Carolina şi Poneiul

Cornel Todea: Teatrul pentru copii iti pastreaza o prospetime

Cand nu mai suntem copii, nu mai suntem nimic, doar niste umbre prin care trece timpul ca printr-un ciur…








Laurenţiu Budău

CAROLINA şi PONEIUL

(comedie)

   

Personajele:

• Carolina
• Zozo - proprietarul circului
• Doctorul trăsnit
• Domnişoara Gumilastic
• Directorul-adjunct
• Mama
• Tatăl
• Oxford - poneiul cu un ochi albastru
• Crocodilul de Nil

Scena1

(Mama, Carolina, Doctorul trăsnit)

Mama: Sunt foarte îngrijorată, doctore, foarte, foarte îngrijorată. Am început să visez bufniţe.

Doctorul trăsnit: Coşmarurile se tratează cu un etaj mai jos, aici ne ocupăm de creştere, de buna creştere şi când spun asta nu mă refer deloc la educaţie, stimată doamnă; pentru asta s-au inventat părinţii, profesorii şi inchizitorii. Drăgălaşii de ei, mulţi sunt sub nivelul intelectual al celor pe care ar trebui să-i educe, dar asta nu e treaba mea, mai ales că sunt plătit cu ţârâita de această clinică insalubră. Coborâţi la doi, doamnă, a doua uşă pe stânga. Colegul meu psihiatrul, campionul de darts, o să vă ajute cu siguranţă.

Mama: ...Câteodată visez şi pescăruşi, dar asta foarte rar, de obicei înainte de sărbători. Îi visez cum se găinăţează cu voioşie pe macaralele turn.

Doctorul trăsnit: Etajul doi, doamnă, etajul doi! Eu sunt responsabil cu alungirea oaselor, iar dumneavoastră observ că aveţi nervii coafaţi. Mult prea coafaţi. Cine v-a dat recomandarea pentru cabinetul meu?

Mama: Destinul, doctore. Treceam golită, cu copilaşul ăsta de mână, prin faţa spitalului, când o voce baritonală mi-a şoptit din senin: ’’Urcă până la etajul trei, la cabinetul 333, şi acolo vei găsi alinarea tuturor problemelor tale...’’

Doctorul trăsnit: Tuturor?! “Acolo”, adică "aici" ?!... Sunteţi sigură că vocea aia insipidă sau destinul sau cine ştie ce naiba o fi fost v-a indicat corect numărul cabinetului?

Mama: Infailibil. Infailibil. Carolina, astâmpără-te! Nu vezi că discut cu un om mare? 333, cum altfel?!

Doctorul trăsnit: În cazul de faţă, mă văd nevoit să vă trimit cu două etaje mai jos. N-aveţi cum să greşiţi. Există doar o singură uşă pe tot holul ăla întunecos.

Mama: Bine, dar acolo e morga!

Doctorul trăsnit: Nu există nici o problemă care să nu poată fi rezolvată îndărătul acelei uşi. N-au existat niciodată reclamaţii în acel sector... Următorul!

Mama: Doctore, sunteţi ultima noastră speranţă! Destinul însuşi v-a recomandat!

Doctorul trăsnit: Ştiu, vocea baritonală. Următorul!... Înţelegeţi-mă, doamnă, peste două ore am un avion care aşteaptă să mă ducă la Paris să susţin o conferinţă importantă ce va revoluţiona medicina sau, mă rog, viitorul ei. Foarte, foarte importantă, aşa că, gândul meu e numai acolo. (cântă) Aux Champs Elysées!!!

Mama: Şi cu copilul ăsta cum rămâne? Nu observaţi cum se agaţă de dvs. ca o iederă?

Doctorul trăsnit: Mda... Faceţi, vă rog, un test de paternitate. Recomandabil. Varianta cu ADN e cea mai sigură... E inutil să mă şantajaţi. Nu pot avea copii. Asistenta vă poate confirma. Nu-i aşa, Cella? (cântă) Aux Champs Elysées!!!

Mama: Calmaţi-vă! Are deja un tată şi, pentru orice copil, un tată e întotdeauna suficient. Aruncător de cuţite. Problema e alta.

Doctorul trăsnit: Ah, încă o problemă? Mai am doar o oră şi 45 de minute şi n-am niciun chef să gâfâi pe pistă! Concentraţi-vă!

Mama: Cinci minute sunt de ajuns pentru un ochi avizat. Uitaţi-vă pentru o clipă la ea. Vă implor! Dacă e necesar, mă aşez în genunchi... Ei?! Consultaţi-o, vă rog!

Doctorul trăsnit: Ce-aţi păţit la umăr?

Mama: Nimic... O zgârietură. Trece... Potoleşte-te, Carolina. Domnul doctor îţi vrea binele, chiar dacă e grăbit. Linişteşte-te!

Doctorul trăsnit: Totul e în regulă. Ce temperament. Arată normal pentru un copilaş de patru ani. Ochii trădează o inteligenţă ascuţită, dar şi o melancolie neîndreptăţită. E o fetiţă foarte drăgălaşă, cu un nume pe măsură şi cu o dezvoltare perfect armonioasă. Puteţi să fredonaţi Oda Bucuriei. Da, da, e timpul să începeţi să visaţi

papagali şi coţofene. Soră, dă-i fetiţei o acadea cu buburuze roz! Şi acum: ’’La revedere! La revedere! La revedere! La Paris vom bea o bere!’’

Mama: Niciun ’’la revedere cu bere’’, doctore. Fetiţa mea are doisprezece ani şi arată ca cineva de... de... de patru şi… şi... şi nu plecăm de aici până nu primesc o explicaţie. Orice fel de explicaţie. Am acest drept stipulat de Casa Naţională de Asigurări. M-am săturat să tot visez bufniţe şi pescăruşi pe gunoaie. Gândiţi-vă şi la mine, la cearcănele mele supraponderale... Doisprezece ani, doctore, ai înţeles, nu patru! Doi-spre-zece!!!

Doctorul trăsnit: !!!

Mama: Ei? Ce-aţi amuţit?!

Doctorul trăsnit: Meditam... A mai rămas o singură oră şi să moară cimpanzeii albaştri de am habar dacă mi-am pregătit sau nu bagajele. Soră, împachetează-te! Cronometrez!... Wendy contaminată de sindromul Peter Pan, eufemistic vorbind, dar, dacă ar trebui să mă exprim strict în termeni de specialitate, putem să afirmăm răspicat că avem de-a face cu un caz tipic de nanism. Scuze, dar ăsta e adevărul gol-goluţ şi nu mi-a mai rămas nici un minut să vă menajez. Da, da... Zâmbiţi! E o anomalie economică. Nanismul e opusul gigantismului... Nu se mai poate face nimic în privinţa asta şi, la orice cabinet vă veţi duce, vi se va da acelaşi răspuns categoric, indiferent de tarif. Certaţi-vă cu Mama Natură, ce şi-a pus pe cap untură şi-a uitat de-agricultură... Resemnaţi-vă cu demnitate!... Există în afacerea asta şi părţi bune. Liliputanii sunt foarte solicitaţi de Crăciun şi majoritatea fac jdemii de cariere artistice foarte bănoase. (Face ca trenul.) La o parte!

Mama: Bine-bine, şi care este totuşi cauza, pentru că în viaţa asta nimic nu se întâmplă fără o cauză precisă. Aşa ne repetă gutural, în fiecare duminică în care plouă cu broaşte, pastorul John.

Doctorul trăsnit: Consultă un astrolog cu barbă, femeie. E atât de dificil de înţeles? Ştiinţa are mâinile ridicate în acest caz. Absolut.

         Îşi aruncă halatul, dezvăluind un smoching uluitor, scoate de sub birou două trolere imense, roşii, în care îşi îngrămădeşte asistenta sexi şi dispare în trombă fluierând ’’Aux Champs Elysées’’.

Mama (privind prostită în urma lui): Şi să mai crezi în... voci! Aiurea!

Doctorul trăsnit (reapare la fel de brusc precum a dispărut): A, şi să nu uit, treceţi neapărat pe la casierie! Poftim cronometrul. L-am oprit la ţanc... A doua uşă pe dreapta, lângă ieşire. Aţi intuit corect. Acceptăm şi carduri Maestro şi Visa!

Scena 2

(Tatăl, Proprietarul circului)

Proprietarul circului: Ştiu că eşti într-o situaţie disperată, Rudolf, dar nu mai poţi rămâne aici. Nu te-a pus nimeni să bei înainte de show. Ce făceai dacă tăişul ar fi atins jugulara soţiei tale şi nu umărul?

Inconştientule!... Gândeşte-te, omule, n-am chef să năvălească poliţia peste afacerile mele. Noroc că au salvat situaţia clovnii şi au stropit arena cu suc de roşii, altfel...

Tatăl: Promit că este pentru ultima oară. Nu ştiu ce m-a apucat. Am 50 de ani şi altceva, în afară de aruncatul cuţitelor, nu ştiu să fac.

Proprietarul circului: Ba ştii!

Tatăl: Ce?!

Proprietarul circului: Probleme! Probleme, Rudolf! Nu mai pot accepta compromisuri. Uită-te la ăia de la Soleil unde au ajuns. Sunt intangibili şi consecvenţi.

Tatăl: Unde să mă duc, Zozo?! La vârsta asta nu mă mai primeşte nimeni, nici măcar pe post de îngrijitor la circul amărâtului de Klauss. Toţi caută tineri, frumoşi şi cu gura mică. Mai acordă-mi o şansă... o şănsuliţă... Ultima, Zozo!

Proprietarul circului: Nu.

Tatăl: Vrei să mă umilesc? Mă umilesc, Zozo.

Proprietarul circului: Tu?! Eşti prea mândru, Rudi. În trei ore vreau să am eliberată rulota. Am încheiat un contract avantajos cu un fachir indian, aflat în posesia unui CV impecabil. Am urgent nevoie de spaţiu. Vine cu tot cu soacră şi cu purcel.

Tatăl: Am o familie, Zozo, un copil cu probleme care trebuie educat şi hrănit.

Proprietarul circului: Trebuia să te gândeşti dinainte la asta, înainte de a te încurca cu femeia cu şarpele pe umăr.

Tatăl: Deci, până la urmă, despre asta era vorba. Povestea e de domeniul trecutului. N-a mers... N-am ştiut că Eve este protejata ta şi... am avut o clipă de rătăcire. Scurtă. Eram fiecare atraşi de şarpele celuilalt. (Oftează.) Sunt la o vârstă dificilă... uşor de ademenit.

Proprietarul circului: Şi eu. Am inima sfărâmată ca un porţelan de Boemia.

Ţăndări... Hotărârea a fost luată. Şi ea a fost de acord.

Tatăl: Evelina?! ...Vrei să mă umilesc?

Proprietarul circului: Fii demn şi cară-te. Nu te-am suportat niciodată, nici chiar când aveam grijă de animalele mici şi tu erai steaua circului Stromboli şi unicul lui proprietar.

Tatăl: Nu poţi să mă arunci în stradă pe vremea asta mizerabilă. N-am bani nici cât să-mi cumpăr o umbreluţă de hârtie, de pus pe îngheţată,

de la standul cu jucării. Păsuieşte-mă! Din banii mei a fost cumpărat cortul ăsta strălucitor, din bănuţii lui Rudi. (Plânge.)

Proprietarul circului: Fie. Sunt generos. Îţi fac o ultimă şi mare propunere. Lasă scânceala că mă enervezi! Ascultă!

Tatăl: Ascult! Ştiam că ai şi o parte frumoasă a sufletului. Mulţumesc, Zozonel! Am să te-nvăţ trucul cu polonicele vesele!

Proprietarul circului: Nu te obosi, e desuet... De plecat tot vei pleca, într-un sfârşit, dar depinde de tine cum. Rămâne să-ţi convingi şi nevasta de afacere. S-ar putea să fie de acord, că îţi înghite prea multe gogomănii în ultimul timp.

Tatăl: Ascult, Zozo. Care-i propunerea ta?

Proprietarul circului: Îţi propun să mi-o vinzi pe piticania aia de fiică-ta, pe Carolina, mie sau, cel puţin, să mi-o concesionezi pentru 35 de ani. Clocesc un număr de magie fabulos care să-mi încununeze cariera şi am nevoie de ea pentru asta. Publicul o să fie în delir, iar buzunarele mele doldora. Ai şi tu un procent acolo. Plătesc bine pentru o anomalie genetică... Ce zici?!

Tatăl: Profitorule! Îmi pare rău că am dus cuţitele la ascuţit şi că nu port unul la mine, pe Sinbad... N-am decăzut într-atât. Carol nu este nici obiect, nici teren, ci fiinţă. Fiinţă, înţelegi, ca mine şi ca tine! Scuze, tu nu eşti fiinţă, ci monstru... Ştii de ce nu-ţi iese minunatul număr cu cele 24 de cercuri?

Proprietarul circului: Sincer, nu. Poţi să mă lămureşti?

Tatăl: Pentru că nu poţi să le numeri. Analfabetule!

Proprietarul circului: Pân-aici! În trei ceasuri vreau să am rulota măturată şi cheile date la contabil. Fii demn şi spală putina!

Tatăl: Zozooo!

Proprietarul circului: Într-adevăr, aşa mă cheamă, totuşi, de azi înainte, prefer să uiţi acest nume oribil, de monstru. M-am săturat de cârcoteli şi de lucrături!... Alo! Domnule fachir indian, mă scuzaţi pentru întârziere; da, da, am avut de rezolvat nişte probleme administrative curente. Peste trei ore, vreau să ne întâlnim lângă cuşca elefanţilor... Da, da, aia siclam... Sigur, Raj... sigur, cu tot cu bagaje.

Tatăl: Mă nenoroceşti, Zozo. Nu mă goni ca pe un tomberonez.

Proprietarul circului: Casa de binefacere Stromboli a dat faliment. Adio!

Tatăl (sfârşit): Cât?!... Cât?!

Scena 3

(Mama, Carolina)

Mama: Ah, iar am visat pescăruşi şi, când visez pescăruşi care îmi ciocănesc scăfârlia, toate îmi merg anapoda. Astăzi nu mai mergi la Şcoala de Vest, Carolina. În niciun caz.

Carolina: De ce?!... Iar plecăm în turneu?... Începuse să-mi placă aici. De ce să nu merg la şcoală, mămico?!

Mama: Fără întrebări! Aşa m-a rugat cheliosul de acolo, directorul-adjunct. N-o să-ţi pună absenţă. S-a jurat. Zicea că nu ţi-au sosit încă hârtiile de la minister şi că, de fapt, s-ar putea să te repartizeze spre sfârşitul semestrului la cursul inferior. Se cam bâiguia cu explicaţiile şi se înroşise exact ca taică-tău când îmi toarnă în mijlocul nopţii câte una gogonată, ca să-şi justifice dispariţiile. Spunea că se gândeşte serios să înfiinţeze o clasă pentru elevii flotanţi, ca să nu perturbe activitatea elevilor obişnuiţi. Teoretic, nu e ceva rău... Rudi!... Rudiii!

Carolina: “Elevii flotanţi”?!

Mama: Da, elevii care sunt nevoiţi să-şi urmeze părinţii prin felurite localităţi în care aceştia sunt obligaţi, prin natura profesiei, să-şi desfăşoare activitatea. Copiii demnitarilor, poliţiştilor, militarilor...

Carolina: Circarilor...

Mama: Bineînţeles. Nu e ruşine să recunoşti (doar în cazul în care eşti întrebată) că eşti odrasla unor artişti emeriţi. Există tot soiul de prejudecăţi, dar, trăgând linie, numai pentru ignoranţi circul nu este o profesiune nobilă. Cândva eram sub protecţia regilor ori a emirilor, dar acum trebuie să ne obişnuim cu hachiţele “personajelor” de care, într-un fel sau altul, suntem dependenţi.

Carolina: Dependenţi? De ce să fim dependenţi? Nu m-ai învăţat tu că libertatea de a lua decizii este cea mai mare libertate la care poate aspira o persoană?

Mama: Ţi-am spus eu aşa ceva?! (urmează o tăcere lungă) Bineînţeles că trebuie să-ţi fi spus, Carolina, de vreme ce o afirmi atât de hotărât. Ah, bufniţele astea! Rudi! Rudiii!... Hotărârile importante nu depind de statură... Bănuiesc că nu eşti complexată de aspectul tău fizic, redus la scară.

Carolina: Nicidecum, mă simt bine aşa. Când copiii sunt mici, şi problemele lor sunt micuţe, iar pe măsură ce cresc, şi problemele lor sunt pe măsură, aşa că nu vreau să le creez celor dragi probleme... Sunt curioasă, totuşi, cum au să înfiinţeze o clasă când sunt singurul “elev flotant” din tot orăşelul ăsta.

Mama: Tumba-rumba!!!... Escrocul! Cum de nu m-am gândit... Bravo! De trei ori, bravo!... Bănuiam eu că-mi ascunde ceva canalia aia cu catalog. Tiii, cum de nu m-am gândit la una ca asta! Aş fi putut să-i spun mai multe, dar trimisese după portar să mă “conducă”... Idiotul. Trebuie să-l forţez să-mi prezinte, în scris, o cauză clară a respingerii tale de la cursuri, ca să-l pot reclama. Aşa funcţionează sistemul, în consecinţă, aşa acţionăm şi noi. Cât arată ceasul?

Carolina: Au început să se agite felinele, aşa că trebuie să fie cel puţin opt. Chiar opt şi un sfert.

Mama: Tumba-rumba!!! Cum de nu m-am gândit?! Ce prostie jenantă, o clasă cu un singur elev. Ilogic... Trebuie să iau un taxi. Adu-mi pălăria verde cât timp mă rujez... şi pastilele pentru tensiune. O să fac un tămbălău monstru. Până ajung acolo, am timp să-mi pregătesc cum se cuvine discursul. Nimeni din lumea asta nu are dreptul să-mi discrimineze copilul, nici măcar un director adjunct oarecare. Mama ta, Caro, nu se dă niciodată bătută. Am înfruntat eu altele şi mai şi... Ai să vezi Carolina! ... Ai să vezi!

S c e n a 4

(Poneiul, Carolina)

Poneiul: De ce plângi?

Carolina: Dacă apa asta sărată care mi se scurge pe bărbie înseamnă plâns, atunci sigur se cheamă că sunt întristată. Foarte. Nu-mi cere detalii... Să facem cunoştinţă!

Poneiul (mândru): Oxford – ponei de Shetland!

Carolina: Ooo!... Carol! Carol şi atât. Credeam că poneii nu ştiu decât limba lor poneiască nu şi...

Poneiul: Prejudecăţi! Nu e nici o scofală să asimilezi şi altă limbă în afară de cea maternă, dar multe animale sunt comode. Voi cum de reuşiţi să învăţaţi cu uşurinţă câte două, trei limbi străine cel puţin...

Carolina: Pentru asta e nevoie de multă perseverenţă. Mai frecventăm şi nişte şcoli, în cazul în care suntem, totuşi, admişi de o anumită colectivitate.

Poneiul: Vezi, asocierea e o calitate care nouă nu prea ne prisoseşte şi marea noastră majoritate se complace să-şi joace rolul predestinat de necuvântătoare solitară. Singurul dintre noi care a reuşit să-şi ia atestatul de poliglot e crocodilul de Nil. N-avem încă un învăţământ bine pus la punct şi, în cercul nostru, totul se transmite pe cale orală. Câtă irosire de experienţă şi talent! Dacă ne-am pune tărtăcuţele la contribuţie, am putea să vă facem o concurenţă serioasă. Avem un caracter puternic şi o personalitate pe măsură.

Carolina: Brrr! Nu mă îndoiesc. Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Poneiul: Clasica întrebare! Ce faci, îmi iei un interviu?! Dar sunt deja mare, deşi arăt aproape la fel ca atunci când am apărut pe lume. Sunt de-o seamă cu înghiţitorul de săbii, numai că el a crescut între timp... Ponei, ce altceva să mă fac, doar nu cal de curse, deşi mi-aş fi dorit. (Oftează.) N-am datele...

Carolina: Interesant. Un ponei care vrea să se facă ponei. Adânc! Trebuie să notez în jurnal.

Poneiul (fredonează hitul “Cât trăieşte vrabia e pui!”): Strămoşii mei au trudit în mină generaţii la rând, însă părinţii mei au ales să lucreze în showbiz… Dar, dacă mă întrebi serios, mi-ar fi plăcut să mă fac reporter de investigaţii, însă nu ştiu cum aş putea să ţin stiloul cu copitele astea mici şi atunci mă limitez la giumbuşlucurile din antract. Nu putem fi toţi genii.

Carolina: Dar putem să încercăm... Ziarist, spuneai?! Ţi-ai putea angaja o secretară, cu jumătate de normă, căreia să-i dictezi articolele şi care să le expedieze la redacţie în locul tău... Simplu, Oxford.

Poneiul (timid): Minunat. Vreeei?!

Carolina: Ce să vreau?

Poneiul: Spune da sau nu.

Carolina: Cum să rostesc “da” sau “nu” fără să ştiu despre ce este vorba?

Poneiul: Deci nu vrei! (Suspină poneieşte.) Eram sigur...

Carolina: Sigur că vreau, numai că trebuie să ştiu şi eu despre ce este vorba în propoziţie.

Poneiul: Mulţumesc. Yupiii! Interviul a fost luat. Norocoaso! De azi înainte eşti secretara mea. Consideră-te deja angajată. Yupi yaya yupi yupi ya! Felicitări.

Carolina: N-ai fost prea transparent, dar... accept.

Poneiul (nechează fericit): Yupiii! Voi scoate o gazetă! Voi scoate o gazetă! “Potcoava ruginită” va fi numele ei.

Carolina: Uşurel, te cheamă, totuşi, Oxford – ponei de Shetland – şi ai o datorie morală în faţa materiei cenuşii. Poţi mai mult decât titlul ăsta inexpresiv...

Poneiul: “Cortul zdrenţuit” cum sună?... “Fânul jilav”? “Zăbala cenuşie”?

Carolina: Ţţţ! Mai încearcă. Nu plec nicăieri. Am timp.

Poneiul: Nu te mai holba la unicul meu ochi... albastru. Aşa m-am născut. Celălalt e violet, să ştii...

Carolina: Ce haios! O adevărată curiozitate.

Poneiul: Mă rog... “Poneiul”, crezi că ar suna rău?

Carolina: Rău nu, incomplet sigur. Mai adaugă ceva, ochiosule... un cuvânt care să-l întregească.

Poneiul (nechează de trei ori): Yupi! Yupi! Am găsit! Am găsit! “Carolina şi Poneiul”. Aşa se va chema publicaţia... Spune-mi că nu eşti de acord.

Carolina: Ba da. În sfârşit un nume potrivit, original şi complet. Trebuie să sărbătorim. Inaugurăm... Am o jumătate de ciocolată amăruie cu alune, în ghiozdan, şi o portocală răscoaptă.

Poneiul: Şi eu pot să fac rost de nişte ovăz... Împărţim totul frăţeşte, nu?

Carolina: Bineînţeles!

Scena 5

(Proprietarul circului, Carolina, Poneiul)

Proprietarul circului: De ce nu lăsaţi animalele să se odihnească şi de ce le hrăniţi cu prostii? Ce caută calul ăsta dalmaţian aici?! De câte ori trebuie să repet că nu trebuie lăsat nesupravegheat nici o secundă?!...

Ştii cât mă costă veterinarul local, mărunţico?

Carolina: Păi...

Proprietarul circului: Nici un păi! Pe unde umblă şturlubatecul de taică-tu? Trebuia să-mi dea un răspuns categoric, nu să se facă nevăzut... Mama? ...Cu ce te ocupi?

Carolina: La ora asta cred că trebuie să fie la antrenament, nene Zozo, iar mama adună probe...

Proprietarul circului: Era şi timpul... Ce antrenament, ce probe, ce părinţi? Hi-hi! Şi tu de ce nu eşti la şcoală? Cu ce te ocupi? De ce vorbeşti singură? De ce ţi-ai prins părul în halul ăsta? De ce e-nnorat afară? Anul curent e bisect? Ce ţi-a zis doctorul ăla de la spital, specialistul? Ţi-a găsit ceva? ...E contagios?

Carolina: Păi...

Proprietarul circului: Desigur. Se vede cu ochiul liber. Hi-hi! Nu va ploua... Am înţeles tot, nu te mai strădui. Ştiu tot. Văd tot. Aud tot.     N-ai observat vreun fachir mustăcios pe aici?

Carolina: Fachir?!

Proprietarul circului: Indian. Are un turban de cânepă şi obiceiul de a scuipa de trei ori peste umăr, la fiecare jumătate de oră. Poartă o plasă de rafie în care este îndesat un covor zburător sintetic şi face incantaţii sub duşul portabil. Adoră vacile fără coarne. Vorbeşte numai engleza şi se uită cruciş.

Carolina: Are strabism?

Proprietarul circului: Nu poartă Strabism, ci Armani, ignoranto. E stilat şi are valoare ca un semn de întrebare... Da’ nu ştiu de ce discut aceste intimităţi cu tine... mărunţico. Du-l pe obraznicul şi needucatul de Oxford în manej şi ia vraful ăsta de afişe îngălbenite. Să faci nişte cornete perfecte de popcorn, pentru reprezentaţia de la matineu. Perfecte, ai reţinut?

Carolina: Dar sunt afişele din tinereţea tatălui meu, în care juca, alături de mama, în numărul care i-a făcut celebri în toată Europa... Cum să le rup?!

Proprietarul circului: Cu mâna. Fâs! Păcat de atâta hârtie de calitate irosită. Tiraj supradimensionat şi bani aruncaţi în vânt. Nu admit să fiu contrazis de... de… Gura! Am desfiinţat definitiv şi irevocabil arhiva şi am mutat acolo maimuţele în carantină. Ai grijă să nu doseşti vreunul că le-am numărat cu atenţie. Cu mare atenţie, fetiţă.

Carolina: Şi câte sunt, dacă nu sunt nepoliticoasă ori ignorantă, nene Zozo?

Proprietarul circului: Bineînţeles că eşti. Semeni cu taică-tău, piti... Loveşti direct la ţintă. Scuze. M-am ambalat. Sunt... sunt... sunt destule şi, dacă le-mpărţim la patru, vor fi şi mai destule, cam de cinci

ori mai multe. Fă tu socotelile... Fără comentarii! La treabă! Sunt cu ochii pe tine!... Nu admit! Nu admit! Văd tot! Aud tot! Ştiu tot!  (Iese adulmecând.)

Poneiul: Halal măscărici, cu matematica lui de baltă... A plecat?

Carolina: Aşa sper. Nu-l mai aud cum adulmecă.

Poneiul: De când m-a lovit cu cravaşa şi m-a ameninţat că mă însemnează cu fierul încins, nu pot să-l suport pe uzurpatorul ăsta caraghios. Nu e vina mea că n-am putut să alerg cu fetiţa superobeză a judecătorului în şa şi am căzut cu tot cu ea, la a patra tură, chiar în mijlocul gropii cu var.

Carolina: Uită. Partea cu varul a fost chiar amuzantă. Orchestra a râs cu lacrimi la faza asta de milioane. De la şeful ei ai primit zahărul cubic cât timp ai fost pedepsit.

Poneiul: Nu ştiam. Credeam că se-mbunase Zozo şi încerca să-mi trimită semnale să-l iert. Dă-mi detalii!

Carolina: Altădată, acum avem lucruri mai importante de făcut aşa că, mai întâi, să căutăm nişte cerneală simpatică de calitate.

Poneiul: Simpatică ?!

Carolina: Da, cerneală invizibilă, care se poate citi doar în momentul în care cornetele pe care vom scrie gazeta noastră sunt umplute cu floricele de porumb fierbinţi.

Poneiul: Aha! O gazetă volantă?! Pe cornete?! Fă-mă să pricep.

Carolina: Nu te alinta. Te-ai născut priceput. E mai economic... pentru început. Doar eşti... Einstein!

Poneiul: Oxford, te rog. Ponei de Shetland! Yupi yaya yupi yupi ya! Sigur, genială idee. Păcat că nu-mi aparţine... în totalitate!

S c e n a 6

(Directorul-adjunct, Mama, Domnişoara Gumilastic)

Directorul-adjunct: Liniştiţi-vă, doamnă, şi nu mai agitaţi pălăria asta plină de molii. Sunteţi într-o instituţie respectabilă. Nu aveţi nici un motiv ca să credeţi ceea ce credeţi. Absolut. Anul şcolar e de-abia la-nceput... Aţi adus rezultatele analizelor?

Mama: Bineînţeles. Toate actele sunt în dosar, plus fotografiile color.

Directorul-adjunct: Totul pare a fi în regulă.

Mama: Pare?!

Directorul-adjunct: Poate chiar şi este în regulă.

Mama: Deci, să înţeleg că, de azi înainte, fetiţa mea, Carolina, nu va mai fi izolată şi îşi va putea relua cursurile cu drepturi depline, ca ale oricărui elev al Şcolii de Vest? Am cuvântul dvs. ?

Directorul-adjunct: Din punctul meu de vedere, doamnă, nu există niciun impediment... Trebuie să respectăm nişte reguli. Cu toţii suntem sclavii lor.

Mama: De acord. Vă foarte mulţumesc!

Directorul-adjunct: Totuşi...

Mama: Totuşi ce?!

Directorul-adjunct: Există un amendament, în regulamentul intern de funcţionare a instituţiei, în care se stipulează că orice elev poate frecventa cursurile şcolii doar dacă are avizul favorabil al şefului comitetului de părinţi şi, în dosarul pe care mi-l prezentaţi dvs., nu găsesc acest aviz.

Mama: Aviz?! Aflu lucruri noi. Lămuriţi-mă!

Directorul-adjunct: E o măsură de evitare a înscrierii minorilor delincvenţi ori cu antecedente comportamentale negative şi care, până acum, a dat rezultate remarcabile datorită vigilenţei extreme a comitetului implicat.

Mama: În cazul acesta, vreau să discut cu directorul-general. De urgenţă! Este un abuz! Nu mai suport o nouă amânare. Consider că           m-aţi umilit suficient.

Directorul-adjunct: Directorul-general nu poate fi deranjat pentru toate mărunţişurile... E cardiac şi, pe deasupra, unchiul meu preferat. Trebuie protejat. Pentru asta a fost creată funcţia pe care o deţin. Puteţi, în schimb, să discutaţi cu încântătoarea domnişoară Gumilastic, şeful comitetului de părinţi al Şcolii de Vest şi verişoara mea după mamă şi care, din pură întâmplare, îşi serveşte mixtura de energizante în antecameră... Poftiţi, vă rog, domnişoară Gumy, dânsa e mama fetiţei de la circul Stromboli, despre care v-am vorbit...

Domnişoara Gumilastic (turuie imperativ): Încântată şi nu prea. Noi, reprezentanţii părinţilor care îşi trimit cu cea mai mare încredere odraslele la această şcoală, cercetând cu luare aminte cererea de admitere a numitei etc., etc., etc., declarăm, în unanimitate, că nu suntem de acord ca sus-numita să frecventeze cursurile obligatorii, alături de elevii noştri, deoarece statura ei liliputană trădează cu siguranţă o maladie ascunsă, datorată şederii îndelungi printre animalele sălbatice bolnave ale circului, şi poate reprezenta un focar periculos de infecţie, putând periclita serios starea de sănătate a colectivităţii. Etc., etc., etc.. Noi…

Mama: Dar aici e o întreagă conspiraţie. Carolina mea n-are nimic, în afara faptului că de la patru ani n-a mai crescut cu niciun deget şi acestui lucru n-a putut să-i ofere nimeni până acum o explicaţie logică... Pe ce vă întemeiaţi argumentele?

Domnişoara Gumilastic: Nu ne întrerupeţi... Unde rămăsesem?!... A, da! Focar periculos de infecţie... Da, da, am găsit şirul. Noi n-avem nevoie să ne întemeiem argumentele şi nici să ne justificăm în faţa vreunui părinte obtuz. Intuiţia noastră n-a dat niciodată greş, nici chiar în cazuri mult mai profunde ca acesta. Noi...

Mama: Uşurel. Luaţi o pauză. Care “noi”?!... Sunteţi mamă, bănuiesc?

Domnişoara Gumilastic: Doamne-fereşte! Detest copiii! Ideea de a schimba scutecele îmi încreţeşte epiderma constant. Port întotdeauna o mască antiseptică... când sunt nevoită să mă fotografiez în preajma lor.

Mama: Şi atunci cum de aţi ajuns şefa comitetului de părinţi? Cine v-a ales? Este ilogic.

Domnişoara Gumilastic: Sincer?

Mama: Sincer, mă rog, atât cât puteţi.

Domnişoara Gumilastic: Logodnicul meu, Krantz, e sponsorul oficial al şcolii şi trebuia să îmi umplu şi eu timpul cu ceva în lipsa altor preocupări esenţiale.

Mama (calm): Sunt în stare să ajung până la Dalai-Lama, N.A.S.A. şi Papa! Este un A-B-U-Z ! Vă dau în judecată pe toţi... Pe toţi!!!

Domnişoara Gumilastic: Noi...

Directorul-adjunct: Calmează-te verişoară Gumy, de aici preiau eu. Unchiul meu, directorul-general, are şi formaţie de avocat şi până acum n-am auzit să fi pierdut vreun proces în care a fost implicat, asta în cazul în care v-aţi putea permite să deschideţi unul... PORTAR!

Scena 7

(Poneiul, Carolina)

Carolina: Scoate-ţi ochelarii şi şterge-ţi-i!... Ce ai?

Poneiul: Emoţii, Caro, emoţii. Albastrul ochiului meu s-a făcut foarte intens. Am auzit undeva că, în prima zi, subalternii au neapărată nevoie de încurajările şefilor.

Carolina: Stabilisem că suntem parteneri... Te-ai răzgândit?

Poneiul: Nicidecum. Oxford nu-şi ia cuvântul de ponei înapoi. Cornetele sunt pregătite? Tocurile? Cerneala?

Carolina: Totul e sub control, Oxford. Nu mai da inutil din copită, că murdăreşti hârtia de praf. Codiţa, Oxford!... Dictează-mi articolul de fond... Ascult!

Poneiul: “Coşmarurile clovnului ratat Zozo sau Despre aburul înecăcios al incompetenţei sterile”... Crezi că sună pretenţios?

Carolina: Cam, cam. Ai un fix. Un ziar nu e o tragedie greacă ori un hap pentru somn. Incompetenţa e întotdeauna sterilă, dacă ai remarcat. Fără şabloane. Riscăm să ne pierdem, încă de la debut, cititorii cu artificialismele astea.

Poneiul: Mă rog. Nu cred că va abandona cineva cornetele înainte de golirea lor. Pofticioşii în mod sigur nu. Cine face popcornul?

Carolina: Mama, cine altcineva? Înainte îl făcea dresoarea fără animale dar, de când “respectiva” a fugit în mijlocul unui spectacol pe ţărmul Mediteranei cu un marinar bărbos plin de tatuaje, mama a fost obligată de Zozo să preia şi îndeletnicirea asta suplimentară. Nu e uşor. Crede-mă. Se pot întâmpla tot soiul de accidente. Gândeşte-te numai la uleiul încins.

Poneiul: Cred. Roag-o, totuşi, să le facă cât mai fierbinţi şi să le distribuie puţin înainte de ultimul gong. E un truc.

Carolina: Nu ţine. Dacă vrei cu adevărat să-i interesezi pe copii să-ţi citească articolele, trebuie să vorbeşti deschis despre problemele lor şi să le oferi soluţii.

Poneiul: Cum, şi copiii au probleme?

Carolina: Şi încă ce probleme. Ceea ce pentru adulţi reprezintă un fleac, pentru orice copil poate reprezenta sfârşitul lumii sau începutul ei. Gândeşte-te, de exemplu, la un balon spart. Pentru părinţi nu înseamnă nimic, doar cel mult o zdreanţă de cauciuc care poate fi înlocuită rapid. Pentru un ţânc, însă, e totul. Alfa şi Omega la un loc. Dacă vrei să faci un băieţel sau o fetiţă să plângă ceasuri în şir, sparge-le balonul pe furiş, când se joacă cu el în culmea fericirii. N-or să te ierte în veci pentru cruzime şi lasă-te păgubaş dacă mai crezi că le poţi fi cândva prieten.

Poneiul: Interesant. Pare mai complicat decât credeam... Nimeni nu   s-a născut jurnalist... Cred că trebuie să amânăm prima ediţie, pentru ziua când vom fi cu adevărat pregătiţi. Supunem la vot? Ce zici?

Carolina: Sunt întru totul de acord. Am bănuit întotdeauna că eşti un ponei înţelept şi matur.

Poneiul: Sigur. Esenţele tari se păstrează în sticluţe mici, de cleştar. Am treizeci şi unu de ani, deşi nu-i arăt.

Carolina: Exact ca mine.

Poneiul: Cum, şi tu ai treizeci şi unu de ani?! Ce coincidenţă! Ya-ya-ya! Credeam că te pregăteşti de grădiniţă. Nu mă minţi?

Carolina: Rectific. Vroiam să spun că şi eu am doisprezece ani, deşi arăt cam de patru-cinci.

Poneiul: Aha! Se mai întâmplă... Nu ţi-e greu?

Carolina: O să mă descurc, dacă o să fiu tot timpul înconjurată de prieteni ca tine. Deocamdată, hai să adunăm idei şi, când se coc suficient, le cernem.

Poneiul: Grozav. De azi înainte, trebuie să procedăm cu ideile ca şi cu popcornul. Genial. Cum de nu m-am gândit? Trebuie să notez şi eu, într-un fel... Dacă vrei, poţi să mă mângâi uşor pe frunte şi să te urci, drept recompensă, în şaua de pluş sângeriu şi să tragi uşor de frâie. Pe lângă celelalte însuşiri, sunt şi animal de companie.

Carolina: Întotdeauna mi-am dorit asta, dar n-am îndrăznit să profit... N-aş vrea să crezi despre mine că sunt superficială, sunt doar curioasă să experimentez... Crezi că ai cere mai mult de o jumătate de măr pentru o tură până la rulote şi înapoi?

Poneiul: Da de unde. Nimic. Suntem parteneri. Cât timp ne plimbăm, poţi să-mi povesteşti câte ceva despre cum gândeşti tu că ar putea fi alcătuită o zi ideală din viaţa unui copil. Subiectul mă interesează

cu adevărat şi trebuie aprofundat.

Carolina: Yupiii! Yupiii! Să mergem, Oxford! Diii!

Poneiul: Uşurel!... Mărul e verde sau copt?

Scena 8

(Proprietarul circului, Carolina, Poneiul)

Proprietarul circului: Doamnelor şi domnilor, onorat public, stimată audienţă şi dragi consilieri neplătitori, dar ţâfnoşi! Prea întristată adunare!... Glumă! Hi-hi! Bine aţi venit la circul Stromboli!!! (Intervenţia orchestrei) Vă propunem în seara aceasta, nu un altfel de spectacol, un spectacol cu care nu sunteţi obişnuiţi, ci un show care vă va rămâne în memorie pentru toată viaţa. (Intervenţia orchestrei) Nu veţi mai vedea, de data aceasta, nici lei cu proteză căzută (Mieunat firav), nici anostul număr cu “Polonicele hlizite” (Tinichele bătute de vânt), nici bâiguielile aruncătorului de cuţite care şi-a luat ca ţintă luna (Efect horror urmat de geam spart), nici măcar trapezista supraponderală în costum transparent (Gâfâituri cu aripi). Nimic, nimic, nimic! Stromboli spune adio vechiturilor ei de mumii şi începe, cu această reprezentaţie, o nouă filă din istoria sa, o nouă eră efemeră! Regrete eterne! (Tunuri şi artificii). Show, show, show!!! (Orchestra atacă furtunos.) Trăiască clovnul Zozo, reformatorul! (Tăcere penibilă.) Unu! Pentru “APERITIV”, “Vacile dansatoare” urmate de ”Varza săltăreaţă”! (Joc, râsete batjocoritoare)

Poneiul (din spatele cortinei): Am 31 de ani şi echivalentul lor la oameni e aproape o sută, dar n-am mai văzut de mult o asemenea şuşanea.

Carolina (idem): Nici eu. Nu ştiu, e de râs sau de plâns?

Poneiul: Depinde de perspectiva din care priveşti lucrurile.

Carolina: Şi ce zice ochiul tău albastru?

Poneiul: Protestează şi cere insistent să-l închid şi să-l lipesc cu leucoplast, altfel m-a ameninţat că mă părăseşte! Ce să fac? Sfătuieşte-mă!

Carolina: Fii prudent! Divorţul unei sfere e problematic! Vederea e unul din cele mai preţioase daruri. Ascultă-l!

Proprietarul circului: Show, show, show!!! Doi: “DESERTUL”! Raj Aspargilius, fachirul indian, şofer de taxi, campion de muls şi vânzător de hot-dog în timpul liber, şi “Canabisul atins de Parkinson!” (Joc, râsete batjocoritoare)

Poneiul: Leşiiin, nu mai poot!

Carolina: Stăpâneşte-te! Vrei să fim descoperiţi?... Ce zice acum ochiul tău albastru, Oxford?

Poneiul: E în grevă... Ai uitat?

Carolina: Scuze... Dar cel violet?

Poneiul: S-a făcut vânăt...

Carolina: Aoleu, închide-l şi pe ăsta.Trage obloanele. E de rău.

Poneiul: Şi eu cu ce mai analizez evenimentele, Caro?! Lămureşte-mă !

Carolina: Cu... cu urechiuşele! Cucu! Lasă că îţi povestesc eu rezumatul.

Proprietarul circului: Şi acum, la final, bomboana de pe tort. Apogeul! Climaxul! Maestrul! (Fluierături urmate de percuţie) Am păstrat pentru sfârşit “FELUL PRINCIPAL”...Treeei! Da, da aţi auzit bine! Marele Zozo, în persoană, în duet cu gibonul plictisit, în memorabilul număr cu cele 24 de cercuri! (Trompete şi trompeţele) Aplauze pentru încurajare, vă rog! Încurajare! Încurajare! Strigaţi odată cu mine: “ZO-ZO-NEL! ZO-ZO-NEL!” (Roşii coapte şi ouă clocite) Mulţumesc pentru aprecierile călduroase care se scurg de pe mine! (Joc urmat de ouă coapte şi roşii clocite, multe roşii clocite plus huiduieli) Îndurare! Nu mai vreau aprecieri şi nici un fel de încurajări! Îndurareee! (Roşii coapte, ouă clocite şi spaghetti cu sos bolognez şi ceapă prăjită ferm)

Poneiul: S-a terminat?!

Carolina: Nu. De-abia acum începe cu adevărat. Runda a doua! (În fundal, aplauze în delir amestecate cu fluierături cu iz rural)

Poneiul: Spune-mi ce se mai întâmplă. Se întâmplă sau nu se întâmplă ceva? Mor de curiozitate!

Carolina: Ce să se întâmple? Gibonul plictisit a început să-l confunde pe Zozo cu un sac nou de box şi tot publicul este în delir. Este singurul număr la care s-a cerut bis şi gibonul se comportă ca un adevărat profesionist, fără să îşi trădeze emoţiile. Ştie să îşi respecte publicul, ba chiar încearcă figuri noi spre deliciul celor din stal.

Poneiul: Yupi yaya yupi yupi ya! Ce original. Dacă acceptă, am să-i devin impresar si am să-i dăruiesc o lădiţă de banane, cu toate că mi se părea cam ursuz când se uita fix, printre gratii, la sporturile extreme de pe televizorul paznicului.

Carolina: Da’ de unde. Maimuţa asta cred că şi-a descoperit vocaţia şi o să ne părăsească în curând pentru olimpiadă.

Scena 9

(Mama, Tatăl)

Mama: M-ai lăsat singură, ca de obicei, să mă iau la harţă cu toţi grangurii. Pe unde umbli, Rudolf? Te-ai “volatilizat” tocmai când aveam mai mare nevoie de tine. Copila asta are nevoie şi de un tată care să se implice în educaţia ei, nu numai de un personaj care să-i ofere acadele, cu nemiluita, de sărbători. Cu cine să discute, dacă nu cu tine? Am surprins-o ieri vorbind singură, lângă coada poneiului ăluia bătrân pe care se caţără puştii în pauze. Singură, Rudi. Ce părere ai despre asta? Crezi că e normal?

Tatăl: Exagerezi, ca de obicei... O să se rezolve. M-am căsătorit cu tine tocmai pentru că eşti independentă şi răzbătătoare, Stella.

Mama: Nu fi ironic. Puteai să apelezi, pentru asta, la serviciile unui tanc sau ale unui buldozer. Se găsesc de închiriat, dacă nu ştiai. Fierul nu suferă. O să se rezolve... O să se rezolve... Ce se întâmplă cu tine, cu noi, cu familia, cu viaţa noastră? Adună-te, nu te mai recunosc!

Tatăl: Nu reuşesc. Sunt descurajat, Stella... de atunci, Stella, da, da, din noaptea aceea blestemată. Se pare că nu-mi mai iese nimic aşa cum ar fi trebuit.

Mama: Ancorează-te în prezent. Adună-te... I-ai promis ceva netrebnicului de Zozo, că prea se poartă mieros cu mine? De ce te tot caută şi îi dă târcoale lui Caro ca un copoi? Adevărul, Rudi! Cred că eşti conştient că numai adevărul ne mai poate salva căsnicia. Uită-te în ochii mei, în ochii mei, Rudi, fix ca la ţinta de care eram legată şi aşteptam să zbârnâie, drăgăstoase, pumnalele tale strălucitoare lângă tâmplele îmbrobonate de frică!

Tatăl: Mi-e ruşine. Mi-e foarte ruşine de ce eram în stare să accept în cazul în care Zozo ne-ar fi alungat pe drumuri din trupă.

Mama: Am ajuns să te cunosc atât de bine, încât te citesc ca pe o listă de bucate. Caraghiosule. Vreau să aflu de la tine. Tot. Ce i-ai promis nefericitului? Mărturiseşte, Rudi, de dragul trecutului!

Tatăl: I-am promis că... mă mai gândesc la propunerea lui.

Mama: La ce să te gândeşti?! Ce propunere?

Tatăl: Dacă să... i-o vând sau nu pe Caro pentru exerciţiile lui de magie... Sunt un idiot de ticălos.

Mama: !!!

Tatăl: Iartă-mă Stella, sunt un soţ şi un tată denaturat. Un vierme căcăcios.

Mama: !!!

Tatăl: Da, da, ai auzit bine.

Mama: E prima oară în viaţă când reuşeşti să mă laşi mască. Actor de duzină trebuia să te faci. Ai stofă. Bravo. Prostia asta strigătoare la cer le întrece pe toate, le pune capac. Gata, m-am săturat... Cât de mult te-ai schimbat. Nu te-aş fi crezut în stare nici măcar să te gândeşti la grozăvia asta. E cazul să ne spunem, cu eleganţă, adio. Împărţim totul egal... Fifty-fifty. Carolina rămâne cu mine, iar setul de cuţite de argint păstrează-l pentru următoarea ta victimă... Sper să găseşti în curând o altă curajoasă pe care s-o acoperi la ochii rimelaţi şi să o convingi să se lege, singurică, de ţintă. Adio.

Tatăl: Ba nu.

Mama: Ce “nu”?!

Tatăl: Nu vei face asta. Fără voi două, risc să devin un zero absolut... un zero barat.

Mama: Am încercat totul. Renunţ... Nimic nu mă mai poate determina să-mi schimb hotărârea. E irevocabilă.

Tatăl: Ba da. Începând din secunda asta, jur să redevin bărbatul pe care l-ai cunoscut acum douăzeci de ani şi pe care l-ai iubit ca pe unicul tău zeu. Jur!

Scena 10

(Carolina, Poneiul)

Poneiul: Carolina, spune-mi sincer, mă consideri, într-o oarecare măsură, prietenul tău?

Carolina: Cel mai bun, Oxford şi dacă mă gândesc bine, eşti primul prieten adevărat din viaţa mea. Nomero uno. Am mai fost prietenă, pe un vapor, cu o fetiţă chinezoaică cu care mă înţelegeam din priviri, dar asta a ţinut o singură după-amiază şi nu cred că se pune. În rest, nu-mi aduc aminte să fi avut alţi prieteni... Plângi ?!

Poneiul: Poneii de Shetland nu plâng. Li se scurge, aşa, câte o dâră de rouă, câteodată, din cauza prafului ori a reflectoarelor şi tuturor li se pare atât de normal încât, după un timp, nici nu mai remarcă acest lucru... Suntem prea mărunţi ca să ne permitem să fim şi sentimentali, nu-i aşa?

Carolina: Dacă zici tu. Trebuie să notez şi asta... De ce mă întrebi?

Poneiul: Mi se pare că îmi ascunzi ceva şi faţă de un prieten nu cred că pot exista niciun fel de secrete. Povesteşte-mi care a fost cea mai frumoasă zi din viaţa ta.

Carolina: Cea mai frumoasă zi din viaţa mea?... Ziua în care am fost la un picnic împreună cu părinţii mei, pe o bicicletă dublă, şi am alergat cu toţii să prindem fluturi imperiali până târziu... În rest, nu-mi aduc aminte de o altă zi. Sigur, asta a fost... La întoarcere i-am prins pe toţi, într-o lesă subţire de mătase, şi am stat aşa în braţele tatei, cu mâna ridicată, până când am adormit...

Poneiul: Minunat. Am să scriu un articol pe tema asta, dacă îmi permiţi. Ai amintiri frumoase. Mai ai şi altele?

Carolina: Cred că e printre puţinele de acest gen, dacă nu chiar singura. Celelalte nu sunt aşa de plăcute... Îmi mai aduc aminte că, pe la trei ani şi jumătate, eram de mână cu mama care târa un geamantan imens, legat cu sfoară groasă, ca să nu pocnească, pe o stradă urâtă şi lungă, care părea să nu se mai sfârşească şi la capătul căreia răsunau locomotivele. Atunci am rugat-o, pentru prima şi ultima oară, să mă ia în braţe, pentru că picioruşele mele firave păreau să nu mă mai asculte şi atunci, mama mi-a zis că nu se poate, pentru că sunt prea grea şi prea bătrână ca să mai fiu purtată în braţe… Iar plângi? Frumosul tău ochi albastru a devenit cam spălăcit.

Poneiul: Îşi revine. E un proces reflex. Îmi curăţ ochii, ţi-am zis. Continuă!

Carolina: Altădată, cam tot pe atunci, la vreo două săptămâni după asta, l-am surprins pe tata dându-i o palmă răsunătoare mamei care îi ceruse insistent, într-o dimineaţă, să îi dea nişte bani pentru laptele meu... (Tăcere chinuitoare) Ulterior, am aflat că, în acea noapte, pierduse la cărţi circul Stromboli, care urma să-mi aparţină în ziua în care aş fi păşit pragul maturităţii, în favoarea urâciosului de Zozo, şi atunci... Doamne, dar ce se întâmplă cu ochiul tău, Oxford, e alb ca zăpada! Nu te ştiam atât de sensibil.

Poneiul: Nu te sinchisi! Şi atunci?!

Carolina: ... Şi atunci m-am înfuriat şi n-am mai vrut să mai continui să cresc şi m-am rugat îngerului meu drag să mă lase să rămân aşa mică, toată viaţa, ca să nu fiu povară nimănui. (Tăcere şi mai chinuitoare) ...Şi se vede că îngerul meu drag m-a ascultat cu iubire, deoarece rugăciunile copiilor sunt ascultate primele în rai, aşa cum îmi povestea bunica. Ăsta este secretul meu şi, te rog, să nu sufli nimănui o vorbă despre el. Dacă s-ar mai întâmpla încă o chestie care să mă lase fără cuvinte, nu ştiu de ce-aş fi în stare să fac.

Poneiul: Dacă vrei, putem să ne oprim aici şi să continuăm, altădată, reportajul. M-a apucat aşa, deodată, o sfârşeală groaznică din cauza emoţiilor. Nu, nu poţi să mă ajuţi cu nimic. Simt nevoia să rămân, câteva clipe, singur… Acoperă-mă doar cu prelata asta veche până îmi revin...

Carolina: Sigur? OK! Poftim o batistă! Imediat îţi aduc şi o pernuţă   şi-un ceai de mure.

Scena 11

(Carolina, Proprietarul circului)

Carolina: Nene Zozoo, cum arăţi!!! Ai venit pentru audiţie? Ai întârziat, să ştii ! “Simfonia Destinului” e pe sfârşite. Urmează “Fuga”.

Proprietarul circului: Pssst! Ce audiţie?! Sunt incognito. Incognito! Nu m-ai văzut, nu m-ai auzit, nu ştii cum mă cheamă... ai înţeles? Cee cu muzica asta de mort şi ce faci cu perna asta şi ceaiul? Unde e Rudolf-cuţitarul? I-am văzut adineauri umbra cum se furişa lângă cort.

Carolina: Se ceartă cu mama, ca de obicei şi, de câte ori se întâmplă asta, ai mei dau muzica simfonică la maxim şi sunt trimisă elegant la plimbare, până se liniştesc apele, nene Incognito... Ce e cu armura asta? Vă feriţi de ceva sau de cineva?

Proprietarul circului: Psst! Pentru protecţie împotriva coşmarurilor şi atacurilor neprevăzute!... Te plimbi des?

Carolina: Cam de două ori pe săptămână, maxim de şase. Chestia prezintă şi părţi bune. Am dobândit o profundă cultură muzicală şi cunosc pe de rost toţi maeştrii pianului, plus discipolii... Ce-aţi păţit la nas, de ce aveţi peruca vâlvoi şi de ce purtaţi ochelarii ăştia hidoşi? De ce v-aţi îmbrăcat în armură? De ce vorbiţi în şoaptă? De ce faceţi tot timpul “pssst”?!

Proprietarul circului: Nu te interesează. Sunt alergic. Am căpătat un tic din cauza părului nespălat, de maimuţă. Întinde mâinile!

Carolina: De ce? Sunt curate.

Proprietarul circului: Ca să iau măsura pentru cuşca în care am să te ţin, până definitivez numărul. Grozav, nu ocupi prea mult loc. E ca şi rezolvată varianta de deplasare. N-o să-şi dea nimeni seama de

şmecherie... Du-te şi cheamă-l acum pe Rudi! Am nevoie urgentă de semnătura lui. Părea că se hotărâse. Mi-a cerut un răgaz.

Carolina: Ce număr?

Proprietarul circului: Pst ! Nu striga... De magie, bineînţeles.

Carolina: Bine, dar nu sunt de acord. Nu cred în magie şi nici nu sunt de acord cu ea, pentru că miroase mai mult a şarlatanie decât a artă. Sufăr de claustrofobie, e bine? Ce să caut eu înghesuită într-o cuşcă, ca o păpuşică într-o cutie de carton?

Proprietarul circului: Gura. Părerea ta nu contează, a tutorelui sau a părintelui tău, da.

Carolina: Nu?! O să vedem. N-aţi auzit de drepturile copilului? Avem şi un număr special de telefon, să ştiţi. Aţi încurcat-o cu mami, dacă află... E adevărat că gibonul v-a confundat aseară cu o giboneasă, când s-au oprit lumile, după runda a şaptea? E adevărat că vreţi să abandonaţi Stromboli şi să înfiinţaţi propria companie ambulantă? Într-un cuvânt: visaţi pescăruşi sau bufniţe?

Proprietarul circului: Pssst! Piropopircăniţe! Semeni cu Stella, obrăznicătură, puţin respect! Sunt încă proprietarul de drept al acestui circ. Ai să vezi tu ce-ai să păţeşti din cauza gurii tale mari, ai să vezi, dacă nu te potoleşti...

Carolina: Da ?! Mi se pare mie sau umbra aia, care aţi crezut că-i a tatei, seamănă cu cea a gibonului în călduri? Ia te uită. Arată ca un cazan sub presiune, plin cu hormoni. Parcă îţi face semne drăgăstoase, nene Zozo Penibilo.

Proprietarul circului: Psst! De azi înainte nu mă mai cheamă aşa... Ai uitat?

Carolina: Scuze, nene... Incognito. Uite, te-a şi reperat deja şi se apropie, pe furiş, cu un buchet enorm de cactuşi. Îţi admiră spatele. Un adevărat fan... şi singurul, dacă nu mă-nşel. Se vede de la o poştă că e îndrăgostit. Heei, aici, aici durule!

Proprietarul circului: Psst-pssst-pssst! Aoleu, am tăiat-o. Nu m-ai văzut, nu m-ai auzit şi, pentru oricine întreabă de mine, de fapt, nici nu exist cu adevărat decât în visele tale rele...

Carolina: ...Şi cu tati al meu cum rămâne?

Scena 12

(Crocodilul de Nil, Carolina, Poneiul, Proprietarul circului, Tatăl, Mama)

Crocodilul de Nil: ”Lasciate ogni speranza,voi che entrate qui...” Ce cauţi aici? N-ai văzut ce scrie pe plăcuţa de la intrare?

Carolina: Ba bine că nu, stimate domn crocodil de Nil. Ce bine că putem să comunicăm. Am venit pentru o “lecţie”. Am auzit că sunteţi poliglot.

Crocodilul de Nil (plictisit): Foarte. Nu ofer meditaţii. Ştii bine că nu suport oamenii de când m-au luat din mlaştina mea, amorţindu-mă cu o puşcă. Vă detest, cu toate că v-am însuşit graiul! Konnichiwa! Pentru ultima dată ! Cu ce ocazie pe aici?

Carolina: Am venit să mă îngurgitezi. Sunt la promoţie.

Crocodilul de Nil: Ce direct! Afaceri deci... Frumoasă introducere... très agréable! Fă-te comodă!

Carolina: Mulţumesc! Am auzit că dulceaţa cărnii de om întrece pe cea a oricărei cărni de pe pământ.

Crocodilul de Nil: Aşa este! Verificat şi testat! Iam-iam-iam-iam-iam!!! Uitasem de asta de când sunt hrănit numai cu resturi de păsări moarte şi ouă crude. Bine că mi-ai amintit... Puah! Pari să ai oasele foarte delicate şi aromate. Îmi tremură maxilarele numai cât te zăresc... Cum vrei să fii înghiţită?

Carolina: Romantic şi prin învăluire... Nu mă îndoiesc că eşti un adevărat profesionist... după firma drăguţă de la intrare. Nu am mai avut ocazia să fiu mâncată până acum de cineva cu stil... Sfătuieşte-mă!

Crocodilul de Nil: Oui, oui! O, dar asta este foarte uşor. Stilul este crocodilul însuşi!... Vino mai aproape. Să pun o muzică de atmosferă? Bine, bine... Ai o rochiţă ecosez foarte frumoasă!

Carolina: E nouă. Cadou de Crăciun, de la ai mei. Sper să nu vă incomodeze la mestecat. N-aş vrea să renunţ tocmai acum la ea.

Crocodilul de Nil: Niet. Mă descurc... Nu se pune problema detaliilor. Bumbacul e digerabil, dacă nu ai prin buzunare ceva monezi ori cocoloaşe de gumă. Vino!... Ai vreo ultimă dorinţă? Vrei să guşti ceva înainte de...? Vată de zahăr? Jeleuri? Arahide?

Carolina: Nimic. Sunt sătulă de... toate. Nu vreau să fiu menajată, nici măcar atâtica... Cleaf-cleaf! Înghite-mă şi gata! Simplu-simplusimplu!

Crocodilul de Nil: Ne-ne-ne-ne! Opreşte-te! Ai venit să mă înveţi sau să fii învăţată? Fetiţo! Sacrificiul urmează după un anumit ritual. E o întreagă teorie şi regula ei de aur spune că noi, crocodilii, nu trebuie să cunoaştem numele victimei şi nici povestea ei, pentru a putea rămâne călăii imparţiali şi perfecţi.

Carolina: Superstiţii. Mă cheamă Carolina, am patru, pardon, doisprezece ani...

Crocodilul de Nil: Hotărăşte-te!... Confesează-te, deşi nu am patrafirul şi nici detectorul de minciuni la mine!

Carolina: Bine, am o vârstă incertă şi o căruţă de probleme insurmontabile... Sufăr de neiubire! Asta-i!

Crocodilul de: La vârsta asta?! Caz dificil! Pe mine sexul opus a început să mă intereseze cam de pe la a cincizecea revărsare a fluviului... Nem tudom! Nem tudom!... Eşti cam precoce, nu crezi? Ai consultat vreun doctor?

Carolina: Da, dar era cam grăbit, superficial şi într-o ureche... Pardon. Cred că vă-nşelaţi. Da’ ce-aţi crezut ?!... Nu e vorba de sexul opus, ci de părinţii mei.

Crocodilul de Nil: Aha! Grav! Asta e cu totul altă situaţie. Da, da, nu se mai poate corija... Te înţeleg perfect! În acest caz, nu mai e nimic de făcut... Kaput! Harakiri! Commedia finito! Se cuvine să le dai o lecţie memorabilă... Aşează-te pe limba mea ca pe un suport de masaj şi relaxează-te!.. Oi-oi ! Tremuri?! Numără oiţe... Schnell! Schnell!... O să încerc să fiu foarte rapid şi ...tandru... Bitte!

Poneiul: Alarmă! Alarmă! Copil în cuşca crocodililor! Alarmă!

Proprietarul circului: De ce zbieri, needucatule, în mijlocul nopţii? Animalule! Ştii că de-abia am obţinut autorizaţia să ne instalăm la marginea acestui cartier şi asta cu mari sacrificii şi intervenţii. Unde mi-e cravaşa?

Poneiul: Alarmă! Alarmă! Carolina, prietena mea, e în pericol de a fi devorată de marele crocodil de Nil. Faceţi ceva, vă rog, domnule inginer!

Proprietarul circului: Na, să te astâmperi şi să nu te mai agiţi! Hăbăucule! Mai ţine una! Mâine dimineaţă am să te însemnez pe frunte cu fierul înroşit şi am să te vând unei cariere de calcar. Acolo ai să poţi zbiera, în voie, cât e ziua de lungă.

Poneiul: Interveniţi! Nu îl lăsaţi s-o mănânce, domnule incompetent Zozo! E atât de tânără, de derutată şi de crudă... Sunaţi la 112!

Proprietarul circului: Da, da! Am să te bat să te-ndoi! Unde mi-am pus nenorocita aia de cravaşa?

Tatăl: Carolina!

Mama: Carolina!

Tatăl şi MAMA: Carolinaaa!

Crocodilul de Nil: Cred că pe tine te caută. Ai un nume très jolie. Provine dintr-un cuvânt antic german care înseamnă proprietar. Ascultă, eşti născută să fii stăpână, nu mic dejun... Îi auzi? Sluşaiu, sluşaiu!

Carolina: Ba bine că nu, învăţatule. Sunt prea ocupaţi cu problemele lor ca să mai aibă timp şi de mine. Vreau să-i eliberez de corvoada pe care-o reprezint. Ai terminat ritualul ăla complex? Înghite-mă odată!... Ce te codeşti? Ce-aştepţi?

Crocodilul de Nil: O minune! Deznădăjduiţii nu sunt tocmai specialitatea mea. O tempora, o mores!... Îmi provoacă crampe...

Poneiul: Alarmă! Alarmă! Carolina, vino-ţi în fire! Ieşi imediat de acolo, până nu mă supăr! Primul număr al ziarului nostru e aproape gata şi o să trebuiască să-mpărţim autografe. Amândoi... Am găsit titlul articolului de fond, chiar şi un sponsor... mă auzi?! Cine o să-mi mai corecteze articolele? Gândeşte-te!!!

Tatăl: Carolina, fetiţa mea! Carolina!... Carooo!

Mama: Carolina, unde eşti!

Tatăl şi MAMA: Carolinaaa! Carolinaaa!

Crocodilul de Nil: După cum te strigă disperaţii ăştia, n-aş spune că nu te iubesc... Ascultă-mă, ridică-te! Renunţ! Sunt doctorand în semantică şi expert în inflexiuni. Am totuşi 500 de ani, pe muchie.

Carolina: Ce tare!... Crezi?

Crocodilul de Nil: Că am five hundred years? Ei! I-am împlinit acum o săptămână. Am avut şi cake... mai greu a fost cu lumânările.

Carolina: Nu mă refeream la asta... crezi că mă iubesc?

Crocodilul de Nil: Sunt absolut convins... (În transă) ”I love you! Je t’aime! Ich liebe dich! Te amo! Ia liubliu tebia! Jag diskar dig!”... Sunt absolut răvăşiţi şi în stare de orice. Uite-i cum aleargă şi răscolesc peste tot. În cazul unei lupte corp la corp, cu ei, nu cred c-aş rezista mai mult de zece-cincisprezece minute. N-aş fi încântat să ajung un set de poşete de fiţe ori o geantă pentru valută, în expoziţie... Analizează şi decide!

Poneiul: Carolina, ieşi de acolo, nu te prosti. Priveşte-mă în ochiul de un albastru clar... Uite, m-am aşezat în genunchi şi, când un ponei de Shetland se aşează în genunchi, înseamnă că a venit timpul să te maturizezi, să îţi iei angajamente şi să îţi asumi responsabilităţi pentru faptele tale.

Crocodilul de Nil: În traducere, cu alte cuvinte... să creşti! Să creşti, Carolina, dragă! Curaj! Cea mai de preţ proprietate a ta este viaţa, cu bune şi rele. Ascultă de caraghiosul ăsta de cal intrat la apă şi de un bătrân scorţos, cu papion şi dinţii foarte tociţi. Şi noi am avut căteva mici neclarităţi, la pubertate, dar am reuşit să le depăşim din mers... Trebuie să te hotărăşti, Carolina, să creşti! Très vite! Très vite!... Te-ai decis?

Poneiul: Numai aşa îţi vei putea rezolva, cu adevărat, problemele, Carolina. Îndrăzneşte! Îndrăzneşte!

Carolina: Să cresc... dar am uitat rugăciunea către Înger... Cum o să mai asculte, Oxford, dacă nu o ţin minte?!

Toţi: Te ajutăm, noi! Noi!

Carolina: Cum?!

Toţi: Dacă vrei, putem s-o rostim împreună!

Crocodilul de Nil: Bonne chance, mes amis! Courage! Eu unul vă susţin.

CORTINA.

© Laurenţiu Budǎu