Sharazan ne
sărutăm pasional. Foarte pasional.
Cu limbile. Asta dacă vreau să trec la următorul nivel. Mă pricep la teatru. Chiar am
şi jucat într-o trupă de amatori de la Palatul Copiilor. Nu e mare scofală. Mai ales c-o să rămână totul secret. Mai ales că mi-au
garantat că, după fiecare dovadă trimisă, şterg fişierele. Ce, credeaţi că actorii de la Bacovia
chiar se sărută pe bune pe scenă? Vrăjeală! Doar îşi apropie mult feţele lor roase de invidie, atât.
Sharazan: Am refuzat, evident. Cum să mă pup eu cu Dudu?!... Ce treabă am cu ce fac
alţii?... Cum să se pupe pe buze băiat cu
băiat?!... Ce-ar spune bunica mea despre o atare grozăvie?... Doar n-am înnebunit chiar de tot. Dacă ar fi fost cu Puşa, aş fi făcut cu drag o telenovelă,
chiar un serial... Marş, mă’! Pân-aici! Mă retrag. Definitiv.
Flori: Nu e mare scofală. Mai
ales c-o să rămână totul secret. Mai ales că, mi-au garantat, după fiecare
dovadă trimisă, şterg fişierele. Deşi ştiam asta, tremuram toată. Am încuiat bine-bine
uşa camerei. De două ori. Chiar am şi împins o noptieră până în dreptul uşii. Ca să fiu sigură, de aia.
Dudu: Serios? Am copilărit, am
făcut atâtea trăsnăi împreună. Ne cunoaştem de atâta timp, încât parcă suntem
fraţi. De ce atâtea procese de conştiinţă? Simplu. Doar trebuie să bifăm. Dacă este de acord şi Sharazan, o
facem, cum să nu. Pentru mine e cam aceeaşi chestie ca şi cu panoul. Numai că nu ştiu care dintre noi doi este mireasa.
Sharazan: M-au ameninţat că, dacă nu le trimit de urgenţă poza, o să-i trimită mamei înregistrări cu toţi câinii omorâţi de mine. Chiar şi cu mine în acţiune când le întind pungile cu conţinut “extrem de otrăvitor”. M-au urmărit peste tot. Mai bine aş fi păstrat pentru mine una
din pungile alea... Chiar că am picat de fazan. Total. Pân-acum mi-au spus,
mi-au garantat că şterg toate fişierele trimise de noi... Iartă-mă, Mama!... Săraca, e bolnavă de inimă... Nu pot să îi facă una ca asta... Nu pot să-i fac aşa ceva...
Flori: N-am reuşit să filmez decât trei minute. Mi s-a făcut silă de mine.
Pentru prima dată în viaţă. Jur! Bine că, peste câteva zile se
termină idioţenia asta care
a-nceput deja să miroasă urât. Oare chiar şterg
fişierele?
Sharazan: Ce c... t mai e şi ăsta?! În ce m-am băgat? Cine face ca mine, ca mine să păţească.
Dudu: Îi tremura telefonul, de parcă ar fi fost un cutremur de 8,14 care avea epicentrul în adâncul sufletului său... Niciodată nu l-am văzut atât de speriat. Şi doar ne cunoaştem de la grădi.
Bine că s-a terminat repede. Am trimis eu pozele pentru amândoi, că el nu mai era în stare. Suntem aproape de
ultimul nivel.
Flori: Suntem atât de aproape de ultimul nivel.
Sharazan: Suntem atât de aproape de ultimul nivel.
Toţi trei: Marele premiu este
Moartea! Când se vor împlini cele 40 de zile, vom fi liberi! Vă vine să credeţi? Ca
păsările cerului, ca pescăruşii de
pe Bistriţa!
A douăzeci
şi patra zi
Sharazan: Ştiţi că nu se găseşte vaccin antirabic şi antitetanos la
Spitalul Judeţean? Ştiţi câte femei, câţi copii şi bătrâni sunt atacaţi şi
muşcaţi zilnic numai pe străzile Bacăului de către câini? Dar anual? Vă spun
eu: sute, poate mii. Vi se pare puţin? Dacă aţi fi în
rândul victimelor maidanezilor, tot la fel de mic vi s-ar părea numărul?
Puşa: Azi au avut nu ştiu ce consfătuire profesorii la inspectorat, aşa că ne-au dat drumul acasă. L-am sunat pe Sharazan, ca să ne plimbăm pe
malul Bistriţei, pentru că mă
durea capul... De fapt am încercat să-l sun, că nu mi-a răspuns în niciun fel.
Sharazan: Am fost la farmacia veterinară de la Piaţa Centrală. Aia de sub
scări. Aia pe vitrina căreia scrie “Raticide şi biocide”. Am cerut un kilogram de otravă pentru
şoareci. Vânzătorul m-a întrebat dacă nu vreau varianta “extrem de otrăvitor”.
“De ce?”, am fost intrigat eu. “Pentru că e mai puternică, puştiule, d-aia.
Curăţă tot. Şi şoareci şi şobi. Numa’ aveţi grijă, Doamne fereşte, să nu-l
lăsaţi la îndemâna copiilor, că
poate s-omoare ş-un bou!” Şi e numa’ 8 lei pachetu’ de 400 grame.
Puşa: I-am trimis zece mesaje cu “Te iubesc, bunny!” şi unul cu “E atât de frumos
afară! Mi-e dor de tine! Nu vrei să ne-ntâlnim?”
Sharazan: Am luat trei pachete de “extrem de otrăvitor” şi o pereche de mănuşi de menaj verzi... Pe urmă am trecut pe la Penny şi am luat un sac mediu de hrană uscată pentru câini. Cronţonele, da.
Puşa: Normal să mă îngrijorez. Ce-aţi fi făcut în locul meu, dac-aţi fi fost atât de îndrăgostită?
Sharazan: Acasă, am amestecat grăunţele de raticid în
hrana pentru câini. Am făcut 27 de pacheţele pe care le-am pus în rucsac.
Puşa: Am mai trimis încă zece mesaje. Nimic. Am sunat-o disperată pe Flori. Nici ea nu ştia nimic despre Sharazan. Am continuat să-l sun de 250 de
ori. Am vrut să merg până la el, pe Lalelelor, dar mi-a fost ruşine.
Sharazan: Am ieşit cu rolele de
firmă trimise de Mama; bineînţeles, primite de pomană de la copiii babetei. Au
doar câteva mici defecte aproape insesizabile: lipsa frânei şi câteva
zgârieturi timide, în rest sunt impecabile... Prima oprire a fost la Colţ Alb. N-a bănuit nimeni nimic când i-am răsturnat pacheţelul cu
hrană uscată în bot, mai ales că în jur era plin de resturi de covrigi, mici
neterminaţi şi tot soiul de oase descărnate, aruncate de diverşi iubitori de
animale... L-am mângâiat oficial,
ca pentru
ultima oară. “Îmi plac animalele,
dar pe oameni îi ador! Asta e viaţa, soarta şi destinul, prietene! Salutări domnului
London!” cred că i-am spus la plecare, chiar în timp ce se apucase leneş de ronţăit...
Puşa: L-am sunat şi pe Dudu. Era foarte incoerent. N-am înţeles nimic din
ce vorbea, cred că era groggy ori
de-abia se trezise din somn. Ce “gaşcă”, fată, mă laşi? Eram
un ghem de nervi. Am hotărât să mă plimb singură.
Sharazan: Dup-aceea am luat-o pe Ştefan cel Mare, de fapt cam în toate locurile unde ştiam că se adună potăile. De obicei lângă chestiile alea zincate de gunoi.
Puşa: La un moment dat, mi s-a părut că trece în viteză, pe lângă mine, cineva pe role care aducea cu Sharazan, dar n-am apucat să-mi dau bine seama... Era cu spatele, era cu mănuşi albastre, stridente, foarte la modă...
Sharazan: Au urmat: Mioriţei, Energiei, Alecu
Russo, Piaţa Florescu, Zimbru, Milcov, Letea şi Orizontului. Până când s-au
terminat toate pachetele. Dar şi
eu eram terminat de efort. Total.
Puşa: În momentul în care treceam de Catedrala Catolică, a ţâşnit pe lângă mine, val-vârtej, Sharazan. Avea un rucsac mov, italienesc,
unul imens în spate. Cu Pinocchio, da. L-am
văzut clar. L-am strigat. Nu ştiu cât de
tare, mă rog, atât cât poţi să strigi lângă o biserică, fără să cazi în
penibil. Nu cred că m-a auzit. Sigur
nu m-a auzit, mai ales că purta şi un soi de cagulă de schi... Normal. Altfel s-ar fi oprit, dacă şi-ar fi dat seama, nu?
Sharazan: În momentul în care dădeam colţu’ Catedralei Romano-Catolice, am trecut pe lângă Puşa... Draga de ea. M-a recunoscut şi a strigat după
mine. M-am prefăcut că n-am auzit şi am continuat cursa. Trebuie să inventez o scuză foarte
bună, chiar una genială, în
momentul în care o să am curajul să dau din nou ochii cu ea.
Puşa: De trei ori ne-am mai intersectat, dar nu mi-a acordat nicio atenţie.
Da, m-a durut... Să-i fi spus oare ceva care să-l fi
supărat atât? Sigur, nu-mi aduc
aminte. Oare cine se crede?
Sharazan: Nu ştiu cum se face că în decurs de două ore ne-am intersectat de
şase ori. De fapt de cinci, că a şasea... Soarta, destinul.
Puşa: Nu mai înţelegeam
absolut nimic. Nimic. A şasea oară, tocmai când m-apucasem să bocesc pe o bancă în
staţia de la Precista, ghici cine îmi strânge umerii? Chiar el. Săracul umblase,
alergase năuc prin tot oraşul ca să-mi cumpere cel mai frumos buchet de trandafiri
şi eu, derutată, eram gata-gata să-l strâng de gât şi să-i dau papucii în favoarea lui Gelu. În
momentul acela simţeam că Gelu mai merită o şansă, dar acum cred că eram doar
foarte tulburată... A, nu ţi-am povestit niciodată despre Gelu de la XII C. E
un dobitoc cu bani care se tot învârte pe lângă mine. Uită numele ăsta.
Definitiv.
Sharazan: Caracatiţa noastră
trebuie să
fie extrem de mulţumită. M-am încadrat în timp? M-am încadrat, boss. MAGNA CUM LAUDE, boss! Am trecut la următorul nivel. Am
trecut. Asta e tot ce contează. Tu cum te-ai descurcat? Alooo?... De unde să-mi
dau seama că n-ai semnal?
Puşa: Da’ de unde! N-am stat
mai mult de un sfert de ceas. Ne-am înţeles din priviri. L-am înţeles perfect.
Orice campion are nevoie, după un meci important, să se refacă. Era atât de
palid sărăcuţul şi tremura tot de la efort, şi unde mai pui că respira
înfiorător. Exact ca un astmatic cronic, deşi nu mi-a spus că suferă de vreo
boală... Oare îmi mai ascunde şi altceva?... Da, ne întâlnim duminica asta, pe
la prânz. Avem toată viaţa în faţă ca să recuperăm eventualele
desincronizări... Gesturile mărunte contează, nu?
A douăzecea
zi
Sharazan: De ce caşti?
Flori: L-am auzit clar cum
scâncea, porcu’, în spatele uşii: “Flori! Flori! Deschide, Flori!”. Ba chiar am
auzit cum ticălosul încearcă să forţeze închizătoarea. Dorm cu o rangă cât
zilele sub pat, uitată de muncitorii care ne-au dărâmat boxa de pe balcon. Da,
e casa lui, de asta îşi forţează norocu’. Pentru că ştie că n-avem unde să ne
ducem cu sacu’ de boarfe în spate, pentru că ştie că n-avem bani nici măcar de
o gazdă... De asta suntem la cheremul său.
Dudu: De ce caşti?
Sharazan: M-am sculat azi-dimineaţă, de fapt, azi-noapte. La 3:20 fix.
Dudu: Nu se spune “m-am sculat”, se spune “m-am trezit”. (Râde.)
Flori: Şi eu mi-am ridicat capul de pe pernă la 3:20. Fix. Nu pentru că mi-ar fi fost neapărat sete... Sunt zodie de pământ. Pot să mănânc toată noaptea, dar nu pot
să beau apă. Şi în plus, din spatele uşii şubrede se auzeau tot soiul de
cuvinte porcoase la adresa mea.
Sharazan: Era chiar prea multă
linişte, atât de multă, încât parcă mă durea sufletu’... Nici măcar autobuzele de pe linia
14 nu ieşiseră pe traseu.
Dudu: Ai mei sforăiau cumplit. Acum cred că ştiu de ce s-a lungit fisura de deasupra patului lor, de se
vede cireşul bătrân din spatele blocului... Se vede că trag tare la meditaţii, că
vor să-şi facă o vilă cu trei etaje,
la Gherăieşti; una cu livadă şi piscină; că ei, de fapt, la muncă, mai mult se
fac că fac.
Sharazan: Cine să sforăie la mine acasă? Ghivecele de pe balcon?!
Dudu: Bunica ta de la Paris, Sharazane, aristocrata cu dinţi de aur, cine să sforăie...
Flori: Eu stau tot în ultima cameră din apartament. Aia cu igrasie. Da, la U.C.A. Ai mei dorm în bucătărie, că e mai cald, că nu mai suntem racordaţi de hă-hăt... (Cască lung.) Chiar că suntem cu
toţii nişte căscaţi. Parcă am fi lucrat
în schimbul III la mină. Parcă am fi ieşit din şut.
Dudu: Am dat drumul la laptop.
Sharazan: Am deschis calculatorul. Zdrăngănea ca o locomotivă cu aburi, cu toate
că i-am schimbat recent cooler-ul. Sper
să nu fie iar hard-ul, că am pus-o.
Flori: Tableta mea e tot timpul în priză. E atât de fierbinte câteodată încât ai putea să prăjeşti un ou
pe ea, ori chiar să-ţi faci un ceai. Asta de dinainte de Crăciun, de când i s-a ars
acumulatorul. Mi s-a făcut aşa
subit dor să mă uit la un film marfă. Neapărat, unul horror.
Sharazan: La 3:20, soro?! Eşti sigură că nu te-ai băgat din nou cu capu-n frigider?
Flori: Ce spiritual!
Dudu: La 3:20? Chiar că eşti ţăcănită rău. La ora aia nici
măcar greierii nu cântă.
Flori: Ia viteză! Sunt ţăcănită rău, dar în rest sunt “bună”... “Psycho”, da. Da, da, da, da. Ăla clasicu’ în care Anthony Perkins se
îmbracă cu hainele maică-sii şi ucide în serie gagicile sub duş.
Sharazan: De când îţi place ţie Hitchcock?! Parcă te uitai
numai la Animal Planet. La vaci şi carcalaci.
Flori: Vrei să mă vezi cum
arăt când sunt cu nervii în piuneze? Să vezi ce piruete fac când sunt călcată
pe bătături?
Sharazan: Un film horror pe zi este de ajuns.
Flori: Un film horror pe zi
este prea mult.
Dudu: Ca să fiu cinstit şi eu m-am uitat azi dimineaţă la “The Haunting in Connecticut”. La 3:20. Fix-pix.
Sharazan: Şi eu m-am uitat la “The
Exorcism of Emily Rose”. Ce râdeţi? Nu are rost să dau detalii. Aşa mi-a venit.
Dudu (ironic): Ce coincidenţă. Să ne vină la toţi trei să ne uităm
la 3:20 la filme de groază.
Diferite, fireşte.
Flori: Îmi pică ochii în gură. Şi acum mai am pielea de găină, ca Andra când se-ntoarce cu scaunu’ către
victimă. Bun film. Clasic. Cam prea horror.
Sharazan: Mie-mi spui... Nici
acum nu mi-am revenit. Parcă sunt o piftie de struţ african.
Dudu: Ce, credeţi că mie îmi e mai uşor după “The Haunting in Connecticut”? Sunt ca un zid demolat, ca o gheişă într-un lac de petrol...
Flori: Gaşcă!!! De ce nu
suntem în stare să recunoaştem că ne uităm extenuaţi, în fiecare noapte, la
filmele astea horror, doar pentru că
aşa vrea muşchiu’ lu’ Caracatiţa asta?...
Dudu: De aia. Haideţi să bem o cafea strong, ca să
ne mai dezlipim pleoapele. Un ness ceva?
Flori: Pe mine doar o shaorma mă mai revigorează. (Cască grotesc.) Te rişti, boss?
Dudu: Shaorma ai zis, shaorma să
fie, baby!
Flori: Una mare, una dublă, da?
Sharazan: Mai merge cineva la
şcoală? Mai are cineva chef? Se riscă cineva?
Flori: De ce-ţi răceşti gura
degeaba? Nu vezi ce feţe de consumatori de artă cu de-a sila avem? Numai bune
de spart nuci.
Sharazan: Chiar că! Vă las! I-am
promis Puşei că...
Dudu: Ce rapid eşti
Sharazane. I-ai pus-o deja?!... Tu şi cu Puşa deja sunteţi...?! Serios?!
Sharazan: Nu chiar, da’ ceva pe
acolo. Când o să fie ceva serios, când o să fie de formaţie şi de naşi, vă
anunţ. Da’ mai trebuie să ne lămurim unu’ cu altu’, cum stăm cu treaba... Cam
vreo câţiva ani de acum încolo. Avem destul timp, avem toată viaţa înainte. De
ce să ne grăbim?
A şaptesprezecea zi
Flori: Aţi fost vreodată tentaţi să încercaţi ce gust are o tencuială veche
ori un graffiti plin de cuvinte porcoase?
Dudu: Cunoaşteţi macaraua aia părăsită, aia turn de pe malul Bistriţei? Aia
de lângă podul de fier. Scrie şi pe plăcuţa ruginită, are 62 de metri. În lungime, 62 de metri nu par cine ştie
ce, dar în înălţime, cei 62 metri se transformă în 62 de
kilometri... Jur!
Sharazan: Da, da, li s-a pus pata. Au ce au ăştia cu Cartierul CFR, de
parc-ar fi Pentagonul. Mi-au poruncit să mă filmez cu capul pe o linie aflată
în uz. Exact, una din aia strâmbă şi strălucitoare din care se vede vara cum iese căldura
şerpuind.
Flori: Caracatiţa mi-a poruncit să ling
zidul din spatele cinematografului Muncitorul. Centimetru cu centimetru. De la un capăt la celălalt... Oare caracatiţele au creier?... Naşpa, rău de tot. Noroc că pe acolo nu trece prea multă lume.
Dudu: Nici eu n-am ştiut-o până n-am fost anunţat că există şi că trebuie
să urc taman până-n vârf.
Flori: Trei zile n-am fost în stare să scot o vorbă, de se mirau toţi de ce voinţă am... Un adevărat record personal.
Sharazan: În planul apropiat, cu locomotiva trenului inter regio 380 care
se apropie vertiginos cu o sută şi ceva pe oră... Nu mai departe de 50 de m...
Flori: Mi s-a făcut limba cât o
vânătă din aia umflată cu chimicale... Trei zile n-am fost în stare să scot
o vorbă. Un adevărat record. Dacă ar afla tatăl meu bun... m-ar umple de
vânătăi. Dar oare mai ştie cum mai arăt? Dacă ne-am întâlni întâmplător pe
stradă, oare ne-am mai putea recunoaşte?... Ha, ha! Ce glumă bună, flăcău!
Sharazan: Da, IR 380, cel care pleacă din Bucureşti Nord la 06:15 şi trece
prin Ploieşti Sud (06:59) - Buzău (08:14) - Focşani (09:27) - Mărăşeşti (09:51)
- Adjud (10:19) - Bacău (11:00) - Roman (11:45) - Paşcani (12:14) - Dolhasca
(12:36) - Vereşti (12:54) - Suceava (13:09) - Suceava Nord (13:31) - Dărmăneşti
(13:42) - Dorneşti (14:07) - Vicşani (14:24).
Dudu: Vârful nu e ceea ce credeţi voi, fraierilor, e chiar vârful, adică
ciocul macaralei, locul pe unde coboară cârligul... Da, da, chiar acolo; să-mi dau drumul în jos şi mă mă ţin numa’ c-o mână de şufa ţepoasă. Trei minute cât
veşnicia. Uită ce ţi-am spus. De acolo am zdreliturile astea la mufă.
Flori: Al naibii joc. Te face să te redescoperi total. Îţi întăreşte voinţa şi buzele. Mai ales buzele... Îţi arată culmi nebănuite. Altădată, de neatins.
Sharazan: Normal, dacă stau de vorbă cu voi. Cum să nu scap? Ce întrebare tâmpită e asta? E
clar, n-aveţi nicio şansă la “Vrei să fii miliardar?”.
Dudu: Trei minute pe orizontală nu înseamnă nimic-nimic, dar ştiţi cât înseamnă trei minute la înălţimea aceea? Ştiţi? Pe bune?!
Flori: N-am să mai intru în viaţa mea într-un cinematograf. Fie şi 15D. Fie şi 155D.
Sharazan: Ce trenuri zdravene, ce
locomotive diesel-electrice, ce avioane ţais se făceau, nenică, pe timpul lui
Ceaşcă, la noi la U.R.A, nu cutiile de conserve de azi. Şi acum, nu suntem
în stare să facem nici măcar o lamă de ras. Nu mai suntem buni de nimic. De
asta râd şi curcile de noi.
Dudu: Exact cât graniţa dintre viaţă şi moarte. Atât. Doar atât.
A patrusprezecea
zi
Sharazan: De ce caşti?
Dudu: De ce caşti?
Flori: De ce caşti?
Sharazan: Ce întrebare. M-am sculat azi-dimineaţă, de fapt,
azi-noapte. La 4:20 fix.
Dudu: Nu se spune “m-am sculat”, se spune “m-am trezit”.
Flori: Şi eu mi-am ridicat capul de pe pernă la 4:20. Fix. Nu pentru că
mi-ar fi fost neapărat sete... Pot să mănânc toată noaptea, dar nu pot să beau deloc apă. Mi
s-a părut doar că trage vitregu’ meu de uşă... Mi s-a părut că-mi şuşoteşte din
nou: “Toate femeile sunt curve, Floricel! Ai înţeles?”... Are buba la cap,
scabrosu’. Dacă îi spun mamei ce şi cum, şi-a dat foc la valiză definitiv. Jar
mănâncă. Da’ şi noi trebuie să ne-ntoarcem pe străzi.
Sharazan: Era chiar prea multă
linişte, atât de multă, încât parcă mă durea. Nici măcar măturătorii nu-şi începuseră treaba. Oare ăştia mai iau spor de ruşine sau doar bonuri de masă?
Dudu: Ai mei sforăiau cumplit. Acum cred că ştiu de unde a apărut fisura de deasupra patului lor... Se vede că trag tare la meditaţii, că
vor să-şi facă o vilă cu trei etaje
la Gherăieşti; că ei de fapt la muncă mai mult se odihnesc... De fapt, s-au orientat
toată viaţa. De asta îl tot regretă pe Ceaşcă.
Sharazan: Cine să sforăie la mine acasă?... Mă laşi?!
Dudu: Bunica ta de la Valea
Budului, Sharazane, cine să sforăie...
Flori: Eu stau în ultima cameră din apartament. Carcera aia în care mama mea nu intră niciodată. Nici măcar
să-mi spună “Noapte bună!” Nici măcar să mă-ntrebe dacă mă doare undeva... Nici măcar să mă sărute pe frunte, nici măcar să mă-ntrebe dac-am bani de
pachet... Da, la U.C.A., aia cu geamurile
crăpate, aia cu gratii din colţ. Ai mei dorm în bucătărie ca baştanii, că e mai cald, că nu
mai suntem racordaţi de hă-hăt... Lor să le fie
bine. Noroc că frigiderul e pe
hol... (Cască.) V-aţi uitat ce feţe de
bidoane turtite avem? Chiar că suntem cu
toţii nişte personificări ale căscatului.
Dudu: Am dat drumul la laptop.
Sharazan: Am deschis calculatorul. Zdrăngăne ca o locomotivă cu aburi de pe vremea lui Pazvante. Trebuie neapărat să-i schimb cooler-ul.
Flori: Tableta mea e tot timpul în priză. Înainte a fost a mamei, dar de când şi-a tras una nouă, mi-a
lăsat-o mie. Asta de dinainte de Crăciun, de când i s-a ars acumulatorul. Mi s-a făcut aşa subit dor să mă uit la un film marfă. Unul horror. Mă credeţi?
Sharazan: La 4:20, soro?!
Dudu: La 4:20? Chiar că eşti ţăcănită rău.
Flori: Sunt ţăcănită rău, dar în rest sunt “bună”... “Exorcistul”, da. Da, da, da, da. Ăla din
’73, cu Max von Sydow.
Sharazan: De când îţi plac ţie filmele horror?! Parcă te uitai numai la Animal Planet. La vaci şi carcalaci.
Flori: Vrei să fac urât? Vrei
să mă vezi cum arăt când sunt nervoasă? De asta bag tot timpul în mine
mentosane, să mă calmez.
Sharazan: Un film horror pe zi este de ajuns.
Dudu: Ca să fiu cinstit şi eu m-am uitat azi dimineaţă la “Exorcistul”. La 4:20. Fix.
Sharazan: Şi eu. Ce râdeţi? Nu are rost să dau detalii. Aşa mi-a venit.
Dudu (ironic): Să-mi
trag una! Ce coincidenţă. Să ne vină la toţi trei să ne uităm la 4:20 la “Exorcistul” din ’73.
Flori: Îmi pică ochii în gură. Şi acum mai am pielea de găină, ca Andra când se-ntoarce cu scaunu’ către
victime... Bun film. Clasic. Cam prea horror.
Sharazan: Mie-mi spui...
Dudu: Tăceţi odată, papagalilor! Ce, credeţi că mie îmi e mai uşor? Haideţi
să bem o cafea, ca să ne mai dezlipim
pleoapele. Fac cinste. Un ness ceva?
Sharazan: Mai merge cineva la
şcoală? Mai are cineva chef? Se riscă cineva?
Flori: Ce, crezi că eu sunt
fraiera de Puşa, ca să stau ca păpuşa-n vitrină la toate orele? Chiar că mă
confunzi, băiatule.
A douăsprezecea
zi
Sharazan: Caracatiţa mi-a poruncit să-mi ţin respiraţia! Un minut! Era să dau colţu’.
Dacă Mama ar afla cu ce mă ocup, mi-ar pune pielea pe băţ...
Dudu: Nu ştiu care-i baremul. Habar n-am. Nu mi s-a comunicat. N-am reuşit să-mi ţin respiraţia
mai mult de 45 de secunde, deşi celorlalţi le-am spus că am stat aşa trei
minute. Credeam că-mi crapă bostanu’. Am trecut testul? L-am trecut. Unu’ e Dudu! Sunt cel mai tare din parcare? Sunt.
Flori: Mi-am ţinut respiraţia două
minute. Fix. Când am revăzut filmarea aveam ochii ca două mingi de ping-pong, aveam
faţă de pokemon...
Sharazan: Ştiţi cât costă tratamentul
pentru astm, doar pentru o lună? (Scoate
o pastilă dintr-un tub.) Ştiţi
de câte ori mi le trimite Mama prin Atlassib, pentru că aici nu se găsesc? (Respiră cu dificultate.)
Dudu: Caracatiţa mi-a poruncit să merg la o nuntă în Cartierul CFR şi să sărut
mireasa. Una necunoscută, fireşte, altfel unde-ar mai fi riscul...
Flori: De fapt am trişat, am respirat
pe furiş, pe gură... Sorry! Nimeni din lumea asta nu-şi poate
ţine respiraţia mai mult de un minut şi ceva. Nici chiar Jacques-Yves Cousteau. ( Nu, sunt destul de naivi, nu cred că s-au prins, mai ales că am
primit OK-ul.) Am acumulat ceva puncte. Pot să merg mai departe. La următorul
nivel.
Sharazan: Caracatiţa mi-a poruncit să-l mângâi pe Colţ Alb, câinele ăla puturos din faţa măcelăriei lui Ioşca. Câinele ăla uriaş
de o mie de ani. Am o spaimă teribilă faţă de câini şi de tot soiul de animale, încă de mic, de când am fost muşcat de către unul, când mergeam neînsoţit
la grădiniţa de pe Războieni... Oare de ce mergeam neînsoţit?!...
Aaa!!!
Dudu: Buşon la buşon. Brr! Da, chiar pe gură... Ăştia-s nebuni? Dacă are SIDA?... Cred că au tentacule, cred că au iscoade peste tot. Unde să găsesc acum o mireasă, chiar în
Postu’ Mare?!... În Cartierul CFR, fireşte. După spusele lor.
Flori: Caracatiţa mi-a poruncit să merg la sala de lectură a
bibliotecii din Cancicov. Să împrumut o cărţoaie cu 1.000 de pagini şi să stau în sala de lectură până la închidere. Asta a
fost cel mai naşpa. Mai naşpa chiar decât faza cu ţinutul respiraţiei. Mai naşpa decât dormitul în frig la U.C.A... De un milion de ori mai naşpa. Am crezut că vine
sfârşitul lumii. Mi-a fost frică să
nu m-audă cineva sforăind... Chestia bună e că m-am întâlnit acolo cu profa de română şi cu
diriga pe care-o mângâia discret pe spate
domnu’ Boldea, profesorul nostru de franceză care s-a transferat după scandalul cu Graţiela Catană, când a
rămas însărcinată... Da, ce secret, ştiu
toţi cu cine, dar nu vorbeşte nimeni... În loc să-mi fac selfie
din toate unghiurile, mai bine le-aş fi imortalizat uimirea de pe chipuri.
Numai bună de pus într-o reclamă pentru crema Corega.
Sharazan: Aveam în buzunar o bucată
de ficat de vită bine prăjită. Talpă. Aşa am citit că se procedează cu
câinii în “Peripeţiile bravului soldat Svejk”, volumul I. M-am oprit la trei
metri în faţa lui. I-am aruncat-o în faţă, cu tot cu hârtia maro în care era
împachetată. Dihania păroasă nici nu s-a clintit, nici măcar cât
o virgulă. Nici nu s-a uitat măcar cu sictir la ea. E clar, nu pot să concurez
cu Ioşca. Face cei mai buni mici şi cârnaţi din oraş.
Dudu: Unde să găsesc acum o mireasă,
chiar în Postu’ Mare?! Lăsaţi! Ce, în Postu' Mare se fac nunţi? Ce, Cartierul CFR e în altă ţară? Ştiţi câte crime s-au întâmplat în Cartierul CFR numai
în ultimii douăzeci de ani? Ştiţi că
Râmaru s-a născut în Cartierul CFR? Ştiţi că în Cartierul CFR nu
locuieşte niciun ceferist? Dacă nu ştiaţi, aflaţi acum.
Sharazan: Mi-am luat inima-n dinţi şi
am făcut un pas înspre el... Unu’
mic, dar totuşi un pas.
Flori: Mi s-a poruncit să mă apropii
de un cuplu în vârstă care se ţinea de mână şi să-i spun bătrânelului: “Ce mai
faci, tati?! Te-am aşteptat toată viaţa să-mi
dai un semn!”
Dudu: Era zece seara. Când am coborât
din autobuz nu se auzea nici ţipenie. Nu se vedea nicio lumină. Parcă era la
ţară. Pulsul meu ajunsese la... Da’ pe cine interesează la cât ajunsese pulsul meu?
Sharazan: Am mai făcut un pas, apoi
altul, până a început să mârâie ameninţător...
Flori: Asta a fost chiar fain. Moşu’ s-a făcut livid şi s-a înmuiat ca o batistă. Ştia el ce
ştia. Baba s-a apucat de cap. N-am remarcat dac-a mai apucat să bâiguie ceva
vreunul din ei. N-am mai întins nici eu pelteaua. Am dispărut după primul
colţ. Pe când fugeam spre “Ţâţoasele de
Beton” din capăt, am auzit o ambulanţă care încerca să-şi facă loc pe alei...
Sharazan: Ce mai aveam de pierdut. Am mârâit şi eu. Nu cred că s-a prins că-mi era frică de el. M-a lăsat să-l mângâi pe căpălăul miţos. Chiar s-a şi răsturnat cu labele-n sus. Exact
ca unu’ de pluş. L-am mângâiat peste tot. Era
foarte curat şi mirosea a şampon “Johnson's Baby”... E clar, nu te poţi lua după aparenţe.
Misiune îndeplinită. Am făcut poza de rigoare şi pe-aici ţi-e drumul.
Dudu: Am răscolit tot cartierul. Nimic în afară de doi beţivani care se urinau cu boltă într-un şanţ
puturos. Peste două ore m-am întors rupt de oboseală în staţie. Acolo, un imens panou publicitar făcea reclamă la un salon de nunţi nou înfiinţat. Pot să jur că
înainte cu două ore nu era acolo, da’ parcă mai ştii... Pe afiş, un mire şi o mireasă
pictaţi de Borticeli, pictorul pieţei. Glumeţu’ ăla înalt care are atelierul lângă Conu’ Fănică. Mi-a picat fisa rapid. Am pupat panoul chiar în dreptul gurii fericitei,
bineînţeles, cu telefonul în mâna dreaptă... Am căpătat punctajul
maxim.
Sharazan: Chapeau, Black Oktopuss, chapeau! Simpatică Caracatiţa asta. E acaparantă. Te ajută să-ţi
recâştigi încrederea în forţele proprii. Cu adevărat, câinii sunt cele mai
simpatice şi credule animale de pe pământ. O, da, floare la ureche. Trebuie
doar să ştii cum să ţi-i apropii.
Flori: Oare pentru cine-o fi fost ambulanţa, Dudule? Zici tu? Fii
serios! N-au zis nimic la ştiri. Au zis?! Chiar au zis?!
A zecea
zi
(Pe ritm de rap.)
Flori: “Pe-un picior de plai,/
Pe-o gură de rai,/ Iată vin în cale,/ Se cobor la vale,/ Trei turme de miei,/
Cu trei ciobănei.”
Dudu: “Unu-i moldovan,/ Unu-i
ungurean/ Şi unu-i vrâncean.”
Flori: “Iar cel ungurean/ Şi cu
ce-l vrâncean,/ Mări, se vorbiră,/ Ei se sfătuiră...”
Dudu: “Pe l-apus de soare/ Ca
să mi-l omoare/ Pe cel moldovan,/ Că-i mai ortoman/ Ş-are oi mai multe,/ Mândre
şi cornute,/ Şi cai învăţaţi,/ Şi câni mai bărbaţi...”
Flori: “Dar cea mioriţă,/ Cu
lână plăviţă...”
Dudu: “De trei zile-ncoace/
Gura nu-i mai tace...”
Flori: Shegherap, shegherap! În România se moare de foame, frate.
Dudu: Shegherap, shegherap! În România se moare de sete, frate.
Flori: În România se moare din cauza rujeolei, frate.
Dudu: În România se moare din cauza intoxicaţiei cu nitriţi, frate.
Flori: În România se moare de dor, de chiuretaje, frate, dar nu şi de moaşte pupate, dar nu şi de miliarde
furate.
Dudu: În România se moare de moarte, frate. “Mioriţă laie,/
Laie bucălaie,/ De trei zile-ncoace/ Gura nu-ţi mai tace!/ Ori iarba nu-ţi
place,/ Ori eşti bolnăvioară,/ Drăguţă mioară?”
Flori: În România se moare pe trecerea de pietoni, ca în filmele cu proşti, frate.
Dudu: În România se moare din “cauză de spital criminal”, frate.
Flori: În România se moare din cauza stafilococului auriu.
(În latină, Staphylococcus aureus, frate.)
Dudu: În România se moare de tuberculoză, frate.
Flori: În România se moare zilnic, frate.
Dudu: În România se moare în închisori suprapopulate, frate. Frate, frate, frăţiorul meu! Câte unul la fiecare trei zile. Câte trei pe săptămână.
Flori: “Stăpâne, stăpâne,/ Îţi cheamă ş-un câine!” 150.000 de români se sting anual din
cauza problemelor cardiace. Da, da,
de inimă rea, de oftică, de gălbează, frate. Poate chiar şi mai mulţi. Dar sunt neştiuţi. România e plină de eroi necunoscuţi!
Dudu: Shegherap, shegherap! În România se moare cel mai urât, frate. De asigurări de
sănătate. De frig, frate. Pe autostradă, frate. Pe singura autostradă care se poate numi autostradă, frate. Şi aceea făcută de comunişti onanişti. Nişte trişti.
Flori: În România se moare de varicelă, frate.
Dudu: În România se moare de fotbal. În tribune şi pe gazon. Prea multe “goluri”, frate.
Flori: În România se moare de cancer de col uterin, frate.
Dudu: În România se moare din cauza defrişărilor legale şi ilegale, se
moare din cauză de Roşia Montana, se moare din cauza inundaţiilor din fiecare
primăvară, vară, toamnă şi iarnă. Frate,
frate, frate, avem zilele furate, avem zâmbete strâmbate! Asta-i ţara mea! Nu
te pui cu ea! Suntem de belea!
Flori: Shegherap, shegherap! “Stăpâne, stăpâne,/ Îţi cheamă ş-un câine!” În România se moare de prostie. Indecent, frate. Nu s-a
făcut încă o statistică, frate.
Dudu: În România se moare pe
capete, neinteligent, frate.
Flori: Românie, mă-nfiori! Românie, mă omori! Românie, mă dobori!
Dudu: Românie, mă dori!
Flori: În România se moare de durere pe bune, frate, fără morfină, în paturi supraetajate.
Dudu: Ne naştem la fel, dar murim diferit, frate. Asta pentru că Românul are prea multă fantezie în materie de ducă, frate. Mai ales după o anumită vârstă.
Flori: La fiecare şase ore în România moare câte un copil. Aici e belea-ua/ Că le apune stea-ua! Crezi, frate, că interesează pe cineva? Crezi?
Dudu: Shegherap, shegherap! În România se moare de roşu exagerat, frate. “Oiţă bârsană,/ De eşti năzdrăvană,/ şi de-a fi să mor/ în câmp de mohor...”
Flori: Să păstrăm un moment de reculegere pentru Românica, frate. E un mort atât de frumos, parcă-i viu. Parcă s-a ascuns de
Bau-Bau în frigider, nu-n sicriu.
Dudu: Ce bună ai fost, Românie, ce deşteaptă până la un punct, ce bărbată, ce shegherap. De toţi erai
întrebată. Ce depăşiri astronomice
la planul de lapte, carne şi lână... Măicuţă bătrână,/ Cu păru’ de lână...” Da, da, nu te vom uita niciodată, cât ai fost de furată. Nici măcar în ziua de plată.
Flori: Regrete eterne!
Laptele nostru e Cola! Muzica noastră nu-i balada, nici hora!
Dudu: Idealuri destrămate! În România se moare de # Colectiv, frate.
Flori: “Stăpâne, stăpâne,/ Îţi cheamă ş-un câine!” În România se moare de drum lung şi
de grija altuia, frate. Idealuri destrămate! Domicilii separate! Orizonturi
înceţoşate!
Dudu: În România se moare pe capete. Când e vorba de cei mărunţi, oamenii legii devin foarte
riguroşi. Unul taie găina altuia şi primeşte nouă boabe, “ALTUL” taie viaţa
altuia şi primeşte două boabe... Ai intrat vreodată, frate, într-un cimitir nou, să vezi datele de pe cruci? Ai
intrat? Doar numere mici care încep şi se termină cu trei!
Flori: România moare sub ochii noştri, frate, chiar în timp ce ne hlizim la “Nu te supăra, frate!”
Dudu: Torna, torna, fratre! Shegherap, shegherap!
Flori: În România se moare din cauza nepăsării, frate. Toţi suntem complici, frate. Chiar şi pentru că tăcem, cu botul vârât în gem.
Dudu: În România se moare din cauza de lipsă de speranţă, frate. “Fluieraş de fag,/ Mult zice cu drag;/ Fluieraş de os,/ Mult zice duios;/ Fluieraş de soc,/ Mult zice cu foc!”
Flori: Câtă experienţă avem în acest încercat domeniu, frate.
Dudu: În România se moare de fumat, frate. Fumătorii ajung în iad. Te lepezi de fumat?
Flori: UN C...T!!! UN
C...T!!!... Mai există, desigur şi sinucigaşii, laşii. Care ajung, pe căi
ocolite, tot în iad. Ce aglomeraţie trebuie să fie acolo, frate! Ce călcături
pe bătături!
Dudu: Dă-i în PLM! DĂ-I ÎN
PLM!!!... O categorie specială de fraieri care, desigur, nu ne interesează. Ce treabă avem cu unii ca ei? De ce, frate ar trebui să ne intereseze? De ce, frate?
Flori: În România se moare din cauza urşilor şi a râşilor. Vorbim, desigur, despre Basarabia. “Frate, frate, frăţiorul meu/ Te visez mereu...”
Flori: Auuu! Românie, mă dori!
Dudu: Munţii noştri cu aur plini şi noi slugi pe la străini.
Flori: Auuu! Românie, mă omori! Românie, mă dobori!
Ambii: “Măicuţă bătrână,/ Cu brâul de lână!/ / Măicuţă
bătrână,/ Cu brâul de lână!
Flori: Numa’ azi nu este mâine! “Stăpâne, stăpâne,/ Îţi cheamă ş-un câne!/
Să-mpărţim la pâne!”
A şaptea zi
Dudu: Ce-i cu fâţa, cu petunia asta de
seră?! Parc-am vorbit să nu ne-ntâlnim
decât noi trei. Doar noi. În afară de noi, niciun străin.
Flori: Ce străin? E prietena mea cea mai bună. Puşa. E specialistă în păstrarea
secretelor. Exact ca un seif cu
cifrul pierdut. Zi-i, fată, că eşti
olimpică, că eşti solistă în coru’ de la Buna Răstignire!
Puşa: Dacă deranjez, pot să plec,
nicio problemă, sunt obişnuită. N-am ştiut că sunteţi aşa de
scorţoşi. Ţi-am spus, Flori, că ideea de a mă trambala până aici, pe acoperiş, nu e chiar atât de fericită, mai ales că mi-am agăţat şi ştrampii în toate ruginiturile
de pe scări. De fapt, constat la faţa locului, că nu e fericită chiar deloc... (Cu o undă de regret.) Mai bine mergeam la Bazin ori la
Mall.
Sharazan: Hei, pe mine m-a întrebat
cineva ceva? Ce, sunt cantitate
neglijabilă?
Dudu: Gaşcă!!! Ne permitem? Facem opinie separată? Credeam că e clar. Cu cât mai mulţi, cu atât mai rău. Unde sunt puţini, acolo e bine, acolo e de mine.
Puşa: Se pare că n-am de ales! Ciao!
Sharazan: Dacă pleacă ea, Dudule,
plec şi eu. De data asta, chiar nu
glumesc.
Flori: Şi pe mine mă puteţi scoate din schemă. Urgent.
Dudu: Mda, se pare că n-avem de ales, că nu prea mai avem ce supune la vot!... Hei!... Ce v-a apucat
aşa deodată să vă luaţi după “fotomodel”?... Garantezi pentru ea, Flori?
Flori: Pentru Puşa? Chiar mai mult decât pentru mine, boss. De fapt, cam de nouă ori cât pentru persoana mea.
Sharazan şi Flori: Bo-te-zul! Bo-te-zul!
Dudu: Trage două gâturi de aici! Scurt!
Puşa: Ce?!
Dudu: Fără fasoane, fără să te arzi în figuri!... Pentru botez, păpuşica, trage două gâturi din sticlă. Până la etichetă. Atât.
Puşa: Dar eu nu beau niciodată
alcool. O iau razna. Nici măcar Cola. Îmi face rău.
Dudu: Oi fi şi tu vreo pocăită care se hidratează pe şestache doar cu Dom Perignon. Dacă vrei să rămâi, mititica, dacă vrei să avem încredere în tine, bea!... BEA!... Bei sau?...
Puşa: Fără pahar, aşa direct din sticlă?!
Dudu: Şi ce-ai vrea, să bei din pumni?
Flori: E-n regulă, Puşa, garantez.
Bea şi tu acolo, de formă. Pe urmă poţi să dai afară. Liniştit. Eu aşa am făcut. Pe urmă îţi dau nişte mentosane.
Ştii ce bine răcoresc?
Sharazan: Ceea ce altora le prieşte, pentru unii e curată otravă. Nu putem să inventăm altceva, să sărim peste chestia asta stupidă?
Flori: Am putea să jucăm Popa Prostu’. Nu, durule?
Dudu: NU!... Deci, fetiţa: bem sau luăm liftul?
Puşa: Pentru ce?
Dudu: Pentru lipsa de
orizont! Pentr-o cauză pierdută!
Puşa: Sticloiul! (Trage patru înghiţituri zdravene.) Dacă nu e suficient, pot să
continui.
Sharazan: Hopa-ţopa, Penelopa!
Dudu: Uşurel! Gata-gata! Ai trecut
testu’! Ce, vrei să ne laşi cu sticla goală pe seceta asta? Ştii cât
costă una ca asta la pub? Ştii? Puţină compasiune. Mai sunt şi alţii la rând.
Flori: Vă place cum mi-a ieşit? (Îşi ridică bluza şi le arată un tatuaj oribil chiar pe burtă.)
Sharazan: Ce-i cu explozia asta?
Flori: E Black Octopuss,
cap de gumă!
Sharazan: Cum, şi tu?!
Flori: Da’ ce, numa’ voi, eu n-am
faţă?
Puşa: Nu e cam excentric? Pfu! O caracatiţă... neagră?!
Flori: Nu chiar în mărime naturală, dar dacă continui să mă-ngraş... De fapt, e chiar Caracatiţa Neagră, puiuţ. Cea care înoată drept spre apus.
Puşa: Îmi ascundeţi ceva? Nu înţeleg. E foarte criptat.
Dudu: Las-o moartă. Nici n-ai cum. Ăsta este secretul nostru. Aşa şi trebuie să rămână. Poate mai târziu.
Sharazan: După patru înghiţituri, ce
să mai înţelegi. De fapt, cred că e o mare tâmpenie chestia asta în care ne-am băgat. De fapt, nici nu cred că e ceva
de-nţeles. Este doar un joc, un
simplu joc, cu hoţi şi cu vardişti. Unul în care pierd toţi.
Puşa: Se-nvârte oraşul în jurul meu, se-nvârte Casa Bacovia, Ferdinand-ul, Staţia de Salvare şi
Vivariul... Pfuuu! Ce probe trebuie
să mai trec? Are cumva cineva vreo ţigară ca să mă liniştesc?
Flori: Puşooo! Ai înnebunit? Ce te-a apucat tocmai acum? Nu te-am
văzut fumând niciodată. Îţi strici vocea de balerină.
Puşa: Dacă altfel nu se poate să-ţi faci alţi prieteni în târgul
acesta plin de mofturi, în afară de milioanele de telefoane şi de tablete...
Adrenalinăăă! Adrenalinăăă! Sunt pregătită!... Alo, tanti Adrenalina? Ce probe
mai urmează la rând? Dau viaţa mea pe o ţigară!!! Se aude, Bacău?
Sharazan: Puşa-Puşa! Asta îţi
mai trebuie acum, să te pleoşteşti de tot. Vrei să
ne dai de gol când ieşim?... Stai jos, să-ţi
revii... Nu mai sta la margine, e periculos!... Jooos, am zis! Pe vine!
Nu mai râde ca zăluda!... Ai încredere. Sprijină-te de mine. Copăcel-copăcel...
Puşa: A-a-a... acum e iarnă, da!
Flori: V-am spus că fătuca e de-ncredere, că e
bună de pus la rană, v-am spus? La
început făcea talente ca toate premiantele, dar se dă ea pe brazdă, o să se
integreze o să vedeţi, doar mi-am pus obrazu’! O să fie cea mai bună, cea mai
cooperantă din grup!... Îşi revine, o cunosc eu.
Sharazan: Puşa, sus! Sus!... Mă ajută cineva?
A cincea zi
Dudu: Sharazan, chiar te-ai hotărât?
Sharazan (aprins):
Uuu! E tare de tot, frate. Distracţie maximă. Vreau să-l joc, să am un debut
fulminant. De asta m-am şi îmbrăcat la patru ace.
Dudu: Eşti sigur? Nu există cale de întoarcere. (Sharazan îi arătă conspirativ pe antrebraţ
un tatuaj proaspăt făcut cu lama) “BO 88”? Ce, ai început să-ţi numeri şi
tu “aventurile”, conservatorule?... Nu credeam că te rişti.
Sharazan: Ce am de pierdut? Mi s-a pus piticu’. Îmi place
adevărul, dar ador provocările. Dacă am spus că vreau să-l joc, înseamnă că
vreau să-l joc. Musai.
Dudu: Eşti absolut sigur? Gândeşte-te bine. Ştii că nu există
drum de întoarcere.
Sharazan: Braşoave. Întotdeauna există o cale de întoarcere.
Chiar şi pe Strada Sforii.
Dudu: Odată intrat în horă, nu mai poţi părăsi jocul, nu mai
poţi evada din tentaculele lui. Cel puţin aşa zic “ei”.
Sharazan: Ha-ha! Rasputin reloaded.
Da, ţuţurel, chiar fac pe mine de frică. Nimeni nu mă poate controla, nimeni nu
mă poate obliga să fac ceea ce nu vreau. Cel puţin aşa zic eu.
Dudu: La finalul caruselului trebuie să... mori... să
murim?!... Cum vine asta? Îmi crapă capul dacă înţeleg.
Sharazan: Eşti livid tot! Ha-ha-ha-ha! Ai pus botu’? Ai pus
botu’?! Chiar ai luat-o în serios? E doar o figură de stil, nătăfleţule. O
simplă figură de stil. E ca în orice religie, ca să renaşti trebuie mai întâi
să-ţi dai duhul sau, mai pe înţelesul tău, ca să fii întreg, trebuie să crăpi.
Dudu: “Ei” zic că...
Sharazan: Dacă ştiam că-ţi ţâţâie fundu’, nici nu mai
deşchideam (Sic!) pliscu’. Nu înţeleg
unde tot baţi.
Dudu: Ca Zefiru’, înspre Munţii Carpaţi!
Sharazan: Ştii ce mi-au cerut fraierii să fac? Ştii, nu?
Dudu: Nu mă interesează. E treaba ta. Haide să fim serioşi.
Cred c-ai jurat şi tu să păstrezi secretul.
Sharazan: Hai până-n Parcu’ Trandafirilor. Te cocoţi pe bustu’
lu’ Constantin Ene şi mă filmezi cum înot îmbrăcat în arteziană. Câineşte, da,
că alt stil nu cunosc. Cadru larg. Doar zece secunde şi apoi o tăiem de acolo
până nu apare vreun gabor... Not
funny?
Dudu: Ce?! Cu ţoalele astea pentru banchet? Se vor uita la
tine ca la urs chiar şi ţigăncile care ghicesc pe bănci. Chiar că îţi lipseşte
o doagă, ba chiar ş-un cerc, că despre un patrulater nici nu poate fi vorba.
Sharazan: Asta e prima provocare. Trebuie să le trimit dovada
filmată ca să pot trece la nivelul următor. Eşti gata?... EŞTI???
Dudu (urlă): Sunt!... SUNT!...
SUUUNT!!!
Sharazan: Vezi să nu iasă cu tremurături. Hai să le-arătăm cu cine au
de-a face maimuţoii ăştia!
A treia zi
Sharazan: Sal... ve!
Dudu: Ce gâfâi ca ursu’,
iepuraş?
Sharazan: Vedea-te-aş... după ce urci pe scări treişpe etaje.... ca să ajungi pe terasă... dacă îţi mai vine să... compui.... acatiste pentru
vii ori să cânţi Traviata. (Se
lasă în genunchi.) Am
astm, nu e evident?... Ia-mă cu uşurelul... Lasă-mă cinci minute... lasă-mă
că-mi revin...
Dudu: Nu cumva te-a ginit paznicul ăla chior când te-ai strecurat aici, nu? Sau cumva era ăla tânăr?
Sharazan: Dromichete? Da’ de unde. Îl doare-n pix pe băiat. E prea ocupat să încaseze parcările
şi să-şi bage banii-n buzunar,
d-apoi să mai bage de seamă cine intră şi iese prin geamurile furate... Eşti aici de mult?
Dudu: Cam de juma de ceas. De atunci mă tot holbez ca prostu’ la
“furnicuţele şi greierii” care se tot agită pe bulevard, pe idilicul Mărăşeşti. E ful de pensionari zvârlavi cu
paporniţe goale, care mai-mai că nu se ciocnesc... Ia
uite peste ce belea de joc am dat. (Îi
arată telefonul.)
Sharazan (neinteresat): Vax! Tot mai tari, tăticule, sunt americanii.
Dudu: Lasă, că şi ruşii ăştia când scot câte-o chestie... să-i bagi în
mă-sa şi nu alta. La stategii şi-n
nenorociri nu-i întrece nimeni. I-au tras-o până şi lu’ Napoleon, lu’ Hitler, ba şi lu’ Kennedy-n somn. Să-ţi bagi mâinile
bine-n buzunare când te pupă unu’ din ei pe gură ori, şi mai rău, pe dos. Că ai
văzut ce-au făcut şi cu bătrâna Crimeea, în trei secunde şi două mişcări... Arşice te fac până te prinzi ce şi
cum de logica lor.
Sharazan: Ce, Doamne-iartă-mă, ţi-ai scrijelit pe mână?!
Dudu: ...
Sharazan: Ai înnebunit? Ce-i cu răbojul ăsta?
Dudu: Tipele pe care le-am “atins”.
Sharazan: Virtual, pe frunte
poate. Să mori tu?
Dudu: Să mori tu?...
Sharazan: E moca?
Dudu: Jocul? Tţ! Ai văzut
vreodată să plătească Dudu ceva de pe net?
Sharazan: “Black Oktopuss”? Parcă am auzit eu ceva. Sună destul de macabru pentru un amărât de
joculeţ. Bine că au şi varianta în engleză, altfel îi dădeam eject din start.
Dudu: Se schimbă timpurile, ce vrei. Încep să se adapteze şi
slavii, ca să câştige Al Treilea Război. Dacă vrei să-l joci, mai întâi trebuie
să te înscrii. Ulterior, primeşti de la administrator un mesaj de confirmare.
Jocul ţine exact 40 de zile.
Sharazan: Am să mă uit ce şi cum. Sper să nu fie vreun bullshit. Te-am pupat pe portofel!
Dudu: Ce faci, nu mai stai? Măcar, trage-ţi sufletul.
Sharazan: Hai, că mă tir pe cameră. Fug. Am teză. Baba aia de filozofie
mă tot ameninţă că nu mă lasă să intru în Bac. Ne mai auzim la un ţâr, nu?
Dudu: Ce vorbă e asta? Marţi, ca de obicei. O ardem normal. Fac
cinste cu o sticlă mare de tequila din colecţia lu’ bătrânu. E a zecea de
care-l despart. Are aşa multe că nici măcar n-o să observe.
Sharazan: La aceeaşi oră?
Dudu: La aceeaşi oră. Dacă vii îmi eşti ca un prieten, de nu, îmi
eşti ca mai mulţi.
Sharazan: Fumată, tipule, fumată! Pa şi pace la neamuri! Când îţi fată
mintea pui, pune-mă şi pe mine în capul listei cu deştepţi.
Dudu: ...Sharazan!
Sharazan: Ce mai e?
Dudu: Adu-o şi pe traficanta de mentosane.
Sharazan: Pe cine?!
Dudu: Pe grasa de Flori. Să ne plictisim în trei. Să compunem un
hip-hop de zile mari. Să ne uşurăm cu boltă cristalină în capul comuniştilor de
jos şi ei să creadă că simt iertarea divină combinată cu binecuvântarea
ploii... (Râde mânzeşte.)
Sharazan: Iar?! Ce-ţi veni s-o mai chemi pe Flori, nu te-ai lămurit?!
Chiar că eşti pervers rău, Dudule. (Râde
şi el.) Ai tăi nu zic nimic că-ţi petreci majoritatea timpului fără să ştie
pe unde?
Dudu: Crezi că, în afară de carierele lor universitare de tot râsul
şi de cât costă metrul pătrat în Gherăieşti, i-a interesat vreodată persoana
mea? (Un semn obscen.) Pe frontul de
vest nimic, nimic nou! Hai tai-tai!
Prima zi. De
fapt, cea mai lungă.
Dudu: Huo! Ce albastru e ceru’!
Flori: Ce albastru e ceru’!
Sharazan: Ce albastru nefiresc e ceru’, ca fundalu’ de la Windows XP! Parc-ar avea nişte lentile de
contact nou-nouţe! Ca Madonna la concertul de la Super Bowl!
Dudu: Eşti bou sau ce, Gogule? Doar nu eşti la tablă, la română. Ce te ambalezi, ce te aprinzi
aşa?
Sharazan: Nu, frate, Capricorn... Ai mâncat ceva cu termenul depăşit?
Flori: Puştii! Maturizaţi-vă!!!
Ce nu vă
mai ajunge? Doar n-am chiulit degeaba la plajă de la teza de mate, ca să vă aud
cum vă sfădiţi ca tembelii. Care
mai vrea o mentosană? (Îi întinde lui Dudu o cremă de plajă cu capacul desfăcut.) Întinde-o cu delicateţe, pălmaşule!
Dudu: Flori!... Flori!
Flori: Ce tot te foieşti, Dudule, ce ai? Lasă-mă să respir aeru’ ăsta de centru plin de fiţe!
Dudu: Respiră, respiră,
provincialo, cu plămânii ăia imenşi ai tăi de elefant... Flori!... Flori! Poţi să-ţi pun mâna pe...
Flori: Pe ce?!
Dudu: Pe plămâni, doar nu pe carnetul de note curat ca o lacrimă.
Flori: ...Poţi. Numai să nu prea te întinzi. Ai la dispoziţie cinci minute. Cronometrez. Şi ai grijă, mă dor de la aerul ăsta poluat...
Dudu: Te cred, Flori, dragă...
Poate să pună
mâna şi Sharazan ? Îi e dor de mami a
lui. Vrea să-şi aducă aminte cum era când era mic. Donează 2% din fizicul tău. Nu
vezi cât este de abătut?
Flori: Ce, tu eşti purtătorul lui de cuvânt? El n-are gură?
Dudu: A lui e amorţită.
De-abia a venit de la dentist. Vrea să-şi mărească media la anatomie,
închipuie-ţi, chiar la aparatul respirator... Îi dăm şi lui o şansă sau nu?
Flori: Amândoi deodată?! Naşpa.
Ca ce chestie? Ce, nu aveţi la ce altceva să vă gândiţi?
Sharazan: La vârsta asta, nu. Nici măcar la “Moartea Căprioarei” ori la
“Neamul Şoimăneştilor”... Numai
la Mama-Natură. Ne e atât de dor de tot ce nu ne aparţine concret.
Flori: Bine, puneţi jos patru
ţigări pentru uzura “materialului didactic”. Numai astăzi, că e promoţie. Nimic
nu e pe degeaba în viaţa asta, să ştiţi.
Dudu: Nu mai avem decât trei,
“Cruella”... Trei?... E bine aşa?
Flori: Chiar şi privirile
costă... Merge, de data asta vă subvenţionez. Ce, voi n-aveţi alocaţie, ai
voştri n-au salar?... Data viitoare, dacă n-aveţi cel puţin un pachet sigilat
de Papastratos, nici nu mai stăm la discuţii.
Dudu: Tu eşti singura tipă înţelegătoare din toate clasele de-a zecea. Ce din clasele a zecea, din tot colegiul. Cea care dă pe
datorie. Toată ziua şi noaptea ne gândim numai la darurile tale... Bineînţeles, separat.
Sharazan: Eu mă gândesc numai noaptea la tine, Flori, dragoste timpurie, că toată ziua e rezervată pentru dragostea mea eternă, pentru Mama mea din Italia... Jur!
Flori: Lăsaţi textele. Poate vă aud că vă mai lăudaţi şi la alţii despre
mine, că ce şi cum, că vă sparg... Oricum, în caz de ceva, am să neg totul, mai
ales că sunt cu doi ani mai mică decât voi. Ar putea să vă închidă pentru seducţie ori şi mai naşpa, pentru corupere de minori, mai ales dac-am
să-mi provoc tot soiul de zgârieturi şi de vânătăi...
Sharazan: Tu, minoră?! Ha-ha! La cât de versată eşti...
Flori: Sunt fecioară, boss! Fecioară! (Se întoarce
pe partea opusă.)
Dudu: Ca zodie?
Flori: Te-am auzit, Dudule, să
ştii! Şi eu care voiam să-ţi
fac abonament pe toată vara. Gata, te-ai lins pe bot. Sharazane, poţi să vii lângă mine că nu te pap! Curaj-curaj. Întinde-te! Ai de primit şi porţia lui Dudu, plus un “bonus” din partea casei. Ţigările poţi să le iei înapoi; nu fumez din astea nenorocite
de la ucrainieni... Băiatu’, ai un sfert de oră la dispoziţie pentru studiu. Eu zic să
profiţi... Acţionăm şi noi? Ce stai aşa ca prostu’?!
Sharazan: Acum chiar nu pot. Scuze. Sunt ocupat. Nu mă pot
concentra asupra altor activităţi extracurriculare. Mă gândesc la mama din Italia... Vai de steaua ei! Stă închisă cu o babetă nebună, într-o cameră
neaerisită din care nu iese decât duminica pe înserat, ca vampirii, patru ore, cât să meargă până la biserica românească şi să se întoarcă înapoi... Capitalism curat. O cronometrează la secundă, să ştii.
Flori: Ce, crezi că dacă ai mei sunt lângă mine, sunt cumva mai Zen? Taică-miu de-al
treilea e-un beţivan libidinos care se dă la mine ori de câte ori are ocazia, iar mama
se întâlneşte pe şestache cu unu’ mustăcios de la Poliţia Primăriei, cu cinşpe ani mai tânăr decât dânsa... Şi-a cărat deja două geamantane cu boarfe la el. Ieri ne-a lăsat
şi fără ceaunul de tuci, şi fără perdeaua de la bucătărie.
Dudu: Ăsta da amor ghebos! A
patra oară e cu noroc. Pariu?
Sharazan: Ar fi bine să schimbaţi
yala, până nu vă treziţi că rămâneţi şi fără saltele.
Dudu: Bucură-te, măcar, Pisi,
că ai cui să-i semeni.
Flori: La kilele mele, mama
pare că ea e fiica, iar io... Pfu! Dac-aş fi ştiut cu ce papaleţi m-am pornit la drum... (Bântuită de amintiri.) Studenţii sunt totuşi studenţi, ştiu exact cum să trateze o femeie aflată în dificultate maximă.
Dudu: Despre cei de la Alecsandri vorbeşti, nu?
Sharazan: Gaşcă, miră-te! Uită-te la norul ăla din dreapta mea. Seamănă exact, dar exact-exact cu fotografia
cu mama, atunci când îi plimba potăile babei prin Florenţa, aia
pe care-o am pe copertă... Vezi? Se percepe ca în HD
până şi lesa, şi ceasul chinezesc de la mână!
Dudu (cască
înfiorător): Îhîîî!... Ce albastru indecent
e ceruuu’ de deasupra hotelului
Modovaaa! Parcă-ţi vine să zbooori! Huooo Bacăăău!
Flori: Chiar că eşti rupt în
freză!... Ce albastru, ce mişto e ceru’! Face cineva un selfie
ceva?
Sharazan: Păcat că mi-a murit
bateria tocmai acu’. Ce albastru nefiresc e ceru’! Ce “Albastru de Bacău”, parcă l-ar fi dat răposata de mamaia Soltana cu sineală, cu bidineaua ei tocită, înainte de Paşti!
Dudu: Să mori tu, Sharazane?
De când ai tu, de când ai avut tu bunică la ţară?! Data trecută parcă locuia la
Paris... De unde tot scoţi ca pe bandă perlele astea?
Sharazan: Ce, îmi poate interzice
cineva să-mi concep rudele?
Flori: Da’ de ce eşti egoist,
Dudule? Da’ de ce să moară numa’ el, Dudule? Să crăpăm cu toţii, toţi trei în
dragostea din tei, acu’ căt mai suntem tineri, netociţi şi frumoşi, iar cea mai
mare bogăţie care ne aparţine cu adevărat este Sexul; că ce-avem de-mpărţit
unu’ cu altu’ în afară de Măria-Sa, c-aşa e de frumooos... până la durere!!!
Sharazan: Ce vremuri nasoale am prins! Sună rapid la 112! Da’ rapid!
Sună până nu este prea târziu, până nu ne crapă capu’ de tot! Cât încă mai avem
la dispoziţie o speranţă!
Dudu: Mai taci, şobolane, că strici tot farmecu’ urbei! Cuvântul
ăsta sublim încă nu s-a inventat aici.
Sharazan: Toţi ciumegii vor să-mi
închidă gura... LUMEA ÎNCEPE FIX ACOLO
UNDE MĂ OPRESC EU! Nu se aude, nu?... Gata. Am tăcut... E mai bine acu’ când nu
vorbeşte nimeni, când nu mai este nimic de adăugat?... E mai bine aşa?! E mai
bine?
ZGOMOTUL INSUPORTABIL AL UNUI
DEŞTEPTĂTOR.
[1]
Evanghelia după sf. Matei, capitolul 4, 1-9 (Biblia de la Bucureşti, 1688,
cunoscută ca şi Biblia lui Şerban Cantacuzino)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu