L a u r e n ţ i u B u d ă u
CHARLES DICKENS NU A LOCUIT AICI!
Personajele :
STURPIZENIA
JOAQUIN, pe
alocuri confundat cu KOSTAS
GLASUL RÃGURŞIT
LITERAŢII
BLÂNDREŢEA
GRANDLIOANA
VURCOLUL
RANDOSAM
Personajele :
STURPIZENIA
JOAQUIN, pe
alocuri confundat cu KOSTAS
GLASUL RÃGURŞIT
LITERAŢII
BLÂNDREŢEA
GRANDLIOANA
VURCOLUL
RANDOSAM
A C T U L I
Scena 1
(Sturpizenia,
Joaquin)
Sturpizenia: Parcă te şi văd cum te foieşti dezbrăcat, prin jegul
tău de cameră, ca un elefant cu trompa fluturândă prin savană... “Alimanule!”
Da, da, te văd, obsedatule de nemernic, cum te scarpini în fund în faţa
oglinzii fleşcăite şi cum îţi studiezi cu satisfacţie gonadele... Se
poate?! Ai patruş’ patru
de ani şi încă îţi mai foloseşti dreapta pe post de cadână... “Nesimţirule!”
Gata, m-am săturat, mi-a ajuns cuţitul la os; eşti previzibil, Joaquine, ca pensia unui jandarm
paşnic... Ha-ha! Te văd, te văd, te aud, te simt... ahhh... degeaba te mai închei grăbit la halatul tău
împuţit, decolorat, cu ursuleţi acum gri de la purtare... nu te mai
holba ca un panda stresat pe sub pat, nu e nimeni sub prosoapele murdare
aruncate acolo... ”Jergule”! Nimeni... Joaquin ! Îţi închipui, flăcăule? Trezeşte-te, nu e decât un robot telefonic care te
cicăleşte, marca Grant’32, pe care l-ai încuiat în dulap înainte de a goli
sticla generoasă de gin. Nimic nu e real în afară de această informaţie,
gratuită bineînţeles…
Joaquin: Ce mai vrei de la mine, Sturpizenie?
Sturpizenia: Kalimera! Binele cu forţa şi forţa cu binele... Anticipam
întrebarea, să ştii. Ce-aş putea să-mi doresc de la un adevărat şi veritabil
calic, şi fost, fost amic?! ...Absolut nimic în afara faptului de a-i dori să-şi
introducă, personal, în preţiosul fund, inelele de logodnă cu diamante sângerii
pe care le sechestrează de douăzeci de ani de privirile mele
dezinteresate,
alături de proteza
verde-mortuar-zombiac a străbunicii Scufiţei Roşii.
Joaquin: Luana, nu mă părăsi! ...Nu am găsit încă momentul oportun ca să-ţi ofer unul,
nu am avut timp, vroiam să mai copilăresc; ştii doar ce mult ador pantalonii scurţi şi mingile
grele, mirosind a bovină adevărată, ştii doar ce mult îmi place ceapa verde cu ridichi
negre şi dulceaţa zaharisită de coacăze... Da, da, te-am recunoscut în sfârşit,
deşi era cât pe ce să ratez la mustaţă. Pot să le schimb locul din colţul ăla
întunecos, dacă doreşti, lângă pipe şi scalpuri. N-am crezut niciodată să te
deranjeze alăturarea insuficient de
dramatică... Până la urmă tot despre metale e vorba, jumătateo.
Sturpizenia: “Artatule!” Jumătate ţi-e căţeaua aia cu care te
întâlneşti vinerile la feribot, ca să vă giugiuliţi pe şestache şi să faceţi
frichi-frichi, nu eu... N-ai înţeles nimic despre sufletul feminin, eternul.
Râtule indefinibil! Numele meu e, începând de astăzi, Eleni.
Joaquin: “Mi-e lene”?! Ce nostim e când rostim nostim... Unde
e cheia franceză?
Sturpizenia: Anticipam şi întrebarea asta, “decrepiţule”, Perv... Bagă mâna în buzunarul halatului. Bagă
adânc, nu cum faci tu de obicei. (geme
lasciv) Adânc, Kooostas, pardon Joaquin... Ai dat de ea, ai găsit
firişoarele?
Joaquin (alb): Da, Luanita, pardon, “Mi-e-lene”, şi în curând o să zdrobesc ca pe-o nucă drăcovenia
aia drăguţă de aparat infernal prin care te exprimi alambicat, de zidurile
astea mucegăite... Revino-ţi, ce naiba!
Sturpizenia: Te supără veritas-ul?! Nu-mi spune că nu te supără…
Nu există fiinţă pe care să n-o supere veritas-ul... In gino vormitas, in cripto dormitas! Mda,
mă mir... Nu te obosi, e o
piesă drăguţă, vintage, ai putea să scoţi nişte piştari sănătoşi pe ea la
iarmarocul profeţilor de pe 30 februarie, să ştii. E totuşi Grant’
32, de ce să te răzbuni pe
nişte obiecte paşnice, inofensive? Au şi ele un suflet
acolo, o memorie
colectivă, au şi ele o poveste neterminată, o istorie personală ori un scenariu
apocaliptic interior. Dă-te mai bine cu capul de betonul acru, dacă vrei să
faci ceva cu adevărat constructiv... “diohotule”. ”Diohotule”! (Mă bucur că mi-am făcut curaj şi ţi-am
spus-o!) Apropo (şi cu
asta chiar nu închei): nu te obosi să mă cauţi, nici măcar printre
fotografiile alea de duzină făcute la automatul ruginit de la metroul burghez,
de suprafaţă. Mi-am găsit instantaneu un nabab simpatic, nepotul nelegitim al
fiului ilegitim al lui Onasis, un grec perfect legitim, amator de simţuri
descălţate, şi deseară evadăm într-o interminabilă croazieră prin Blue Lagoon.
M-am aprovizionat, deja, cu un bax de tanga multicolori şi trei borcănoaie cu
miere de tei, nu mă, nu mă iei... O să locuim în aceeaşi cabină, bineînţeles,
doar el a plătit biletele şi toaletele şi trebuie să contribui şi eu cu ceva,
fizic vorbind… Pa, neisprăvitule, impotentule şi ce mai vrei tu pe deasupra!
Mai vrei o tură – mai trage o dată. Kalispera! Poţi să pleci şi tu liniştit cu căţeaua aia
jigărită de lesă; de acum
înainte nu mai e nevoie să vă ascundeţi prin boscheţii ciuruiţi, încă mai sunt
niste locuri nevândute la clasa a cincea, dacă-ţi permiţi bineînţeles... Să
ştii că toate orgasmele mele alături de tine au fost simulate şi îndelung
exersate după filmele de adulţi de pe canalele 1666 şi 1669. Absolut. Kalispera,
kalispera! Toate călărelile şi inflexiunile mele erotice au fost copiate
dupa Magda Tunn. (geme repetitiv, cu
tente de grohăit
iepuresc)
Joaquin (roşu): Ai terminaaat?!
Sturpizenia: Cu tine nu reuşesc să termin niciodată ceva, nici
măcar o partidă… de bridge. O ai prea mică, ca umbrela de furnică. La
conştiinţă mă refer, asinule... Scuze, a demarat sezonul sincerităţilor odată
cu lecţia mirobolantă de sirtaki... Ştiai că nabab rimează cu prohab? Şi
încă ceva, bebişor: mă puncte puncte pe dărăpănătura aia de cotineaţă a ta în
care n-am fost niciun minuţel fericită, nicio secundă şi o undă… Salutări din
partea lui Kostas Dotatos; şi el te iubeşte enorm, chiar dacă într-un mod diametral opus.
Time out! ...Acum, chiar poţi să zdrobeşti cum se cuvine aparatul
vetust de ebonită. Pulbere să-l faci... Oricum te-ar fi păcălit şmecherii ăia
mieroşi de la anticariat. Nu mai am nimic de adăugat decât că eşti un
mare... găseşte tu rima sublima. (tonul
se întrerupe brusc şi total, ca la spital)
Joaquin: Complicat?! ...Asta e. (albastru) Nu putem fi chiar toţi simpli. Ar fi insuportabil de dureros.
Scena 2
(Glasul
răgurşit, Joaquin)
Glasul răgurşit: Ai ouă?
Joaquin: !!!
Glasul răgurşit: Ai ouă, surdule?
Joaquin: Nu ştiu, să verific... Câte doreşti? (căzându-i fisa în drum spre frigider) Sigur
că am ouă, dobitocule, sigur că am, nu sunt castratto.
Glasul răgurşit: De ce?!
Joaquin: Ca să am ce atinge, pe ce pune mâna
pe timp de criză... (protocolar) Ce număr aţi format?
Glasul răgurşit: Pe al dvs. Nu se vede?... (insidios) Hallo! Fabrica de ouă? Expediţia? Câte ouă pătrate ai? …Sunt ştampilate şi verificate?
Joaquin: Ne tutuim? Fie... să tot fie. Stai să număr în
depozit... Fără număr, fără număr, poţi să pui şi tu un umăr.
Glasul răgurşit: “Bogartule”! Poţi să te pui cloşcă la masa “bogarţilor”. (face ca o
cloşcă electronică cu leduri, uşor derutată)
Joaquin: Sunteţi sigur că nu e o greşeală? Aici e un om.
Glasul răgurşit: Bineînţeles. Nici nu m-am gândit la tine ca la o
duşcă sau ca la un pampers.
Joaquin: Ce bineînţeles?!
Glasul răgurşit: Bineînţeles că bineînţeles e cu subînţeles... Şnaps? ...Whiskey?
Joaquin: Hai sictir! Am stil şi har… Gin cu muştar! Dacă ai fi
în faţa mea aş arunca după tine cu receptorul si cu o va(r)ză.
Glasul răgurşit: Aşa mai vii de-acasă. Ai o valiză
coşcovită, de lemn? Da,
uitasem că n-ai făcut
armata din cauza platfusului de sub şold, răcane... La cât le întorci?
Joaquin: Ce?
Glasul răgurşit: …
Joaquin: Aha!
Glasul răgurşit: Ce “aha”?
Joaquin: Păi nu ţi-am spus?
Glasul răgurşit: Nu.
Joaquin: “Aha”
e o zicere... Sigur nu ţi-am
spus?
Glasul răgurşit: Cât se poate!
Joaquin: Se întorc singure... ca floarea soarelui după lună.
Scuze, altă comparaţie nu mi-a venit pe moment... stresul. Mai vorbim când ne-ntâlnim.
Glasul răgurşit: Mai, iunie, iulie… Şmechere, lasă pupatul cu limba al
sticlei. E prohibit. Facem pactul?
Joaquin:
Care?
Scena 3
(Blăndreţea, Joaquin)
Blăndreţea:
Credeai că n-am
aflat?
Joaquin: Casa Perkins. Kostas... Fir-ar să fii, Luanita, cu tot cu boşorogul ăla de
grecotei chelios! Pardon, Joaquin Perkins la
telefon. În persoană. Cu cine doriţi să vă ofiliţi?
Blăndreţea: Auzi, gagiule, nu mă lua pe mine cu d-astea. O fi
pentru tine casa Perkins, pentru mine e sanctuar: Mecca, Fatima, Medina, Padova, Lourdes şi Medjugorje
la pachet... Credeai că... până
la urmă... ca orice crimă care se respectă în definitiv.... adevărul nu iese ca motorina
oleaginoasă la suprafaţă?
Joaquin (urlă portocaliu): Ce motorină cucoană?! Aici e casă particulară nu
depozit de carburanţi şi uleiuri
arse.
Blăndreţea: Trebuie, trebuie să mă primeşti. Calm. Clientul
nostru – stăpânul vostru! Ai înţeles, Perkins? Vreau să fiu prima doamnă. Din
orgoliu şi doliu. Îmi eşti dator Kostas Perkins.
Joaquin: Joaquin, Joaquin, cucoană, numai Joaquin
care rimează cu “chin” şi “venin”. Părinţii nu mi-au pus două nume, ca să nu mă deruteze
când mă admir prin vitrine…
Eşti virgină sau străină?! După vocea asta groasă, a la Dalida, sigur,
sigur nu eşti virgină,
poate cel mult fumătoare înrăită... Dacă vrei sa fii Prima Doamnă, aruncă-te cu paraşuta din dotare pe vreun
preşedinte ghebos. Categoric... Ne cunoaştem?! Lucrezi la bancă, ai,
de asta ai cioc?
Blăndreţea:
Măi, fante
alicante! Nu mă interesează serviciile tale sexuale, mizerabile. Deocamdată, pot să plătesc cash. Stăpânul e pe locul fruntaş.
Maestrul! C.D. number one! Veneraţie! Reţine! Deocamdată, tu, nu eşti decât un
amărât de custode al amintirilor blocate. Beneficiezi de o funcţie temporară, dacă n-ai
aflat… La cât să vin?
Joaquin (mahmur): De-abia am primit papucii de la cineva cu care am
concubinat ultimul deceniu dintre milenii. Nici nu s-a răcit bine locul… Nu, nu
e moartă, dar aş fi preferat. Trebuie să scutur
din greu. Găurile inimii
sunt mai dificil de-astupat cu şerbet, şi apoi tot coşmarul ăsta e cumva prea rapid pentru mine. Mi se-nvârte bila... Mama era
înrudită cu o ţestoasă, iar tata cu un melc codobelc
ochios; iar eu,
progenitura fatală, aduc mai mult cu tata după câte îmi amintesc, mă rog cu
unul dintre ei. (roşu, galben, albastru
şi ceva maioneză extrem de sleită) Ştiu să gătesc, să spăl, să calc, să apretez,
am două mâini sănătoase care fac cu rându’, îmi spun singur poveşti porcoase înainte de culcare
(de care sincer mă minunez), de ce ar trebui să-mi recomplic
existenţa? …
Blăndreţea:
Fals! Batalule!
Fals, fals! Mai rău … sunt o lesbiană poetică... Persoana dumitale, Perkins, nu
mă pasionează, camera în care a locuit C.D. da... Plătesc! Toate economiile mele de-o viaţă pentru o juma de ceas petrecută în camera aceea divină... Să
nu-mi spui că e puţin! Am tras din greu pentru
banii ăştia împuţiţi. Am renunţat la silicoane XXL, la buze de râmă, la lipoabsorbţie,
la chirurgie
laparoscopică, estetică facială, chirurgie estetică, chirurgie plastică şi
reparatorie. Totul pentru întălnirea divină cu El... Altceva nu mai am. Am să aduc eu şampania, dacă te
zgârceşti… sper să găsesc niscaiva gheaţă pe la tine, fără urme de păr pubian
blond în interior.
Joaquin: Casa Perkins. Joaquin Perkins la telefon... Sunteţi
sigură că aţi sunat la casa Perkins?! Confirmaţi?
Blăndreţea:
Birocratule! La
cât să vin? Vreau sa fiu prima care îi atinge patul după atâta amar de timp. Mă
îndoiesc că au mai rezistat cearceafurile originale, dar tăbliile
pe care le-a atins trebuie să
fie aceleaşi. Promit să nu depăşesc juma de ceas, nu am cu ce să platesc
penalităţile tale lugubre. Jupuitorule!
Joaquin: Penalo!
Blăndreţea:
Ooo?! Domnul
custode îşi depăşeşte atribuţiunile… A greşi este femeieşte. N-am să fac niciun soi de reclamaţie
mai sus, dacă asta te
nelinişteşte... La cât să vin?
Joaquin: Fabulezi prea mult. Cumpără-ţi o bormaşină,
un ciocan rotopercutor
şi eliberează-ţi scăfărlia minusculă de presiune. Dacă n-ai douăzeci de parai ţi-i
împrumut eu! Promit!
Blăndreţea:
Plusez cu un ceas
de aur, 42 de carate.
Joaquin: Ca-ra-te ! Ra-ca-te! Te-ca-ra! Ca-te-re! (răsună melancolic o lovitură de obuzieră la Mormântul Ostaşului
Necunoscut şi un ţânţar anofel care cade lent într-o
spirală
interminabilă)
Scena 4
(Vurcolul,
Joaquin)
Vurcolul: De ce nu răspunzi la uşă, pramatie? Ai lanţ, da?
Crezi că e atât de facil să urc cu valiza de bani, cu purcoiul, până aici la
mansardă?
Joaquin: Cârc! De ce forfotesc scorpionii sub parchet, de ce
ţipă pescăruşii pe lustră?!
Vurcolul: Stai într-un picior!... Eşti beat! Clar!
Joaquin: Ne, ne, ne, ne... sunt ateu!
Vurcolul: Ce-i cu întunecimea asta? Nu vreau să-mi bag degetele
în ochi. Dă drumul la un bec!
Joaquin: (scoate un bec din pălărie
şi-i dă drumu’) Un
gentelman... nu bea... decât... pe... întuneric... ca să nu îşi dea seama cât
se consumă... E târziu?!... Centrala! Aeroportul Kennedy!
Vurcolul: Încă nu ţipă lăptăreasa care alăptează pe uliţi...
Lampagiul... Ciudatule! Ţine!
Joaquin: Ce?
Vurcolul: Restul... Valiza... hai, n-o fă pe prostul că rişti să rămâi neschimbat.
Joaquin: Cârc! Scuze, “crac” am vrut să exprim.
Vurcolul: Aşa mai vii de-acasă. Ract şi pact!
Semnează! ...Facem târgul?
Joaquin: Nu mă mai ocup de fotbal. Vecinul de la doi e interesat.
Pe mine mă interesează doar
mingile cu fermoar... Te bagi printre fitofagi, piranie drăgăstoasă?
Vurcolul: Vai de steaua ta de mare, căluţule! Semnezi sau te resemnezi?
Joaquin: Descifrabil?
Vurcolul: De data asta, da. Da, puişor.
DA!!! Da,
da, da, da... Vorbim o limbă comună? DA!!!
Joaquin: Nu
striga. Desigur. Dacă ne
înţelegem, nu.
Vurcolul: Nu, nu, nu, nu... Şi dacă nu ne înţelegem, tot va trebui, din respect, să părăseşti casa asta
în care a locuit un sfânt, babelitule... Nu e igienic cu comportamentul tău mânjitor şi
iconoclast.
Joaquin: Sfinţii locuiesc în peşteri şi fac diete cu lăcuste
tuciurii. Aici e un bunker
contemporan, din 1913. Scrie şi pe frontispiciu (că a fost cândva ospiciu)...
Dolfi, poate ar fi acceptat, Morfi, mă cam îndoiesc...
Vurcolul: Vorbim de sfinţii moderni?
Joaquin: Absolut.
Am studiat Patericul. (printre
altele) Do, mi sol, dooo! Interesantă e scara pe care se urcă şi coboară
îngerii... şi nu scârţăie absolut deloc.
Vurcolul: Revino-ţi! Comunitatea arde şi gentelmanul sughiţă.
Joaquin: Mai bine aşa decât invers. “Avalea!”
Vurcolul: Ce “avalea”? Astăzi m-am hotărât să fac o pomană. Îţi cumpăr
dărăpănătura, fără măcar s-o inspectez. Oricum nu îndeplineşte niciuna din norme.
Gândeşte-te sau mai bine nu te gândi. E periculos. O ofertă, ca şi o
nenorocire, nu vine niciodată singură. Dacă mă refuzi, te refulezi. E o afacere
providenţială! Garantat!
Joaquin: Pentru cine, Vurcolule?! Ai grijă să nu te muşti de limbă că turbezi...
Vurcolul: Exact! Asta am şi vrut să aud... Semnezi?!
Joaquin: “Avalea!”
Vurcolul: Pune, măcar, degetul!
Pune măcar o picătură din sângele tău turbat, din AB IV, pe pact.
Joaquin: “Avalea, avalea!”
Scena 5
(Călugăriţa
mută, Joaquin)
Joaquin: Vrei să mă mântuiesc?! Cum? Cum? Cum? Dă-mi o
reţetă... Apretato! Bagă! Crezi că mi-e ruşine de cum nu arăt când sprijin
pereţii şi mi se rupe scoru’ în paişpe’? …Ai auzit-o pe aia dinainte cu
pelerinaju’ şi ai venit şi tu repede, repede, repede, să nu pierzi vreun pârţ,
să te conformezi interesului general, da, da, tocmai aici la grota minunilor,
812- 870 bis şi pis... Fii solemnă, sigur că sunt botezat, dar nu e sigur dacă în apă! Dracu’ v-a pus pe toţi
astăzi să mă scoateţi din minţi, dihorilor...
Călugăriţa mută: “Înceteaza să tot
întrebi şi
apoi să aştepţi să ţi se răspundă fără ocolişuri.”
Joaquin: Folosiţi tactici noi? Serios?! …Asta vă învaţă acolo, la mănăstire?! …Asta aprofundaţi? …Ai noroc că sunt
umplut de dubii ca un curcan de Ziua Tatălui, altfel ţi-aş fi trântit uşa în nasul ăla
pudrat, obraznicul… Grijă, grijă, nu-s dus de multe ori la biserică şi
nici la scăldătoare prea des. Varsă, colindătoareo! Meditaţie! …Ce vinzi?
Călugăriţa mută: “Într-un cuvânt, am fost prea laş ca să fac ceea ce trebuia să fac şi suficient de
laş să evit ceea ce era
interzis.”
Joaquin: Ai vreun aparat, vreun prompter? De unde scoţi citatele astea
pe bandă, că nu prea
observ să te hărniceşti cu buzele? Maica voastră superioară vă preda des
ventrilogia? ...Hai bagă, bagă repede, până nu mă scoţi de pe axă...
Călugăriţa mută: “Nu-ţi fereca
buzele înainte de a-ţi desfereca
inima… Cel
ce are clăpăuge
de auzit să le-ndese cu câlţi...
Nu-l
cunosc
pe cavalerul american, iartă-mă Doamne
pentru că am pus
alături aceste două cuvinte... Meditează
la avantajele prezentului,
din care fiecare om are cu ghiotura şi
nu la năpastele
trecutului, din care toţi oamenii au câte ceva.”
Joaquin: Din ce joben le scoţi, măiastro,
din ce ciubăr?
Călugăriţa mută: “Dacă un râmător ar putea să-şi împrumute
mintea cuiva,
ar înceta
subit să
se mai numească astfel” -
Marile speranţe, Virginienii,
Casa umbrelor, Vechiul magazin de curiozităţi, Oliver Twist.
Joaquin: Precis că, înainte de asta, ai fost profesoară de
literaturi... Nu ţi-au plăcut copiii, nu? Sau, te pomeneşti că te-ai îndrăgostit de vreun puştan pe
care l-ai sedus între cataloage şi te-au mătrăşit ăia afară, ca pe-o viţică care s-a bălegat duios pe pianul
pensionului macabru...
Călugăriţa mută: “Au fost cele mai bune
vremuri, au
fost vremurile
cele mai jalnice, a
fost vârsta înţelepciunii,
a fost vârsta schizofreniei, a
fost epoca credinţei,
a fost epoca nihilismului, a
fost sezonul Luminii,
a fost sezonul Întunericului, a
fost primăvara nădejdii, a
fost iarna disperării,
am avut totul în faţa noastră, am
avut nimicul
în faţa noastră,
toţi mergeam direct în Rai, toţi
făceam exact opusul
-
pe scurt perioada trecută a fost identică perioadei prezente,
iar cele mai furibunde
autorităţi au insistat sa fie acceptată, pentru
binele
sau răul
ei,
doar pentru
gradul superlativ al comparaţiei…”
Joaquin: Aşa se întâmplă tot timpul cu ăştia cu două
facultăţi, o dau în bară când nici nu te aştepţi. Spune, ai predat şi
prostologia la vreun internat mixt unde duşurile sunt mai tot timpul ocupate de
idioţi? Latră, latră… asta nu te-au învăţat încă acolo, la reeducare, să latri?
Călugăriţa mută: Muuu! “Accidente au loc
şi în cele mai
cumpătate familii.” Muuu! Muuu! “Orice ins
poate fi într-o dispoziție
perfectă
când este bine acoperit… Cât de mult neadevăr se
ascunde sub aceste cuvinte.”
Muuu! Muuu! Muuu! Muuu! “Este
un adevăr de
netăgăduit că până şi oamenii importanţi au neamuri proaste.”
Joaquin: Uşurel, să nu turbezi! Încetişor, rabie! …Cuminte!
Cuminte!
Călugăriţa mută: (scoate un răget
magistral şi bine exersat de măgar
sur) “Un
adevăr minunat asupra căruia merită să zăbovim este faptul că
fiecare persoană
este creată
să reprezinte
secretul
profund şi misterul
total pentru
oricare alta…
O consideraţie solemnă, când pătrund
pe înserat într-un oraş imens, este că fiecare dintre coşmeliile
alea întunecate şi îngrămădite îşi închide propriul secret; că fiecare cameră din ele îşi zăvorăşte
propriul
mister,
că fiecare inimă ce bate în sutele de mii de suflete de acolo este, în
cel
puţin câteva dintre propriile fantezii, o taină de nepătruns
pentru inima cea mai apropiată de ea.”
Joaquin: Ţine zece cenţi, pentru trudă!
Memorarea unor lucruri regurgitate de alţii reprezintă gestul extrem de
abandonare a sinelui.
Eşti destul de convingătoare pentru un comis-voiajor debutant.
Călugăriţa mută: Mac!
Scena 6
(Literaţii, Vurcolul, Joaquin)
Joaquin: Ce vreţi cu toţii azi de la mine?
Literaţii: Părăseşte, părăseşte casa!
Renunţă! Părăseşte-o
canalie!
Joaquin: Uşor de spus “părăseşte-o”! E ca şi cum ai părăsi
burta mamei ca să te naşti. Nu cred că merită efortul… Părăsirea ei ar însemna
ca să mor. Invers deci de cum mi-am propus. Definitiv şi definitoriu. Asta
vreţi, nelegiuiţilor? ...Nu vă faceţi iluzii. Casa asta este purgatoriul, raiul
şi iadul meu. Al meu şi numai al meu şi nu vreau să-l împart cu nimeni, nici
măcar cu fantoma spălăcită a lui Dickens... Ce, credeaţi că nu mi-am dat seama
că despre el era vorba, nenorociţilor? ...În casa asta m-am născut şi tot în ea am să şi crăp
cu sau fără acordul vostru, de care mă doare fix undeva în faţă-centru. Nu vă
las să vă aduceţi icoanele pupate de alţii în locul icoanelor mele. E totuşi
casa mea şi cred că nu mă-ndoiesc.
Literaţii: Nu fi aşa sigur. Îndoieşte-te. Este a noastră, a comunităţii de
literaţi şi face parte din memoria colectivă. Egoistule. Beţivanule. Nedemnule.
Este casa în care Dickens, familistul convins, a trăit în 1857 cea mai frumoasă poveste de dragoste
din viaţa lui cu misterioasa domnişoara B. şi a scris cele mai inspirate pagini
din carieră... Cum ar putea să-ţi aparţină ceea ce de fapt şi de drept
nu poate aparţine nimănui?!
Joaquin: Ete fâs! Debitaţi prostii: casa asta a fost ridicată în anul de graţie 1913, pe când Dickens ăsta al vostru şi-a dat duhul cam
prin jurul lui 1870, dacă nu mă înşel, şi apoi nici nu ştiu dacă până în 1870 clădirile se
făceau din beton armat; ce dracului, nu gândiţi deloc cu rahatul vostru de
creier?
Literaţii: Poţi dovedi?
Joaquin: Totul. Cu acte, nu cu închipuiri. Există arhive
care să pălmuiască inexistenta voastră memorie... Voi?
Literaţii: Credinţa noastră e mai puternică decât actele tale
măsluite, decât arhivele putrede. Avem mărturia olografă a domnişoarei B. În casa
asta Dickens a trăit cea mai frumoasă poveste de dragoste din viaţa lui şi a
scris cele mai inspirate pagini...
Joaquin: Rahat. Dickens nu a locuit niciodată aici şi
virtuoasa voastră domnişoară B. nu cred că i-a atins vreodată nici măcar unghia
lipsă de la degetul mic. Niciodată. Niciodată. Să vă iasă
bine din cap. E o
minciună imperialistă sfruntată.
Literaţii: Asta este opinia unui şobolan mediocru,
a unui comunist jalnic
care sfidează clasicii şi tainele lor. Afară şobolanule!
Roşule! Casa trebuie
redată iubitorilor de literatură. Nu poţi să administrezi casa după bunul tău
plac. Huo!
Joaquin: Mi se rupe de tot sentimentalismul vostru răsuflat.
Morţii cu morţii, vii cu viile şi scriitorii cu muritorii şi cu uniunea lor
de creaţie. (vocea stridentă a unui cronicar
sud-american exaltat, vuvuzele)
Vurcolul: Mai am încă valiza la mine.
Mi-a rupt degetele...
De ce nu vrei să gândeşti rezonabil? Am acordul celorlalţi să dublez suma, cu condiţia să pleci cu mâinile goale. Mobilierul
original din timpul şederii maestrului nu trebuie înstrăinat cu niciun chip.
Joaquin: Fără mănuşi? …Nu ştiam că în 1857 mobilele se făceau
din ordinarele plăci aglomerate de lemn: mă rog, dacă vreţi să rescrieţi
istoria literaturii vă priveşte, numai că nu o s-o faceţi pe spatele meu. Cu
niciun chip.
Vurcolul: Exista căi mai
elaborate de a te convinge!
Încearcă-ne, dacă te mănăncă! Te mănăncă, nu-i aşa?
Joaquin: Mă ameninţaţi?
Vurcolul: Da’ de unde, Doamne fereşte! Dacă noi spunem că
Charles Dickens a locuit aici, înseamnă că Charles Dickens chiar a locuit aici.
Cine eşti ca să-i împedici pe oameni sa viseze cum vor. Te rog, nu te pişa
ca un aborigen incult
contra vântului. Ascultă de un câine bătrân şi burduhănos. Părăseşte, te rog,
clădirea! Pentru binele tuturor şi pentru liniştea ta. Raţionează,
nu fi fraier... Uite, îţi ofer suplimentar un penthouse chiar în centrul New York-ului, în Manhattan; da, da, exact lângă bursă. Semnează, nenică şi gata. Ce atâtea nazuri? Grijile tale (ca
şi ale noastre de altfel) vor lua cu demnitate sfârşit. Joaquin! Eşti un
băiat încă tânăr şi posibil inteligent. The end! Participă la curse, călătoreşte, fă baie în lapte
imaculat de măgăriţă şi trăieşte-ţi şi tu povestea de dragoste în penthouse-ul
renovat din Manhattan,
alături de nişte gemene adolescente asiatice focoase. Sper că nu preferi băieţeii, că mă întristezi cu deprinderile astea
nonconforme, puştiule. Acceptă, nu fi căpos!
Joaquin: Mă confunzi cu un muţunache cu fes portocaliu de la
hotelurile tale ciuruite. Casa Perkins n-a fost şi nu va deveni niciodată
casa Dickens, să vă iasă bine, bine din cap.
Vurcolul: Nătărăule! Ne întălnim la tribunal!
Joaquin: Foarte, foarte romantic... Ai o citaţie?
Scena 7
(Joaquin, Joaquin)
Joaquin: Ce vrei să demonstrezi?!
Joaquin: Nimic. Îmi apăr drepturile cetăţeneşti stipulate de
Constituţie. Nu se observă? ...Am paşaport american.
Joaquin: Şi? Întotdeauna te-ai crezut mai deştept decât se
cuvenea. Mă mir că l-ai căpătat cu numele ăsta hispanic imposibil. Ia dă-mi să
mă uit. Mda, nu poţi să programezi ploaia. Categoric.
Joaquin: Trebuie să fim uniţi. Disjuncţiile au dus întotdeauna
la cruciade interminabile, tizule.
Joaquin: Poţi să demonstrezi că vulturii nu au dreptate?
Joaquin: La ce mi-ar folosi? E suficient că există. Ştii bine că povestea e
cusută cu aţă albă. Seamănă mai mult a atac psihologic bine concertat.
Joaquin: Nu mai suport agitaţia asta sterilă. Simt că sunt pe
cale să cedez în curând, să explodez. Dacă doi sau trei îţi spun că eşti beat, e bine să mergi să te culci
chiar şi în şanţ. Culcă-te
Joaquin!
Joaquin: În şanţ?! Cum... şi tu?! Cu cât te-au momit? Spune, fratele meu
alb. Răcoreşte-te şi descarcă-ţi tomberonul din suflet. Nu, nu aici pe covor.
De-abia mi l-au adus de la curăţătorie. Du-te în baie, sub duş. Canalizarea
n-are memorie, o să-ţi ducă sârguincioasă dejecţiile conştiinţei până în
mijlocul oceanului, să hrănească vreun handicapat de rechin respins de turmă.
Joaquin: Crezi ce doreşti. Nu am de gând să-mi consum energia
contrazicându-te... Unde e baia?
Joaquin: Ai uitat? Data trecută ai nimerit-o singur. Vrei să
te conduc?
Joaquin: Sunt pudic, foarte pudic. Spuneai
doar că mă cunoşti...
N-aş putea să vărs liniştit... Mă descurc, mă descurc... Voi supravieţui
atacului. Am două infarcturi la activ, ai uitat?
Joaquin: Nu agreez numerele pare... N-ai plecat? La zece se
întrerupe apa... Grăbeşte-te Joaquin, scapă de duhori. Ştii că
aerisirea e dificilă în cloaca asta putredă. Ridică-te,
ia-ţi targa şi umblă!
Joaquin: Lasă
aiurelile, mi-e rău... Dă-mi o pastilă!
Joaquin: De ce?
Joaquin: De nervi. Mişcă-te odată, dacă nu vrei să rişti
singur. Ştii cât costă şaizeci de minute, o oră la un psihiatru?
Joaquin: Habar n-am. Cât?
Joaquin: Peste sută.
Joaquin: Mda, nu-mi permit să te pierd. Du-te rapid la
frigider şi caută pastilele alea verzi din cutiuţă.
Joaquin: Verzi? De ce verzi? Pastilele mele n-au fost niciodată
verzi. Mă omori, Joaquin...
Joaquin: Acum sunt verzi. Ce nu-ţi convine? Au stat prea mult
lângă fardurile fistichii ale Luanei, în rest sunt în regulă. Mişcă-te!
Joaquin: Nu mai pot să mă ridic. Orbesc. Ajută-mă! Nu mă simt
pregătit pentru călătorie. Nu mă simt pregătit să înfrunt Marele Necunoscut. (un trenuleţ miniatural şi plin de
zgârieturi adânci traversează nonşalant încăperea printre picioarele lor)
Joaquin: Întotdeauna
moartea, hoaţa aia, reuşeşte să ne ia prin surprindere. Curaj, o să
treci şi de cumpăna asta. Hoitule!
Joaquin: Vorbeşte frumos!
Joaquin: Rău cu rău, dar mai rău fără rău... Cum te mai simţi?
Joaquin: Cred că a fost o alarmă falsă. Aprinde-mi un traduc. (trenuleţul şuieră melancolic de două ori şi revine
tacticos cu un trabuc aprins in locul coşului de fum)
Joaquin: În definitiv e vorba despre organismul tău paradit.
Doctorii ţi-au interzis.
Joaquin: Dă-i în mă-sa! Gata. Stinge lumina!
Joaquin: Ce, nu mai vrei să discutăm?
Joaquin: Sunt extenuat... Despre ce?
Joaquin: Cum despre ce. Despre Dickens, despre Charles Dickens
şi toată tărăşenia asta de cacao. Trebuie să dai neapărat o dezminţire la un
ziar.
Joaquin: Nu e o idee prea rea. Stinge odată lumina aia,
nesimţitule! Când o să vină factura , o să ni se facă părul măciucă.
Scena 8
(Randosam,
Joaquin)
Joaquin: Ştii, bineînţeles, de ce te-am chemat...
Randosam: Bănuiesc. Mama ştia să ghicească în ghioc, dar n-am
apucat să deprind. Pentru orice bărbat asta e o îndeletnicire cam naşpa, dacă
înţelegeţi ce vreau să vă spun... Bănuiesc că aveţi ceva metale vechi prin casă
de care vreţi să scăpaţi… Am nimerit?
Joaquin: Exact. Am o placă şi nişte şuruburi de argint la cap, da’
cred că nu merită osteneala.
Randosam: Daţi-mi un pahar de apă cu bulbuci, să n-am impresia
că am călărit degeaba tot New York-ul de la periferii până aici... 812- 870 bis?
Joaquin: Întocmai. Ce căţel mirobolant. N-am văzut de când
sunt un exemplar atât de câinos. Trebuie să întreb, altfel risc să fac o pată
de forma unei frunze de arţar
pe creier... E de vânzare?
Randosam: Chestionaţi-l! E stăpân peste destinele lui. Nu mă
bag peste afacerile lui. Respect, frate, respect!
Joaquin: Măi, cuţulache, te vinzi?... Tace. Cred că vrea să se târguiască
niţel. Materialistul. Se gândeşte dacă am să fiu în stare să-i fac cuţodrom.
Randosam: Probabil. Cugetă şi
el sărmanul. Analizează riscurile. Nici eu nu m-aş vinde atât de uşor oricărui
terchea-berchea.
Joaquin: Ai grijă cum vorbeşti,
gitanule!
Randosam: Da sensibilos mai sunteţi, de parcă aţi fi jucat în
Tristan şi Isolda până la brâu... Coate şi genunchi! Mă exprimam din punctul
lui de vedere, nu din al meu. Structural, sunt o persoană foarte respectuoasă, iar exprimarea mea, desăvârşită... Aţi observat că, în dialogul nostru ad-hoc, folosesc
doar pronumele personal de politeţe? Sunt un artist complet, ce aia a mea!
Nerecunoscut, din păcate... Randosam, specialist în turnarea metalelor moi!
Ştiu că numele meu nu vă spune nimic. Societatea capitalist-împuţită are grijă
să-şi uniformizeze constant geniile nepremiate. Dacă vreţi să vă torn un ochi de metal, vi-l torn.
Foarte realist, fără interpretări personale. Vreţi să vă torn o mână cu
degetele într-o atitudine relaxată? O torn, nicio problemă. Şezi, Pandora,
fetiţo! Intuiesc că e rost de-o comandă babană şi barosană...
Randosam!
Joaquin: Joaquin, un client virtual şi externat de curând din
spital... Credeam că ne-am prezentat la telefon.
Randosam: Nu se pune. V-a pervertit şi pe dvs. societatea asta
alienată? Comunicarea directă este lucrul care ne lipseşte cel mai mult...
Pandora, şezi , ţi-am spus!
Joaquin: Uite de ce te-am chemat, Randosam. Aş vrea să fac o
placă memorială.
Randosam: Pentru cimitir? O fac, o fac fără probleme, da să
ştiţi că (sic!)
costă. Concepţia,
manopera, mâna de lucru, uzura sculelor, materia primă folosită, turnătoria,
energia, transportul, instalarea la faţa locului, T.V.A- ul, totul costă...
Nemernicii! Nu mai poţi să te mai hrăneşti cu aer!
Joaquin: Manopera şi mâna de lucru nu e cumva acelaşi lucru?
Randosam: M-aţi prins. Ba da, numai că le spun şi eu aşa,
pentru ageamii, ca să pară operaţiile cât mai complicate
şi fără număr.
Randosam: După ce o încep. Cât de mare o doriţi? Vă place mai largă?
Joaquin: Dimensiunile uzuale. Poftim textul.
Randosam: “Charles Dickens nu a locuit niciodată aici!”... Şi a locuit? A locuit,
gagiule, nu-i aşa?
Joaquin: Din câte ştiu eu, nu. Ascultă, Randosame, am să fiu cât se poate de cinstit cu
tine... n-am niciun ban să-ţi dau pentru asta. Alaltăieri mi-a fugit iubita cu
periuţa de dinţi şi cu toate economiile de la ciorap. Dacă aveam, rezolvam prin
bancă şi nu te mai chemam până aici.
Randosam: Să-mi trag una! Ipocritule! Pandora, ridică-te!
Oribil!
Joaquin: Ce ne-am face dacă nu s-ar fi inventat calmul?
Nu mai trage atât
de artistic de clanţă.
Facem un troc. Uite ai aici două inele de logodnă cu diamante, fac pe puţin
treizeci de mii, la negru. Te prinzi?
Randosam: Şezi, Pandora. Avem un obiect de discuţie. Am să-ţi
iau o pastramă de gazelă, pentru că mi-ai purtat noroc. Ne-am înţeles?
...Joaquin, dragă, nu e cumva vorba de tipul ăla englez care a scris
povestioara aia cu maţe-fripte ăla de Scrooge?
Joaquin: Tu ai zis-o, el a scris-o! (de afară se aud două maşini negre,
absolut noi,
care se buşesc vesel şi cu patimă)
Randosam: Mai citim şi noi, ne mai cultivăm sufletele
candrii... Ce naiba să
caute el prin dărăpănătura asta, căci mă îndoiesc că zidurile astea să fi
arătat cândva bine. M-ai convins, frate, te cred. O fac, o fac pentru tine, Joaquin. Chiar am să-i aduc comenzii şi unele
îmbunătăţiri care nu presupun nicio plată suplimentară. Relaxează-te. Când e
vorba de artă, Randosam e în stare să-şi amaneteze şi ultima cămaşă de mătase.
Cred că am pe undeva, pe acasă, o cărticică cu fotografia lui Dickens. Trântesc
şi efigia lui sub propoziţia asta, ca să fie cât mai edificatoare. Realist,
super realist. Dublez şi dimensiunile ca să atragă atenţia... O sută patruzeci
pe o sută patruzeci! Maxim. Litere de-o şchiopǎ
în relief şi material de calitate. Bronz, tatǎ,
nu fontă. Prestanţa bronzului
e universal recunoscută.
Joaquin: Avalea! Avalea!
Randosam: ...Despre care cimitir este vorba?
Joaquin: Casa asta, exact la intrarea dinspre strada 212.
Randosam: (notează mecanic) Deci cimitirul “Casa asta”... Ce vad grozav! Pot să
mă semnez şi eu acolo, umil, într-un colţ. Ar putea să fie opera mea de
căpătâi.
Joaquin: Semnează-te unde vrei, doar e lucrarea ta. În cât
timp o montezi la intrare?
Randosam: Dacă lucrez zi şi noapte, în două-trei săptămâni s-a
rezolvat.
Joaquin: Şi... mai stai?
Randosam: Meditam dacă să vă las şi căţelul drept mulţumire sau
nu.
Joaquin: Nu mi se mai pare atât de frumos. E o javră
mizerabilă. Are nişte vânturi apreciabile care te fac să lăcrimezi ca la un
parastas de familie.
Randosam: Pandora, acum chiar că plecăm!
A C T U L II
Scena 1
(Grandlioana,
Joaquin)
Grandlioana: Ce-ai urmărit?
Joaquin: Contează?
Grandlioana: Eu te întreb. Răspunde! Ce-ai urmărit? ...Ai urmărit ceva?
Joaquin: Mamă!
Grandlioana: Nicio “mamă”. De-acu’ poţi să mă numeşti Grandlioana.
Nu mai sunt mamă pentru tine până nu te redresezi, până nu-ţi revii la linia de
plutire.
Joaquin: Ce sunt eu, plută?! ...Chiar beau atât de mult?!
Grandlioana: Mai rău, ai încurcat toate capacele şi discurile de
vinil. Nici nu se mai pomeneşte la ştiri despre succesele glorioasei noastre
armate invadatoare, despre încântător-costisitorul program spaţial, despre genialul
scut antirachetă, despre
gafele şi despre potăile distinsului nostru preşedinte, ci numai despre
năzbâtia asta de casă a ta în care s-ar fi pripăşit, cică, pentru o vară,
Dickens cu nu ştiu ce bubulină ieftină. I-ai anulat pe toţi prin negaţiile
tale. Bravo! Belitu’ de fiu-meu i-a făcut muci pe toţi ăştia care se ţin
scorţoşi! (un claxon firav)
Joaquin: Ce palmă grea ai!
Grandlioana: Ţi-ai amintit?! Îndărătnicule!
(Încă de mic, de când scoteai limba ascuţită la tac-tu, am ştiut c-ai să fii
îndărătnic.) A fost cu o
răsucire a corpului de o sută optzeci de grade. Mă bucur că te-a durut. Poate
asta o să te trezească la realitate. Dacă eşti un bun creştin, poţi să întorci şi obrazul celălalt... De ce nu mai
frecventezi Alcoolicii Anonimi, ai? Răspunde!
Joaquin: Pentru că monotonia îmi provoacă somnolenţă. D-aia.
Toţi sunt nişte mincinoşi ordinari. Dacă respiri un minut pe acolo intri în
comă etilică.
Grandlioana: Redresează-te, ţi-am spus!
Joaquin: Ce sunt eu, redresor?!
Grandlioana: Cine te crezi, buricul pământului?! Fă-le pe plac!
Joaquin: N-am chef! …Auuu! Palma asta a fost mai reuşită, poate pentru că a fost
prin surprindere. Merită să mai încerci... Profiţi din plin de faptul că legea
morală mă împiedică să reacţionez... Tot la o sută optzeci de grade? (un set de claxoane moderate)
Grandlioana: Adu-mi un scaun, goangă, am obosit. Ai apă la
frigider?
Joaquin: Doar supă de acum două luni. Nu vreau să ruginesc
prematur. Un măr, ceva?
Grandlioana: Este impudic ca o mamă să primească fructul păcatului
de la fiul ei… Alte fructe nu ai?
Joaquin: Nişte cartofi cruzi... fructele unei legume.
Grandlioana: Ai plătit lumina şi gazele? Telefonul? Ţi-ai dus
încălţămintea la reparat? ...Bănuiam. Trebuie să mergi neapărat la spital, nu
eşti întreg. Internează-te!... Ce băieţel dulce erai când ai împlinit patru ani...
şi sfios. O dulceaţă de latin cu părul creţ, ochii negrii şi frumuşel foc de
toţi săreau, pe capete, să te mănânce. Am avut mult de luptat cu pedofilii,
mult, mult... Bine că ai rămas întreg şi nevătămat.
Joaquin: Mamă!
Grandlioana: Fiule! De ce vrei să mă bagi în mormânt? Fă-le pe
plac! Nu te contra! O să-ţi retragă cetăţenia. Ştii cât de mult ne-am chinuit.
Joaquin: Eh!
Grandlioana: N-aş suporta să te văd cum te frământă cu bocancii…
Vameşii! Eşti carne din carnea mea, sânge din sângele meu. Tare mult m-am chinuit
să te cresc, Juaquin Armando. Armandito! De ce nu mai treci pe la mine?
Ţi-e ruşine de mama ta? ...Femeia asta lugubră cu care
trăieşti te-a prostit de
tot…
Joaquin: Nu mai plânge. Şterge-ţi ochii de cămaşa mea indigo.
Nu pot să-mi facă nimic, cu toate balivernele lor.
Datoria lor e să încerce, a mea să rezist. Potoleşte-te Grandlioană!
...Mamă! Semeni cu o
adevărată leoaică care a sărit să-şi apere puiul de şacali. Ce răget!
Grandlioana: Nu-ţi bate joc,
Armandito. Unde e Luana?
N-o văd.
Joaquin: S-a dus să-şi scoată o măsea de minte de sub buric,
la doctorul Kostas. Minte... minte... minte...
Grandlioana: Ştie să aibă pramatia grijă de trupul ei... Panarama… Şi tu trebuie să
mergi la dentist, o să-ţi trimit jumătate din pensie, să nu zică lumea că arăţi
mai bătrân decât mine... Gata, condu-mă până la uşă, ca să fii sigur că plec!
Joaquin: Poţi să rămâi peste noapte în camera pe care am
pregătit-o pentru copil.
Grandlioana: Nu-mi aminti. Ah, junghiul ăsta din nou… Subiectul
ăsta mă răneşte frontal. Gata, plec!
Joaquin: Să chem un taxi?
Grandlioana: Nu te obosi. M-aşteaptă primarul jos, cu şoferul,
motocicliştii şi limuzina lui. Tot el m-a şi adus cu sirenele până aici… Gata,
ţi-am spus, n-am vrut să afli de la alţii
ori din vreun tabloid.
Grandlioana: Eşti depăşit politic, fiule. N-ai cablu? Giulliani nu
mai este primarul nostru de câţiva ani buni, din 2001 cred... Joaquin, Joaquin!
(un claxon foarte, foarte insistent)
Cobor, hienelor, cobor! Imediat!... Sunt nerăbdători să vadă ce-am rezolvat. Mi-au promis
o reducere de treizeci la sută la impozit şi că-mi renovează
pe gratis faţada... Ai grijă!
Joaquin: Ce să fac, mamă, ce să fac?
Grandlioana: Ai grijă! Altădată ne înţelegeam din priviri…Vrei
să-ţi traduc?!
Scena 2
(Dickens,
Joaquin)
Dickens: Trezeşte-te, Joaquin! Trezeşte-te, chiar acum...
Joaquin: C.D.?! Dă laba! Ce faci, omule?! Mă aşteptam să apari. Asta dovedeşte cât eşti de
bărbat... Tu îi întărâţi, da?
Dickens: Crezi că am nevoie de aşa ceva? Se mobilizează şi
singuri. Naţiunea asta tânără încă îşi mai caută, cu fervenţă, templele pentru
zeii ei inventaţi ori reali.
Joaquin: Cred că eşti cam nesătul, Dicky... (Nu te supăra că-ţi spun
aşa, dar întotdeauna am considerat că umbrele sunt egalele noastre.) Nu-ţi ajunge enormitatea aia de Gad’s Hill, de ce te
bucuri să-mi invadezi şi bucăţica mea? Am suferit până am achitat-o, să ştii. N-a fost
chiar un plocon.
Dickens: America, America… Mi-a plăcut enorm de America, chiar
am adorat-o o vreme. Oamenii de aici sunt parcă mai generoşi şi mai trepidanţi
decât la mine acasă, poate şi mai naivi (dacă nu consideri asta ca pe-un
defect)... şi apoi Colţul Poeţilor din Mănăstirea Westminster mi se pare destul
de plicticos şi de rece, nemaivorbind de politeţea exagerată
a concetăţenilor mei.
Întotdeauna am agreat călătoriile de afaceri sau de plăcere. Mă simt încă util,
încă tânăr. Îmi clocoteşte…
Joaquin: Ha!
După 140 de ani de la deces,
mi se pare o senzaţie destul de corectă, vânosule. Lasă introducerile. Ai un
păianjen uscat în barbă.
Dickens: Insolentul. E autohton, să ştii. Mai autohton decât
tine.
Joaquin: Eşti destul de acid pentru un oaspete nepoftit.
Realistule... Socialistule.
Dickens: Chiar aşa, pofteşte-mă să mă aşez. Nu, nu vreau ceai.
Să nu exagerăm. Nu vreau să mă pătez inutil. Am făcut un drum lung până aici.
Joaquin: Fără tertipuri C.D. Te urmăresc, să ştii... Rămâi
acolo unde eşti, cât încă pot să afirm cu certitudine că eşti o nălucire
simpatică. Dacă te aşezi, n-am să mai pot nega asta la tribunal când mă vor
pune să jur pe ceaslov dacă am ştiinţă de vreo posibilă vizită de-a ta
pe aici… Dacă vrei să
discutăm cald, calm, serios, ca de la om la amintire… (sau, mă rog,
defineşte-te singur) putem să ne întâlnim pe un teren neutru, să zicem pe o
bancă din Vendome Parc, unde cred c-ai mai fost... Să-ţi ridice literaţii,
lângă banca aia din Vendome Parc, un chioşc reprezentativ şi să-ţi facă acolo statuie,
domnule. Acolo. Cunosc un tânăr artist destul de talentat, dar cam fără noroc.
Randosam îl cheamă. Are mână, să ştii. Acceptă şi tarife mai mici, pentru
început... Poţi să îl recomanzi fanaticilor tăi cu lovele?
Dickens: Potoleşte-te, Joaquin, n-am nici un amestec. Jur.
Trecusem doar ca să-mi cer iertare pentru inexplicabilul exces de zel al lor.
Joaquin: Şi călugăriţa aia mută care îmi arunca azi dimineaţă
citatele tale peste figură, ca pe nişte mingi dezumflate
de ping-pong, cine, cine era, C.D.?
Dickens: Preşedinta fan clubului local. Destiny. Are nişte
forme demne de invidiat. Păcat că mă deranjează permanent cu şedinţele ei tâmpe
de spiritism. E obsedată, frate, pur şi simplu obsedată de moştenirea mea
spirituală. Dac-aş putea să mai ating… (tremură
lustrele) N-am niciun amestec, să ştii... Crede- mă!
Joaquin: Te cred, totuşi, sugerează-le politicos, cu toată autoritatea
de care mai eşti în stare, altă locaţie - undeva la un hotel central în care ai stat, cât mai
departe de locul acesta părăginit... Promite- mi!
Dickens: Aş vrea, dar se pare că nimic din construcţiile
acelea vetuste n-a mai rămas în picioare. Ştii cât costă un metru pătrat în
centrul New York-ului?... Cred că n-ai vrea să ştii. Enorm, foarte enorm de
enorm. Faptul că s-au dărămat “gemenele” a însemnat, pentru unii, o adevărată
binecuvântare.
Joaquin: Ştiam… Ce cu anecdota asta cu presupusa idilă cu o
anumită domnişoară B.? Pun pariu că a mai existat şi o domnişoară A şi una C şi
câte una pentru literele întregului alfabet…
Dickens: Folclor! Cea mai dragă mi-a fost litera E.
Joaquin: Ellen Ternan, actriţa? Notoriu, foarte notoriu, craiule.
Dickens: Credeam că n-a aflat nimeni despre relaţia asta. M-am
străduit din răsputeri.
Joaquin: Nimeni şi toată lumea de fapt. Ai o legiune de
biografi. Cred că, după Willy, eşti cel mai bogat în biografi competenţi şi
ageamii.
Dickens: Şi Catherine, mama copiilor mei, Catherine Hogarth
ştia ceva despre asta? A aflat!!! Ce penibil... Nu mi-a dat,
săraca, niciodată de
înţeles.
Joaquin: Mai ales ea, în primul rând ea. Avea un nivel de
inteligenţă peste medie.
Dickens: Înseamnă că m-a iubit enorm. Bănuiam
de altfel. Era o femeie
curată. Nu degeaba mi-a dăruit cei zece copii… Charles, Mary, Kate, Walter,
Francis, Alfred, Sydney, Henry, Dora şi micuţul Edward... O, Cathy, cât trebuie
să te fi chinuit când le ştergeai năsucurile!
Joaquin: Cam tardive remuşcările, nu crezi? Lămureşte-mă,
discretule, cu ce le ademeneai pe june,
de se strângeau ca muştele în jurul tău? M-am uitat cu foarte multă atenţie la
fotografiile care s-au mai păstrat, arătai destul de modest pentru un amant de
răsunet al epocii. Pariez că aveai o gură plină de carii dificile. Fă-mă să
înţeleg; lasă-mi o formulă viabilă, demnă de aplicat…
Dickens: Geniul, gloria, banii, sunt un atractiv destul de
puternic. N-ai încercat?
Joaquin: Am fost ferit de năpastele astea trei, deocamdată.
Dickens: Ce e prea mult, prisoseşte.
De ceea ce ţi-e frică nu scapi.
Rămâi aşa! Eşti un inconştient fericit!
Joaquin: Mulţumesc, nu mi-am dat seama până acum. Prea multă
fericire pe capul meu. Trebuie să mai dau din când în când câte un anunţ ca să
fiu prădat de surplusul ăsta... Apropo, cred că eşti un scriitor grozav pentru
perioada ta. Încă nu ţi s-a evaporat ironia, geniule?
Dickens: Dacă aş putea să mai scriu. Mi-e dor de... Am atâtea
acumulări... “Prietenul nostru comun” ar trebui neapărat refăcut... Clocotesc.
Sunt plin de idei efervescente.
Joaquin: Dar ai scris destul. Hooo! Odihneşte-te, o meriţi din
plin... mai lasă-i şi pe alţii să se afirme, să mai mănânce şi alţii o pâine
din meseria asta cumplită.
Dickens: E clar, nu eşti nici pe departe un fan de-al meu...
Lasă-mă să mă aşez pe fotoliul ăsta prăpădit. Scârţâi!
Joaquin: Nema şi canci! Prea te întinzi, spiritualule, Clocotel... Dacă te
aşezi mi-e teamă că te lăţeşti şi are să-ţi placă şi n-ai să mai vrei, cu
niciun chip, să mai pleci... Nu pot să risc C.D. Cu niciun chip, crede-mă!
Sprijină-te, uşor, de tocul tocit al uşii şi leagănă-te nocturn ca un elefant
pe o pănză de mătase. Mişcarea înseamnă viaţă, banu-nseamnă piaţă!
Dickens: Celălalt Joaquin m-ar fi înţeles, tu nu. Ce
încurcătură groaznică... Trezeşte-l, te rog!
Joaquin: Ce faci, dai ordine în casa mea?! Vrei să fentezi?! Ia vezi că mă superi,
gelatinosule... Gata, Dicky, am încheiat discuţia. Mi-e somn. Du-te în drumul tău,
fumule... Dispari!
Dickens: (din ce în ce mai slăbit): Celălalt
Joaquin m-ar fi înţeles, tu nu... Trezeşte-l, te rog!
Joaquin: Celălalt Joaquin trebuie să se odihnească pentru că
l-aţi hăituit destul. Tu şi cu ciracii tăi tembeloşi… Dacă vrei, pot s-o convoc
pe Grandlioana, pe mama lui. Vine imediat, stă doar la câteva străzi de aici.
Dickens: Mulţumesc, nu. Nu. NU... Simt că devin de un
transparent absolut... o aură sârguincioasă.
Joaquin: E o senzaţie firească pentru o fantomă. De ce te
miri?
Dickens: Nu sunt o fantomă. Sunt un spirit.
Joaquin: Charles, dragă, pentru o concluzie demnă a acestui
virtual dialog, a existat totuşi o idilă cu duduia B. americanca? …Spulberă ceaţa! Lămureşte-ne odată!
Dickens: Da’ de unde! Am alergat tot timpul turneului meu
american să adun nişte bani pentru datoriile mele. Cred că, în afară de vapor
şi de trenuri, nici n-am apucat să mai dorm pe undeva. De scris, nici vorbă...
Fabulaţii, fabulaţii şi radiaţii. Realitatea a fost cu mult mai frustă.
Întâlnirile nenumărate cu cititorii zeloşi de aici m-au istovit şi cred că, de
la efortul ăsta prea mare, mi s-a tras şi sfârşitul... Da, sunt complet transparent.
Mă mai vezi? Mă mai auzi? Heeei! Nu trebuia să-ţi fi spus. Cine ştie câte
aberaţii majore o să mai toarne biografii ăia nesimţiţi peste mine… Joaquin,
Joaquin copilule, de ce nu mă iubeşti? Trezeşte-te Joaquin... Trebuie să
ajungem la un pact, doar facem parte din aceeaşi branşă… De asta am venit, să
clarificăm... Joaquin!!!
O
dâră murdară
de apă se prelinge din colţul de sus, de deasupra patului lui Joaquin, fix ca o
lacrimă
de păcură fără răspuns.
Scena 3
(Sturpizenia,
Joaquin)
Sturpizenia: Cătinel! Ghici ce se unduieşte, miroase a iasomie şi
scorţişoară, are alge în păr, tremură şi are numai cu şase picioare mai puţin
decât caracatiţa?
Joaquin: Luana?! Cum ai intrat?! De-abia am schimbat yala.
Sturpizenia: Era deschis. Eşti lac de sudoare... Ai visat ceva
frumos în lipsa mea, spune-mi, răule, nu-i aşa?
Joaquin (se cutremură fără să vrea şi
cercetează, de-a fir a păr, toată odaia nudă scăldată în soarele generos al
dimineţii, descoperind autograful viguros al lui Dickens pe uşa plină de praf): Luana,
Luanita mea dragă, ce dor uriaş şi incomensurabil mi-a fost de tine.
Sturpizenia: Observ, Joaquin, observ, ai consumat toată naveta de băuturi
de unul singur. Răule... Chiar că ţi-a fost dor cumplit, dublat de o arşiţă pe
măsură, dar nu mai mult decât mi-a fost mie de tine, purceluşule cu cercei.
Joaquin: Scrofiţă de lapte şi fiere! Adu-mi turbanul şi un
prosop rece să mă-nfăşor! Nu-mi vine să cred că mi-ai nimerit din prima
numele... Chiar mi-ai spus “Joaquin”?! Extraordinar,
Sturpizenie! Nu mă mai confunzi cu ilegitimii tăi, nu mai poceşti cuvintele?!
Sturpizenia: Mi-am revenit. Tenie-vedenie, felicită-mă! Am înotat, necontenit şi
fără oprire, din mijlocul oceanului planetar pân-aici, până la adresa 812- 870
bis, până la cuibuşorul nostru de nebunii, din clipa binecuvântată în care
mi-am dat seama că nu pot trăi nicio fracţiune de secundă fără tine.
Joaquin: Fluture alb al verzei corcit cu un scaiete vameş!
Vierme prins în cârligul dihotomiei empirice! În sfârşit, ai reuşit să atingi
absolutul fundamental al căinţei... Interesant, cum de ţi-ai dat seama de
necesitatea mea nenecesară?
Sturpizenia: Am recepţionat, întâmplător, în timp ce-mi făceau
pedichiura cu tridentul trei handralăi întărătaţi cu slipuri minuscule, un
comunicat la radio despre cotaţia fenomenală la bursă a casei noastre.
Joaquin: A casei mele ai vrut să zici. Caseta de pe
robot cu declaraţiile şi opiniile tale personale despre această locuinţă încă
există, “Magda Tunn”. Vrei o copie sau doar s-o asculţi?
Sturpizenia: Mai târziu, nu vreau să-mi ofilesc instantaneu
bucuria revederii domestice. Ulterior şi după aceea... (Desigur, a casei tale am
vrut să zic, dacă aşa vrei tu; pentru că eu întotdeauna am fost la cheremul
dorinţelor tale nemărturisite.) E cotată pe locul doisprezece, după Google… N-ai ştiut??? Trebuie să sărbătorim.
Cin-cin! Chemăm prietenii care ne-au mai rămas. Fără mama ta, ştii că nu ne
suportăm reciproc… O să fie multe locuri goale, te asigur. Ai ştiut să
exploatezi situaţia ca un adevărat om de afaceri, ca un adevărat strateg; ai
ştiut să exploatezi hazardul, oportunităţile, într-un cuvânt totul. TOTUL... Sunt mândră de tine,Vulpoiule.
Joaquin: Eu nu sunt deloc mândru de tine... (urmează numele unui animal cu copite, coarne şi coadă
şi care, uzual, are şi uger),
absolut niciun milimetru. Nu mai am încredere nici măcar într-un oftat sincer de-al tău, în momentul în care te
înţepi, accidental, cu fusul, ca Frumoasa din Pădurea Adormită, iar în prezenţa
ta nici atât... Ştiu că te gândeşti, în permanenţă, la “futevânt”, la Kostas Panaramas al tău, “Mi-e-lene” dragă.
Sturpizenia: Nu moartea păcătoasei Eleni, ci îndreptarea ei către
812- 870 bis! Cu gândul ăsta sublim m-am îndreptat spre tine, din mijlocul oceanului
învolburat şi al piraţilor somalezi lipsiţi de scrupule. Bras, crawl, fluture,
spate, toate stilurile le-am pus în slujba acestei revederi, Joaquin. Între
mine şi Kostas n-a fost decât... nimic. Nici măcar n-am auzit vreodată de
numele lui… Îţi vine să crezi, iubitule?
Joaquin: Nu… Am transpirat degeaba sub limbă aşteptând să fii
sinceră. (urlă) Nu!!!
Sturpizenia: Nici mie nu-mi vine să mă cred, dar n-are a face.
Ştergem totul cu buretele de sârmă şi o luăm de la capăt... Asta a fost
greşeala fatală a Evei şi a lui Adam, că n-au luat-o conştiincioşi de la capăt,
ca şi cum nici nu s-ar fi inventat şerpii ăştia încurcă-lume de aramă care se
moleşesc când ti-e lumea mai dragă... Intoleranţă, prea multă intoleranţă.
Joaquin: Şi de ce noi am fi mai cu moţ?
Sturpizenia: Pentru că port în pântec copilul tău, al nostru,
fructul pasiunii...
Joaquin: Ai mâncat prea mult pepene, dragă. Cu al cui şarpe
l-ai făcut? Eşti constipată, te asigur. Fă-ţi băgăjelul!
Sturpizenia: Putea să funcţioneze...Nu mai am ce să mai iau. L-am
făcut data trecută... Pot să te iau pe tine?
Joaquin: Nu mai poţi să mă iei, pentru că m-ai dus prea mult şi trebuie să mă mai
şi laşi.
Sturpizenia: Dă-mi măcar cele două inele cu diamante sângerii, de
dragul trecutului... Ştii doar cât le-am căutat data trecută. Simbolic, acolo.
Joaquin: Aş fi vrut, dar le-am montat, tot simbolic, pe peretele
exterior, să vadă tot New York-ul, toată lumea, cât de gânsac cu ochelari cât un fund de sifon am putut ca să fiu.
Sturpizenia: Glumeşti, nu-i aşa? Spune-mi că toată discuţia
noastră cu privire la ele n-a fost decât o glumă.
Joaquin: Nu, nu. Deschide geamul să te convingi.
Sturpizenia: L-am deschis. Nu văd nimic. Nu-ţi bate joc de mine,
Joaquine!
Joaquin: Apleacă-te!
Sturpizenia: Ce e cu fierătania asta hidoasă?! (silabisind) “Charles Dickens nu a
locuit niciodată aici!”... Ce prostie, de ce ar trebui să subliniezi o
evidenţă? ...Nu te juca cu mintea mea, spune-mi unde ai ascuns
inelele şi te las definitiv şi irevocabil. Promit... Uite, sunt sinceră pentru
prima oară în viaţa mea. Kostas mă aşteaptă la terasa din colţ cu două pahare
neatinse pe masă… îl vezi? Ăla e, ăla cu cămaşa descheiată,
urangutanul… Spune-mi,
iubitule, ce-ai făcut cu ineluşele?
Joaquin: Forţează-ţi imaginaţia, gâsculiţă... Păi, cu ce crezi
c-am achitat “opera aia de artă” de sub nasul tău marca Gepetto?
Pick-up-ul
porneşte singur cu o melodie celebră graseiată ridicol de Edith Piaf .
Scena 4
(Judele, Joaquin)
Judele: Mda.
Joaquin: O, da, desigur...
Judele: Ai văzut că nu am spus nu.
Joaquin: O, da, desigur...
Judele: Dar puteam să spun nu.
Joaquin: O, da, desigur...
Judele: Ai văzut că nu am spus nici da.
Joaquin: O, da, desigur, desigur... Aveţi un cap rotund, frumos,
foarte frumos, exact ca şi Oblio...
Judele: O, da, desigur... Îl lustruiesc
zdravăn, cu polish, în fiecare dimineaţă. Ţi-ai pus toată lumea în cap.
Joaquin: O, da, desigur...
Judele: Dacă îţi dau dreptate, mi-o pun şi eu.
Joaquin: Dar o aveţi deja, dacă n-aţi remarcat. Aveţi un spate
lat, plin de cuţite Zwilling. Singurul lucru viabil care v-a rămas e să vă
puneţi şi o perucă violet şi să daţi din cap până ameţiţi.
Judele: Tiii! O, da, desigur... de asta nu-mi venea bine
costumul… Bine că m-ai
lămurit, credeam că am o cocoaşă. Îmi place că ne înţelegem atât de bine. Nici
cu soţia mea nu mă înţeleg atât de bine, pârâtule Joaquin.
Joaquin: O, da, desigur...
Judele: Sper să nu te superi dacă nu o să-ţi dau dreptate,
asta e conjunctura internaţională. Istoria va decide.
Joaquin: Da, bineînţeles. Să ne lăsăm pe umerii ei dezgoliţi.
Macii sunt roşii, crizantemele galbene, iar cadavrele de
sub ele, fetide... Am cunoscut
odată pe cineva pe care o chema Crizantema.
Judele: Ai mirosit-o desigur... fără premeditare.
Joaquin: Desigur că... nu. Brr! Nu era genul meu. Cred că încă
mai trăieşte undeva în exil.
Judele: Soţia mea e moartă... de asta avem o căsnicie aproape
perfectă.
Joaquin: Felicitări. Dacă v-aţi duce şi dvs. ar fi cu
siguranţă o relaţie perfectă.
Judele: Nu sunt un perfecţionist. M-a ferit Cel-de-Sus… Mai
degrabă percuţionist ori protecţionist.
Joaquin: Mă mir că aţi avansat în carieră… N-ar fi trebuit să
discutăm totuşi despre caz?
Judele: O, da, desigur, numai cei cu adevărat pricepuţi nu
avansează... Nu ştiu cum am ajuns să discut aceste intimităţi drăgăstoase cu
tine.
Joaquin: Mai bine că nu ştiţi. Discuţia asta se potriveşte mai
bine peronului unei halte.
Judele: Nu mă dau în vânt după despărţiri,
după
haite. Specialitatea
mea o reprezintă, totuşi, împărţirile.
Joaquin: O, da, desigur, desigur, împărţitorule.
Judele: Dă jos şi tabla aia monstruoasă, reclama aia negativă
de pe faţadă. E un kitsch jalnic.
Întinează memoria răposatului… nu e frumos.
Joaquin: Toate
coşurile de gunoi ale trecutului au devenit între timp artă şi apoi arta modernă trebuie
musai reinterpretată.
Aduceţi un interpret lămuritor…
Judele: Nu îmi pot permite. Reducerile bugetare mă obligă.
Joaquin: Nu vă simţiţi obligat. Ignoranţa
ca şi încremenirea nu doare.
Judele: Ce boală e asta?!
Joaquin: Nu e o boală, ci o stare eternă de graţie,
înstăritule.
Judele: Trebuia s-o pun şi pe asta la declaraţia de avere
cumva?
Joaquin: Mă îndoiesc. E greu depistabilă de majoritatea experţilor...
Fii, fiţi liniştit!
Judele: O da, desigur, foarte desigur... Am o colecţie de
portofele de colecţie.
Joaquin: Câţi au contribuit la întemeierea ei?
Judele: Nu le-am inventariat încă, dar cred că sunt tot
atâtea ca şi numărul dosarelor soluţionate favorabil, cu o mică marjă de eroare
bineînţeles. Sunt o fire uşor impresionabila în fata hârţoagelor lipsite de
consistenţă. N-ai cumva o batistă sterilă?
Joaquin: Ştergeţi-vă cu dosul palmei. Eu aşa procedez.
Judele: Arată-mi... Cum de nu m-am gândit?! Felicitări, ar trebui să-ţi iei un brevet pentru
şmecheria asta. Lasă-te de scris teatru, nu e
rentabil.
Joaquin: Mai bine folosiţi un pampers violet, extensibil... Se cere.
Judele: Îmi eşti foarte, foarte simpatic, Joaquin. Am să amân procesul tău până la nesfârşit.
Poate o să scrii o piesă despre asta.
Joaquin: Aşa mă gândeam şi eu.
Am să păstrez situaţiile, o să schimb doar numele. Nu-mi pot permite să
afle toată ţara ce beţivan ratat am ajuns… C.D. o să fie foarte, foarte
supărat, dealtfel ca şi tot fan-clubul şi uniunea. Ştiai că, acum, America nu
mai e denumită în lume ca America ci ca
“Cealaltă Uniune Sovietică”?
Judele: Stai, nu te mai răţoi, beţivanule: n-am zis că nu-ţi dau dreptate!
Joaquin: Câţi ani de trăit ţi-au dat cei de la asigurări,
specialistule în tărăgănări?
Judele: Dacă nu mă reapuc de băut, cel puţin treizeci,
treizeci şi cinci pe muchie. Ştii doar că orice proprietate aflată în litigiu nu
poate fi înstrăinată în timpul desfăşurării
convenţionale a procesului.
Joaquin: Suficient, arhisuficient. Dau de băut!
Scena 5
(Dickens,
Joaquin)
Joaquin: Iar ai venit să mă bântui?
Dickens: Pace, pace între două
dobitoace.
Grea intrebare. Eram doar în
trecere. Când, când termini, dracului, piesa aia sfântă? Lasă-mă
să mă uit… Aha! Bine că, măcar tu, poţi. Nu e rău, puişor... Mulţumesc
de-ntrebare. Bine. Mi s-au înmulţit păianjenii în barbă, în rest sunt încă
actual, era să zic “clasic în viaţă”... ah, cât urăsc formularea asta tâmpă.
Numele tău real e chiar Joaquin?! Bine, bine, nu mă bag. Ai grijă, omule, s-ar putea să-ţi plictiseşti
cititorii... prea multe invective, puţin cam suprarealistă, dar în rest e bine.
Se simte o oarecare creştere. Atenţie la gramatică. Chiar e bine că nu eşti prea
cunoscut. Dacă participi la vreun concurs de gen şi e
cu adevărat pe bune, sigur,
sigur ai dat lovitura, dar n-o sǎ-ţi dea, pentru început, decât maximum locul trei. Asta ca sǎ
nu ţi-o
iei în
cap. Ai stil, i-ai pus
şi un nume care intrigă, nu că ar fi şi numele meu pe acolo. Eşti tare şi viu.
Ţi-o garantează Dickens, Charles Dickens nu fitecine! Să nu uiţi. Să le spui şi lor asta... Nu mă pricep
doar la literatură ci şi la oameni. Îmi plac personajele tale, sunt viabile...
Am fler, da. Poţi să te lauzi, tuturor, că
eşti descoperirea mea. Da, ai această permisiune. Cum să nu
te creadă nimeni?! E important să fii susţinut, la început de carieră,
de un nume puternic, sonor. Când o sǎ-şi
dea seama despre ce este vorba, o să se bată directorii de teatru din capitală care s-o monteze primul; şi editorii, da,
da... Serios... Punem pariu? Nu, nu e de rău. Poţi şi mai mult, nu
te împăuna, puştiule, cu toate că te iei cam tare de America, ar putea să-ţi
facă ceva greutăţi la ambasadă, deşi mă îndoiesc că cei de acolo citesc prea
mult teatru. Pe vremea mea nu prea citeau... Riscurile meseriei. Nu eşti chiar întrutotul lipsit
de talent. Să nu crezi că eu am început altfel, dar parcă atunci era ceva mai
uşor să te-afirmi… Şi încă ceva, când te hotărăşti s-o închei cu paharul? Nu
poţi sluji la doi zei... Când te hotărăşti să-i pui punct?
Joaquin: Chiar acum. (punct
hotărât)
Dickens: …Cui?!
Joaquin: Ghiceşte!
CORTINA
© Laurenţiu Budǎu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu