Motto:
“Înainte de a şti, femeile bănuiesc!”
L a u r e n ţ i u B u d ă u
CAMELEONUL PERFECT
P E R S O N A J E L E :
Bertrandt-Perfectto (sau invers)
Argane
Tilly
Anere
Rita
Cellia
Silver Boy - impresarul
-2011-
Scena
1
(Bertrandt,
Argane)
BERTRANDT: Azi a fost o zi minunată!
ARGANE: Azi a fost o zi minunată!
BERTRANDT: Nicio adiere otrăvită de la crescătoria de vulpi.
ARGANE: Nicio adiere otrăvită de la crescătoria de vulpi.
BERTRANDT: Sărută-mă, Argane!
ARGANE: Sărută-mă, Bertrandt!
BERTRANDT: Mâine, mâine va fi o zi la fel de minunată.
ARGANE: Mâine, mâine va fi o zi la fel... de minunată.
BERTRANDT: Stinge lumina, Argane. Au anunţat şi la radio: s-a scumpit curentul cu paisprezece procente!
ARGANE: Patrusprezece virgulă cinci, Bertrandt... Pe ce lume trăieşti?!
Patrusprezece virgulă cinci.
BERTRANDT: Da, da, chiar şi în văgăunile astea,
curentul costă tot cu paişpe virgulă cinci mai mult.
ARGANE: Da, da, chiar şi în văgăunile astea,
patrusprezece se pronunţă tot patrusprezece. Patrusprezece!
BERTRANDT: Dacă nu simţeai nevoia să mă corectezi, ar fi fost
o zi chiar minunată. Superbă chiar. Gigea. Mâine,
poate chiar încerci să te abţii.
ARGANE: Mâine, mâine am să mă încerc să mă abţin. Să mă abţin? Să nu mă abţin? Cine ştie ce gogomănii am să fiu în stare să debitez
urechilor tale clăpăuge, mâine... Am să muşc
pernele într-un unghi
perfect, la 45 de grade,
numai ca să fiu o soţie desăvârşită, numai să te fac pe deplin fericit.
BERTRANDT:
...Ca la început, literato?
ARGANE: Da, exact ca la început, când am pornit-o de la lingură, înainte de a avea tu accidentul, blestemăţia aia
care m-a făcut să nu-ţi mai pot spune, cu destulă convingere,
cuvinte porcoase sub
aşternut.
BERTRANDT: Spune-le, spune-le! Ştii bine cât de uşor adormi
imediat după aceea...
Pregăteşte-ţi discursul, purtătoare ilegală de vagin!
ARGANE: Ce folos, săbiuţă de cârpă!
Ce folos! Oricum mă trezesc
dezolată până la urmă.
BERTRANDT:
Debusolată. Se spune debusolată.
ARGANE:
Dezolată, debusolată... totuna. Ce faci, mă corectezi?! Puţin respect, ce
naiba!
BERTRANDT:
Doamne fereşte! Şi pentru că tot veni vorba de religie, haide să spunem o
rugăciune realităţii nefardate.
ARGANE: ...Amândoi?!
Ei!
Scena
2
(Bertrandt,
Argane)
BERTRANDT: Azi a fost o zi minunată!
ARGANE: Azi a fost o zi foarte
minunată! “Super” cu “bă”!
BERTRANDT: Foarte
superbă. Nicio adiere
otrăvită de la crescătoria de vulpi.
ARGANE: Foarte precist
(sic!). Nicio adiere otrăvită de la crescătoria de vulpi.
BERTRANDT: Sărută-mă, Argane!
ARGANE: Sărută-mă, Bertrandt!
BERTRANDT: Mâine, mâine va fi o zi la fel de minunată.
ARGANE: Mâine, mâine va fi o zi la fel... de foarte
minunată... Apropo, vezi că-ţi miroase gura, ca să nu spun cumva altfel. Du-te şi te spală,
Bertrandt, de putoarea asta de ceapă putredă
amestecată cu hering deshumat.
BERTRANDT: Hering?!
De unde hering pe
coclaurile astea? Primul supermarket e de-abia la cincizeci
de mile... Da, ar fi putut fi chiar o zi minunată, chiar una splendidă. Mi-ai
promis că o să te străduieşti să muşti cum se cuvine cuvintele,
mi-ai promis că o să te străduieşti să muşti cum se cuvine pernele.
ARGANE: Eu?!
De-abia le-am apretat. Sunt ţepene, rigidule.
BERTRANDT: Da,
ca şi tine. Tu...
ARGANE: Eu?! Ce
eu? Când sunt în transă nu se pune.
BERTRANDT: Tu, doar tu...
ARGANE: Puteai să mă opreşti la a treia pastilă...
Puteai să te opreşti la a cincea
butelcă.
Vezi, asta mă enervează constant la tine, tremuriciule,
nehotărârea.
BERTRANDT: Dezvoltă. Du graficul până la capăt, până la marea cea mare.
ARGANE: Chiar vrei?
BERTRANDT: Ştii bine că mi-am frecat gingiile cu sare până am
înroşit ligheanul, ca să
avem, în sfârşit, o pată de culoare intensă în cabana asta...
Ăsta e mirosul meu nenatural, atunci când sunt concentrat într-o idee absolută,
specificitatea mea, lucrul care o să te facă să mă uiţi mult mai greu decât
ţi-ai propus.
ARGANE: Ce porcărie! Chiar.
Previzibilule. Toarnă-ţi ideile măreţe în gips... Fereşte-te! Îmi vine,
deodată, să vărs.
ARGANE: Pentru
cine?!
Scena
3
(Bertrandt,
Argane)
BERTRANDT: Azi a fost o zi minunată!
ARGANE: Azi a fost o zi inexplicabil de minunată! Unde îţi e
siguranţa rostirii, retore?! Hi-hi!
BERTRANDT: Chiar
impecabilă. Ho-ho! Nicio
adiere otrăvită de la crescătoria de vulpi.
ARGANE: Subscriu.
Nicio adiere otrăvită de la
crescătoria otrăvită de vulpi.
BERTRANDT: Sărută-mă, Argane! Cu patimă, nu aşa
moleşită ca un ciorap de plastic!
ARGANE: De
ce să mă grăbesc? Avem toată, toată viaţa înainte. Tot muntele ăsta oblic,
rezultatul unei constrângeri de conjunctură. Mai bine nu. Am o reţinere... Totuşi
nu. Nu se cade. Ce-ar zice mamele noastre pe care nu le cunosc?! ...Sărută-mă tu, Bertrandt! Blegule! ...Fă
primul pas! “Un pas mic pentru omenire, un pas mare pentru tine şi un pas
mediocru pentru relaţia noastră mirobolantă.” ...Eziţi?!
BERTRANDT: Ai
dreptate, eu nu am mamă-cenzor care să-mi pună stavilă... Mâine, mâine va fi o zi la fel de minunată... Sper.
ARGANE: “Cine
nu speră, prosperă!” Mâine,
mâine va fi o zi la fel... la
fel de minunată... la fel de
minunată... la fel de minunată... dacă, bineînţeles, ai să le duci corespondenţa, care zace de douăzeci de zile încheiate pe biroul
tău, bătrânelor şi stimabilelor Ecrin.
BERTRANDT: Aha, cele trei scrisori lunare, câte una pentru
fiecare dintre ele, de la “nepoţeii”
lor obezi din Germania, îndopaţi periodic la Oktoberfest cu halbe, cârnaţi şi varză acră...
Deutschland,
Deutschland
Uber Alles!
...Ador Poloneza!
ARGANE: Îl
ador pe Haydn tot atât de mult pe cât îl detest pe Hitler, mai ales
când te văd cu “degeţelele” alea, ca nişte cremwurşti opăriţi, care se chinuie
să încropească un ritm! Ai tot atât habar de muzică pe cât am eu de tehnologia
oţelurilor speciale pentru podurile suspendate din Brooklyn. Habar n-ai,
Bertrandt, să deosebeşti un do vânjos de un si tumefiat... Nu te băga, dragule,
unde nu te pricepi. Clar?... N-ai
ghicit, fii fericit! De data asta sunt, nu ştiu de ce, patru răvaşe... Patru?! Înţelegi?
BERTRANDT: Cum
să nu! Or
fi tras nătărăii cu una la xerox mai mult. Nu s-au mai zgârcit ca dăţile trecute. Ha! Prima
fisură în exactitatea lor germană... Pe asta au uitat să o timbreze. Nu poartă
nici măcar ştampila locului de expediere. Odaliscă, se confiscă!
BERTRANDT: Bertrandt! Bertrandt! Bertrandt! Be-be-be!
Nu ştiu de ce,
toţi mă confundaţi cu un alpinist
ahtiat după recorduri.
Cu ce ţi-am greşit de trebuie să urc, în fiecare
lună, pe stâncile alea pleşuve
unde hoaştele Ecrin şi-au cocoţat bordeiele sub sacrul găinaţ
al înaripatelor pe cale de dispariţie?
ARGANE: Ştii doar că factorul Stips e
atât de bătrân şi neatent cu
gloria lui. A luptat din greu în ultimul război. Dacă-l pierdem
şi pe el, cătunul poate să se ducă de râpă. E singura celebritate parţial
recunoscută de-a lungul întregii sale existenţe. Trebuie cumva să învăţăm să ne
cinstim cum se cuvine moroii, pardon, eroii.
BERTRANDT: Drepţi!
Ta-ra-ra-ra-ra-ra-ra-ra-ra! Mai precis a participat... ceea ce e cu totul
altceva, ca şi cu testicolele - se leagănă, se lovesc, asudă, participă din
greu săracele, dar la numărătoare, nu se iau defel în considerare... Bătrân,
nebătrân, papă leafa
statului? Papă. Ştii cât
câştigă hahalera? Bineînţeles că nu ştii, dar eu ştiu. Şi
apoi ai mai văzut vreodată un erou viu? De ce ar trebui să-i desăvârşesc munca
boşorogului ăluia pârţăit?
Desigur, ai o explicaţie logică
pentru asta.
ARGANE: Pentru toate am câte o explicaţie logică de cel puţin un chintal...
Pune-mi întrebarea aia colosală de cinci mii de puncte. Încearcă-mă!
Barează-mă, acarule Păun!
BERTRANDT: Da,
stimată doamnă-locomotivă. Sunt convins deja de rezultat. Pentru toate ai cel puţin câte o duzină de explicaţii logice.
ARGANE: Deci,
le duci?
BERTRANDT: Musai.
Ador să fac asta. Adu-mi şpilhozeii cu dungi ai răposatului. Să leşine
babele alea stătute la vederea pulpelor mele dezgolite. Sunt un gerontofil aproape convins.
ARGANE: Mai ales de când cu accidentul... Na, na, na, na, na, na!
BERTRANDT: Argane!
Ştii să mă atingi la coarda sensibilă.
ARGANE: În
altă viaţă am fost amazoană-combinezoană. Fac şi eu tot ce pot ca să nu uit. Încerc...
Noapte bună, Bertrandt! Lumina!!! Pa!
Scena
4
(Bertrandt,
Argane)
BERTRANDT: Obsesia
pentru perfecţiune a fost blestemul meu... M-am hotărât să devin mamoş când aveam şase ani sau
poate chiar cinci. Încă de pe vremea când cei de vârsta mea se
jucau cu lopăţica la groapa de nisip, atent supravegheaţi de cohorta de cloşti pensionare, am avut de luat hotărâri foarte, foarte grele, chiar imposibile... Să nu credeţi cumva că asta nu te marchează, că
nu îţi mutilează definitiv sufletul inocent ca o coală neîncepută de dictando... Care copil normal credeţi că şi-ar pune cu ardoare ca obiectiv, de la vârsta aceea fragedă şi total inocentă, să se benocleze toată viaţa într-o scorbură,
fie ea şi roz, când îşi priveşte mirat
degeţelele firave şi
translucide în plin
soare? Unul tâmpit ca mine, desigur,
unul “oli” şi foarte tâmpit...
ARGANE: Bertie!!!
BERTRANDT:
...Dacă mi-aş fi
propus să devin maestru
vidanjor, astronom,
chiar şi agent de curăţenie
ori de pariuri, aş mai
fi fost de înţeles. Câmpul de investigaţie şi de acţiune e mult mai larg, chiar
infinit aş îndrăzni să afirm
din proprie experienţă
şi, în plus, universul nemărginit ori cel semifinit
suferă de cu tot felul de alte
ciudate transmisibile boli... “Ceasul rău,
pisica neagră, universul e o
coardă!” - vorba cuiva care-a spus-o...
Degeaba s-au străduit ani în şir bine
intenţionatele mătuşile
mele coclite să-mi abată gândurile negre şi să mă direcţioneze înspre o viaţă de persoană consacrată, cu
clondire întregi de agheazmă aruncate discret pe mine în toiul somnului şi tone
de viniluri cu cântece gregoriene... Hotărârea mea era de nestrămutat - mamoş, mamoş, mamoş, cel mai bun desigur, aşa cum alţii aspiră să devină mari cântăreţi de operă ori de muzică
populară...
ARGANE: Bertie!!!
BERTRANDT:
...Îmi descoperisem subit
această pornire nefirească,
imediat la două zile după aceea,
frământând noroiul amestecat cu iarbă, rămas pe ghetele noi
după o ploaie năpraznică, cu
un cuţitaş bont de plop
şi, din acel moment,
nu am mai avut decât acest ideal
pentru materializarea căruia nu am mişcat nici măcar dintr-o singură pleoapă şi
care, nu ştiu nici astăzi de ce,
a ţinut până la fix treizeci şi şase
de ani, când unei doamne respectabile (Molli sau Tutzy, dacă nu mă înşel - iertate-i fie
păcatele cele cu voie şi mai ales cele de fără de voie cu imberbii din parcuri!) i s-a făcut milă de stârpitura neîmplinită din mine şi m-a lăsat să mă zgâlţâi nestingherit deasupra cotlonului ei greu încercat până a adormit sforăind ca un tractor
SD 804, modelul îmbunătăţit... Dimineaţa m-a întrebat evlavioasă, înainte de a-şi
face rugăciunile pe pernuţa tocită de satin, dacă seara trecută am mai stat
mult să mă holbez cu lanterna şi asta a fost chiar tot, tot, tot....
ARGANE: Bertie, dragule,
obsedatule din faşă, aici erai? Du-te dragule şi taie iepurii din cuşca de sus, că ieri l-am văzut
pe motanul bătrânelor Ecrin
(da, ăla care ne-a distrus şi piticii de grădină fluorescenţi) cum se coţobăia de zor
cu ei... înţelegi, da? Da? Bertie!!!
BERTRANDT: Sărută-mă, Argane,
cât încă nu am mâinile pătate de sânge şi puf! Sărută-mă cât să am încredere să înfăptuiesc o crimă în serie
de dragul tău... E ascuţit rău cuţitul?
ARGANE: Fii
solemn! Ce-ţi veni?! Lasă-mă!
Poate ne vede cineva.
BERTRANDT: Aici?!
...Fii serioasă!
ARGANE: Mai
întâi iepurii, iepuraşii, Bertie! Nu vreau să-i mai văd pe perverşii ăia destrăbălaţi!...
Vrei să-i tai eu?
Scena
5
(Bertrandt,
Argane)
BERTRANDT: Bună dimineaţa, Argane!
ARGANE: Bună dimineaţa, Bertrandt, criminalule! Spală-te, spală-te temeinic pe dinţi! Freacă-te!
BERTRANDT: Spune-mi, ce-i cu prostia asta de scrisoare pe care mi-o tot agiţi în faţă ca pe un evantai
chinezesc de dugheană,
spune-mi ce-i cu prostia asta?
ARGANE: Mai bine, spune-mi tu.
Vezi doar că pe ea scrie
foarte clar “Pentru tine!”
BERTRANDT: Şi de
unde să ştiu eu că acest “Pentru tine!” e de fapt pentru mine şi nu pentru
tine?!
ARGANE: Bună întrebare, ţuţurel, dar să ştii că nu mă duci. Sunt unsă cu toate alifiile, chiar şi cu untură de
bursuc răzvrătit.
BERTRANDT: Sunt convins. Dacă ai pentru toate cel puţin câte o explicaţie logică,
nu văd de ce n-ai avea şi pentru scrisoarea asta buclucaşă una ori poate chiar două; ori, de ce nu, o serie completă...
ARGANE: Crede-mă, n-am! Vrei să dăm cu banu’? Şi apoi nu pare nicidecum o farsă, nu seamănă defel
cu scrisul meu aristocratic
de cameristă, ţuţurel.
BERTRANDT: Manus manum
lavat... Scrisul
sacadat al unei maşini
nu poate nicidecum concura
cu aristocratica eleganţă a scrisului
de mână... Potoleşte-te...
E jenant să-mi tot spui ţuţurel
în sus, ţuţurel în jos, chiar dacă nu se găseşte nimeni să tragă cu
urechea lipită de colţ.
ARGANE: Ce,
vrei să sar coarda?! Linişteşte-te,
ţuţurel, pentru mine e foarte reconfortant...
Da, da, deschide-o! Dacă eziţi, înseamnă că te simţi într-adevăr cu musca pe căciulă.
Ai mai cunoscut pe cineva cât ai fost internat la sanatoriu? ...Te simţi, nu-i aşa, cu musca pe căciulă?
BERTRANDT: Tţ!
Ştii bine că nu-mi place
defel să umblu acoperit. Ştii bine că nu-mi place defel să transpir.
ARGANE: Na-na-na-na-na!
Deschide-o odată sau o fac eu!
Scena
6
(Bertrandt,
Argane)
ARGANE:
“Ascultă, tipule! Să nu
crezi că poţi fi de negăsit, chiar dacă te-ai pitit în gaura aia puturoasă de
şarpe alpin. Nu-mi pasă de depresiile tale reale ori inventate
şi, ca să fiu aşa cum îţi
place ţie, adică sincer de tot,
chiar mă doare într-un loc dosnic de ele...
Contractul rămâne contract şi nu vreau ca, din cauza hachiţelor tale ciclice şi total previzibile desigur, să rămân “geniule labil” şi de data asta cu concertele suspendate... Sunt tot soiul de metode de a te determina să te
reîntorci la muzică. La adevărata muzică. Nu încerca să mă faci să ţi le redescopăr...
Ce-a fost cu tentativa aia penibilă de înscenare a propriei tale sinucideri? Ha?! Mă
dezamăgeşti, mister Perfectto, după toate câte am făcut, construit şi aranjat pentru tine. (Aici
ar trebui să urmeze o enumeraţie, dar ştii că sunt un băiat fin, poate prea fin, încât am început să mă tocesc singur
de imperfecţiunile cotidianului tău...)
Credeam că ai o imaginaţie mult mai bogată şi proaspătă decât a mea. Aştept, de urgenţă, să iei legătura cu mine sau cu Tick Pearson.
Te avertizez, răbdărica mea e pe sfârşite. A trebuit să cheltui o avere
frumuşică cu detectivii de la Amprents până să dau de tine, dar în fine,
am slavă Domnului de unde să recuperez...
Ce dracului eşti atât de ciufut?! Eşti în culmea gloriei, de ce vrei să dai cu
piciorul la absolut tot,
la tot ce-am clădit, la tot ce-am construit împreună?!
Ce ţi s-a mai năzărit, aşa deodată?! Să ieşi din cursă când încă se calcă publicul în picioare pentru a mai pune mâna pe un bilet la concertele tale (pe care, fie
vorba între noi, ştii că le consider nişte elucubraţii jalnice), unde brigada de poliţie călare este întotdeauna
nevoită să intervină pentru a face ordine la intrǎri,
este un semn clar de debut
furtunos de alzheimer...
Dacă nu te gândeşti la cariera ta, gândeşte-te măcar la liota
de femei obsedate care te urmăresţe cu înverşunarea unui harem abandonat în toate turneele tale...
Gândeşte-te la Cellia căreia i-ai dat vagi urme de
speranţă şi care a renunţat definitiv
la Metropolitan în favoarea ta şi a carierei tale... Ce femeie!!! Mai rar! Mai gândeşte-te, dar nu,
nu prea mult. Programările
încep din septembrie, pe 19.
19. 19. 19. Reţine acest număr. Notează-l undeva în creierul tău micuţ şi
ahtiat după zdrenţele libertăţii. Ai timp destul până atunci să exersezi, dacă mai poate fi vorba de
exersare la un tip atât de dotat pentru muzică: “VRĂJITORUL INIMILOR ALBASTRE”, “VIOARA ÎNARIPATĂ”,
“BALSAMUL LUI ORFEU”, “ARTILERIA GREA A VIORII”, “AMBASADORUL CELEST AL LUI
MOZART” etc, etc, etc şi alte asemenea rahaturi. Da, nu-ţi mai da ochii peste cap, vrăjitorule, că te cunosc de acum mai mult decât pe mine, toată media vuieşte... E vorba despre tine, despre cine altcineva, Perfectto.
Silver
Boy.
P.S. N-o mai fă pe nebunul, te rog, de dragul vremurilor
fericite de altădată.
Cruţǎ-mă să-mi încarc anemica conştiinţă cu vreo faptă josnică. Sun-o măcar pe Cellia sau caută-ţi un duhovnic calificat!”
Scena
7
(Bertrandt,
Argane)
BERTRANDT:
Nu trebuia, în niciun caz,
s-o desfaci. E clar că-i o greşeală şi nu una măruntă. Să
i-o returnăm de îndată
aiuritului ăluia de
Stips. Fă-mi, te rog, nişte pap sau ştii ce, mai
bine s-o aruncăm în şemineu...
ARGANE:
De când cu frământările
astea globale se rătăcesc zilnic câteva zeci de mii de scrisori. Dacă s-ar fi găsit
vreunul cu fantezie, încă de la începuturi, să-şi tapeteze acoperişul şi
pereţii exteriori cu ele, ar fi existat (prin puterea imitaţiei, fireşte) cel puţin un orăşel de mărime medie de formula asta...
Îţi dai seama ce impact turistic ar fi avut? Toţi ageamiii s-ar fi îngrămădit ca la urs ca să scormonească prin poveştile astea pierdute, căci se ştie că uitatul
prin gaura cheii e sport universal valabil acceptat.
BERTRANDT: Baţi
câmpii. Nu mi-ar fi plăcut defel
să locuiesc într-un asemenea loc şi apoi gândeşte-te, madam, la incendiile spontane
care ar fi izbucnit...
Bieţii de pompieri n-ar fi avut o secundă răgaz, ar fi alergat de colo până
colo până s-ar fi... Teoretic e frumos, practic e un dezastru. Prefer
pustietatea asta plină de
stânci colţuroase... De
altfel şi medicul curant e cam de aceeaşi părere.
ARGANE: Se pare că singurul atu al acestui loc e aerul.
BERTRANDT: Dacă n-ar intra din când în când în ecuaţie fraierul şi crescătoria
de vulpi cu miasmele ei
de orhidee pătrunzătoare.
ARGANE: Nu se pune... Ştii, mă gândeam ce-o fi cu Cellia
asta? Trebuie ca să fie ceva de capul “tipului”, de
vreme ce i-a sucit minţile până-ntr-atât de a tăiat-o pe arătură gâsculiţa din haremul
de la Metropolitan.
BERTRANDT: Treaba
ei, treaba lor. Nu e treaba peştilor să judece peştii... Ce facem totuşi cu
scrisoarea?
ARGANE: Chiar suntem obligaţi să luăm în seara asta o hotărâre?
BERTRANDT: Adu-mi
desertul!
ARGANE:
Eu sunt desertul!
BERTRANDT: Noapte bună, Argane!
ARGANE: Fi-ţi-ar
gura aiurită, Bertrandt!
Scena
8
(Bertrandt,
Tilly, Anere, Rita)
RITA:
Mulţumim pentru iepurii de casă, domnule Bertrandt, demult n-am mai avut asemenea delicatesen.
ANERE: Mulţumim şi pentru scrisorisen,
domnule Bertrandt. Dacă nu le-am primi în fiecare lună,
cred că Tilly şi Rita ar muri de îngrijorare. Eu nu, căci nu mă las aşa uşor păcălită.
TILLY: Iodlere
şi işlere! Mulţumim,
mulţumim pentru vizitisen, domnule Bertrandt...
Ce şpilhozei remarcabili,
care vă pun în evidenţă pulpele bronzate la bec... Şi cămaşa care stă să
pocneascăăă!
ANERE:
Tilly! Fii demnă! Menopauza e un cuvânt care pentru tine n-a însemnat chiar
nimic?... Potoleşte-te, pentru numele lui Dumnezeu!
TILLY: Chiar dacă nu vă e chiar lesnesen să urcaţi până aici, mai poftiţi, mai poftiţi pe la noi cât încă mai
ţine zăluda asta de vremen.
BERTRANDT: Desigur, desigur, doamnelor-domnişoare. Dacă n-aş fi atât de ocupat, aş trece pe aici
zilnic, uneori chiar şi
de nouă
ori.
ANERE: Ocupatsen?! Noi nici nu
mai ştim cum să ne umplem timpul. Împletim în neştire căciuliţe şi botoşei din păr de capră (căci ştii desigur că avem două
capre de rasă pe care le tundem regulat, sub formă de tablă de şah, cu foarfeca
de mână), apoi deşirăm
tot şi o luăm uşurel
de la capăt fără să crâcnim. Bineînţeles
că acelaşi model cu brazi stilizatsen, desigur. Consecvenţă, da, faţă de
tradiţie. Doi pe faţă doi
pe dos... Cu ce sunteţi atât de ocupatsen şi de preocupatsen, dacă nu vă e cu supărare, domnule Bertrandt? Daţi-ne o idee!
O vagă şi minimală idee.
BERTRANDT:
Mă ocup cu gândurile. Le
frământ ca un brutar, de tavan, cât e ziua de lungă şi tot nu ajung să le dau de capăt...
Credeţi că ar trebui să mă iniţiaţi în tainele împletitului?
TILLY:
Mai încape loc de întorsen?
RITA: Ce drăguţ, dar nu. Talentul
introspectiv masculinsen nu trebuie în niciun caz irosit. Nu, nu. Împletitul e
o îndeletnicire prea feminină şi, în plus faţă de noi, se pare că beneficiaţi
de un tavan foarte lustruitsen... Dacă vreţi, putem să vă împletim un ilic la
comandă. Data viitoare,
promit să vă întâmpinăm cu o delicioasă plăcintă din resturi de iepure fierte în vin.
BERTRANDT: Mulţumesc, sunt vegetarian sau ceva care se termină cu “rian”.
ANERE: Asta explică multe.
RITA:
Chiar totul.
TILLY: Iodlere
şi işlere! Aş fi fost în
stare să jur că Stips e un mincinos. E cel mai mincinos pârţâitsen
pe care l-am cunoscut vreodată. Spunea că te-a văzut,
înainte de sărbători, gâfâind cu o pulpă afumată de porc în braţe. Ce porcsen.
BERTRANDT: Pe atunci nu eram... V-aţi gândit vreodată să vă organizaţi într-un grup
cameral? Colinde, colinde! V-aţi gândit
vreodată să vă organizaţi într-un cenaclu?
RITA: Vai, dar nu cumva ai înţelestsen
că... Nu contează, vă punem la pachet, pentru drăguţa
de Argie. E atât de tristă
ca o babă super comunistă.
TILLY:
Tot timpul e tristă ca o babă super comunistă, cu toate că sunteţi un bărbat
arătos şi cu prohabulsen generos. Şpilhozeii ăştia gata-gata să pocnească sunt
o dovadă destul de elocventă.
BERTRANDT:
Colinde, colinde! Suferă de o miopie avansată. Din cauza asta nu deţinem nicio
oglindă credibilă în proprietatea noastră.
ANERE:
Foştii noştri bărbatsen erau nişte pocitanii încrâncenate care, când scoteau
apa colorată din ei, se puneau pe ciuci ca femeile, cât despre îmbrăcăminte
erau foarte conservatori. Mai conservatori decât nişte ciocli... De asta n-am
păstrat nicio fotografie cu dînşii.
TILLY:
Da, da, de-abia acum mi-am dat seama... are o tristeţe atipică.
BERTRANDT: Cine,
Argane?!
TILLY: Nu,
distinsa mamă a ei. Tot
nu aveţi copii, nu-i aşa?
Tot nu aveţi pentru cine să cumpăraţi cofraje de ouă Kindersen de sărbători,
nu-i aşa?
RITA
şi ANERE: Tilly!!!
BERTRANDT: Înainte de a urca până aici, n-aveam. Dacă au apărut ceva noutăţi între timp aş putea să mă
întorc, înainte de apus, să confirm.
TILLY: ...O
fi din cauza altitudinii. O cură la mare depărtarsen e întotdeauna binevenită. Dacă sunteţi interesaţi, v-aş putea recomanda să ardeţi nişte ierburi
amestecate cu păr de capră sută la sută natural. Trebuie numai să puneţi cenuşa într-un săculetsen sub lenjerie şi să sloboziţi, înainte de răfuială, câteva
incantaţii. Numai să fiţi
ferm convinşi. Asta este
condiţia.
RITA şi ANERE:
Tilly!
RITA: Spune-mi, Bertrandt, acum câteva nopţi, înainte de eclipsa
de lună, s-au auzit dinspre hambarele alea părăsite nişte scârţâituri parcă trimise
din iadsen.
ANERE:
Şi nişte urletsen.
TILLY:
Scârţâituri şi urletsen!
RITA:
De fapt erau urletsen şi scârţâituri, deşi nu pot să jur că erau chiar în
ordinea asta.
BERTRANDT: Desigur,
vi s-a părut.
ANERE: La toate trei deodatsen?! Lasă-mă!
TILLY: ...Când cobori, n-ai vrea să
treci pe acolo? Să arunci, să zicem, un ochi avizat.
Cine ştie ce vagabondsen
lipsit de igienă s-o fi
pripăşit.
ANERE:
...Să nu fie cine ştie ce satanişten, din ăia pe choppere!
RITA: Ai văzut câte să întâmplă. N-am vrea ca data viitoare, când mai apari cu şpilhozeii ăştia sexi, să ne găseşti căpăţânile aliniate
indecentsen pe pervaz. Dacă vezi ceva suspect, dă-ne un semn.
TILLY:
Putem sa contăm, nu?
Scena
9
(Bertrandt,
Argane)
ARGANE: În
sfârşit! ...Eşti numai
bun de trimis după aia cu
coasa. Până acum
jumătate de oră s-a învârtit un elicopter din ăla mic pe care scria Amprents, la doar
câţiva metri deasupra
cabanei, de a desprins
obloanele din ţâţâni, ba chiar
şi câteva plăci de ardezie din acoperiş. Nu părea să fie nicidecum de la
poliţie (dracul să-l ia!),
căci, imediat cum am ieşit cu puşca cea veche pe verandă, a şters-o fără urmă, nu înainte de a
scăpa o mică lădiţă de care n-am avut curajul să
m-ating... Orice-ar fi fost nu pare lucru curat şi cred c-ar fi bine să
raportăm, fără ezitare, autorităţilor întâmplarea.
BERTRANDT: Unde e lădiţa?
ARGANE: Atât ai să spui “unde e lădiţa”?!
Nu vezi că tremur toată
după cutia de calmante pe care am vârât-o adânc în mine... Râzi, da? Răzi?! Încă de când te-am luat, am ştiut că nu faci nici
două parale şi că-mi pierd
inutil vremea şi aspiraţiile nefeciorelnice cu tine. Visam să mă mărit cu un om însemnat, făcut să
cucerească universul şi iată cu ce bicisnic m-am pricopsit... M-ai dus,
Bertrandt, m-ai dus!
BERTRANDT: Gura, sparto! Gura,
spartano!
ARGANE: Tonul!
Să nu îndrăzneşti...
Sunt o fiinţă slabă şi ai datoria
elementară, de soţ fără patalama, să mă aperi... Grea, grea, da tot am adus-o în casă,
doar nu era s-o las să zacă sub ploaia asta măruntă.
Măcar cu atât să ne pricopsim şi noi după stricăciunile provocate acoperişului. Dacă vor veni s-o recupereze, putem să deschidem şi
noi meliţa.
BERTRANDT: Asta
e?! Presimt că lada asta aparent inofensivă o să ne despartă... Arunc-o în
prăpastie! Deschide uşa!
ARGANE: Mă
opun categoric. Orice
obiect găsit pe proprietatea noastră se cheamă că ne aparţine. Asta scrie la
lege şi, după cum prea bine ştii, în cătunul nostru
legea, chiar dacă uneori pare
puţin cam a dracului, e sfântă de-a binelea. E menţionată şi în imn ca
drept “Sfânta Fărădelege!” De altfel şi pe asta scrie “Pentru tine!” Vezi? ...Ce
vrei mai mult?!... Ce ai? ...Nu te-am mai văzut niciodată atât de furios. Blegule!
BERTRANDT: Ţi se pare. Tot ceea ce vine din exterior mă irită.
Tot. Ştii bine de ce ne-am retras aici!
ARGANE: Aminteşte-mi!
BERTRANDT:
Crezi că mai este cazul?
ARGANE: Aminteşte-mi!
BERTRANDT:
Mă foarte abţin.
Scena
10
(Bertrandt,
Argane)
ARGANE: Chiar
îţi mai aduci aminte cum
ne-am cunoscut, Bertrandt?
BERTRANDT: Bineînţeles, îmi aduc, cum să nu-mi aduc aminte,
Argane. A fost acum două veri.
ARGANE: Ierni, Bertrandt, ierni şi erau trei.
BERTRANDT: Erai atât de frumoasă şi purtai o rochie strălucitoare!
ARGANE: Eram?! Toată viaţa am purtat doar pantaloni negri cu vipuşcă, mulaţi desigur, ca
să atragă atenţia... Aveai
un aer atât de pierdut. Parcă voiai să fugi de ceva sau de cineva...
Erai îmbrăcat într-un halat mov, de spital şi aveai o vânătaie imensă la ochi... Aveai tălpile
goale ca Woody Allen. Mare noroc ai avut, băiete, cu pasiunea asta secretă a mea pentru
podomanţie. Cu tălpile
alea zdrenţuite şi pline de noroi m-ai cucerit, cu tălpile.
BERTRANDT: Şi
tu cu rochia aia demenţială prin care ţi se vedeau chiloţeii cu şnur! ...Şi de-abia acuma mi-o zici? Dacă ştiam, mă descălţam
mai des. Credeam că te-am cucerit cu spiritul meu, cu aura...
ARGANE: Cu
gau... Ptiu! Era să mă scap, era să spun o prostie. Imediat mi-am dat seama că eşti al nimănui... tot după tălpi. Imediat. Prea aduceai a faţă de câine jigărit. Chiar şi mirosul tău aducea pe
atunci cu cel al unui câine jigărit... Prea mergeai pe mijlocul străzii. Prea
erai parcă din altă operă.
Nici nu ştiai prea bine cum te cheamă. Eu te-am botezat, Bertrandt. Scuze.
Nu mi-a venit alt nume în cap pe moment... Sună cam incestuos, dar îţi sunt şi naşă şi amantă
în acelaşi timp.
BERTRANDT: Niciodată nu m-am dat în lături din faţa căsătoriei
cu propria naşă, numai că
n-ar mai fi avut cine să ne ţină în spate lumânările.
ARGANE:
Le-am fi putut pune pe un suport sau într-o găleată cu nisip.
BERTRANDT: De
ce te crizezi? Ştii doar
că te-am cerut de nevastă,
podomanţă, de enşpe ori.
Ar fi fost suficient să spui, măcar o dată, da.
ARGANE: Mai
precis de două ori... Înţelege, nu pot să port tot timpul da-urile la mine ca
pe nişte sarsanale de rezervă... Nu pot, frate, să pronunţ
un da oficial în faţa unui ins fără acte... Nu pot să spun
da în faţa unui om fără trecut
şi fără...
De fapt, cred că nici nu sunt în stare să pronunţ cuvântul
ăsta... De fapt, cred
despre acest cuvânt că, încă, nici nu a fost inventat pentru mine şi pentru
albine...
BERTRANDT: Exact ca şi propria mea persoană. Ce
coincidenţă. Nici ea
nu este în stare să pronunţe
“nu-nu-nu”
şi “bu-hu-hu”.
ARGANE: Mai
ales“bu-hu-hu”, cu toate că eşti ursuz ca o bufniţă vitgină.
Am remarcat. Suntem atât de
incompatibili. Mult prea
incompatibili. Ca plus
şi minus. Ca terchea şi
cu berchea.
BERTRANDT: Acum
că am stabilit clar cine este “bu-hu-hul”, hotărăşte tu cine este “plusul”, cine este “terchea”... Vezi
c-am pornit cronometrul... hotărăşte
tu!
ARGANE: Las-o
baltă! E o responsabilitate prea mare, chiar uriaşă. Dacă aş încerca să mă
metamorfozez într-o balanţă mincinoasă, spune-mi, ţi-aş fi mai pe plac? Hai, nu te îmbufna. Să uităm tot...
Stai, unde pleci? Nu desfacem, totuşi, lădiţa
asta buclucaşă?
BERTRANDT: Ştiu ce conţine. Un paşaport elveţian cu moaca mea şi numele altcuiva, zece carduri, ceva cash, un carnet de cecuri, un bilet de avion, un telefon de ultimă generaţie
gata încărcat... şi o agendă.
ARGANE: Exact!!! ...De unde ştiai? ...Eşti
clarvăzător? Spune-mi că
eşti... ai dezlegare parţială... Minte-mă frumos!
BERTRANDT: Poate
am să încerc cândva, dar acum, stai, stai
liniştită. Relaxează-te!
Dă-mi pelerina roşie, poate mă întâlnesc cu vreun cumătru lup... Cronometrează.
Mă întorc în cel mult două
ceasuri, maxim cinci.
ARGANE: Am mai găsit şi un costum, o cămaşă şi o pereche
nouă de pantofi.
BERTRANDT: Negri.
Numărul 43, desigur...
43?
ARGANE: 43. De unde... Ţi s-a urât cu binele? Ce faci? Unde pleci pe vântoasa
asta?
BERTRANDT: Până la hambarele părăsite... Nu auzi muzica?
ARGANE:
Ce tot bâigui? Fii serios!
Dacă răceşti, te tratezi singur! Ai înţeles?
BERTRANDT: Sigur,
blândo... Mai ai rochia aia demenţială?
ARGANE:
Da.
BERTRANDT:
Arunc-o!
Scena
11
(Bertrandt,
Argane)
BERTRANDT: Împuţită a fost noaptea care a trecut!
ARGANE: Nu ştiu de ce, dar e
prima oară când intru în rezonanţă cu tine. Foarte, foarte împuţită, deşi a
bătut toată noaptea vântul... Furtună de mai, ce mai!
Schimbă-ţi odată hainele astea fleşcăite!
BERTRANDT: Toate duhorile alea de la crescătoria dezafectată
de vulpi, Argane, toate.
Nu mai am rezistenţa de altădată, rezistenţa de care eram atât de mândru... Nici vânturile de mai nu
mai sunt atât de eficiente ca altădată...
Parşivele.
ARGANE: Duhori, duhori, duhori... Mi-au intrat peste tot,
până şi sub unghii, atât de adânc încât îmi vine să mă dezbrac de piele ca de o
cămaşă slinoasă.
Să plecăm de aici, să fugim Bertrandt!
BERTRANDT: Îhî! Sărută-mă, Argane!
ARGANE: Ştii că nu eşti pretenţios! Cel mult, preţios. Sărută-mă tu, tu,
Bertrandt sau mai bine
sărută-te singur pe unde poţi;
că doar tu eşti acela care s-a întors de pe coclauri! Domnule
Ulise! Molâule!
BERTRANDT: Cândva
şampania era preparată şi din struguri... Ah, vulpile astea... Sunt atât de epuizat, Penelope a
mea, ca o batistă stoarsă, de parcă aş fi cântat chiar eu.
ARGANE: Tu?!
Doar la fluierul piciorului...
Eşti tot atât de dotat pentru chestia asta cu scârţâitul ca un asin pentru
levitaţie... Măcar de l-ai fi prins pe individ, măcar
de l-ai fi încătuşat.
BERTRANDT: Am alergat toată noaptea cu cătuşele după el, când
înaintea, când în spatele lui...
ce vrei mai mult?
ARGANE:
Trombonistule. Trebuia să te străduieşti mai vârtos. Să fii alergat şi la stânga şi dreapta lui. Să fii
alergat şi în locul lui. Să fii făcut tot ceea ce ar fi trebuit să facă el,
astfel încât să-l anulezi, să-i iei definitiv maul. Aşa ar fi fost corect. Pune-te
în locul meu. Sunetele
astea tembele o să mă omoare,
încetul cu încetul, de inimă.
BERTRANDT: Da’
de ce atâta grabă?! Am
auzit că bolile astea de inimă sunt unele din cele mai boiereşti boli, iar
trecerea în nefiinţă cu ajutorul lor e chiar o adevărată binecuvântare.
ARGANE: Să mă ferească cerul de o aşa binecuvântare...
Prefer mai bine să-mi bag unghia-n gât, ori să mă arunc, ca o batistă de dantelă în hău,
de scârba vreunui nas falnic.
Mâine, de fapt azi, să sperăm că nu va fi o zi la fel de minunată ca noaptea
care-a trecut...
BERTRANDT: Dă-mi un prosop! Nu ăla sintetic! Zgârie!
ARGANE: Freacă-te şi taci! Muzica
aia pe care ai auzit-o venind dinspre hambare am auzit-o până la urmă şi eu, dar de-abia la o jumătate de ceas după ce-ai
plecat. Suna foarte, foarte nasol. Urăsc viorile... cât despre scripcari ce să mai vorbim. Se spune că,
odată, într-o noapte fără lună, unul dintre aceştia s-ar fi prăbuşit într-o
groapă adâncă în care căzuse, cu puţin timp înaintea lui, un lup sur. De frică,
lăutarul a început să cânte, fără încetare, cu foc... Peste trei zile, când în
sfârşit şi-au adus aminte rudele de el, au dat de groapa în care nenorocitul
cânta la singura coardă care îi mai rămăsese întreagă, faţă în faţă cu lupul
căruia îi picau ochii în gură de somn...
BERTRANDT: Ai auzit-o şi tu, Argane? Şi
care-i poanta?! Te referi
la interpretare, nu?
Folclor!... Atunci,
acum eşti convinsă că nu sunt un nebun iremediabil.
ARGANE: Foc,
foc!... Nu chiar. Convinge-mă!
BERTRANDT: Ba da, una spui şi alta raţionezi... dar te prefaci ca să mă protejezi.
ARGANE: Apă,
apă!... De cine,
Bertrandt, de cine?!
BERTRANDT: Hai nu te prosti, bineînţeles că e vorba de
persoana ta. Ai un mod
foarte special de a-ţi arăta afecţiunea.
ARGANE
(bolboroseşte muzical): Apă,
foc! E tot atâta afecţiune necondiţionată între noi ca între un agent de
ecarisaj şi obiectul activităţiii sale. Puah! ...Mâine, mâine am să mă încerc să mă abţin. Să mă
abţin? Să nu mă abţin? ...Foc,
apă! Cine ştie ce
gogomănii am să fiu în stare să debitez urechilor tale, mâine... Da, da, numai mâine nu-i poimâine... Am să muşc pernele într-un unghi perfect, la 45 de
grade, numai ca să fiu o soţie desăvârşită, numai să te fac pe deplin fericit.
BERTRANDT: Perfect la 45 de grade?... Ca la început, literato?
ARGANE: Da, exact ca la început, când am pornit-o de la
lingură, înainte de a avea tu accidentul, blestemăţia aia care m-a făcut să
nu-ţi mai pot spune, cu destulă convingere, cuvinte porcoase sub aşternut.
BERTRANDT:
Taaaci!
Scena
12
(Bertrandt,
Tilly, Anere, Rita)
BERTRANDT: Paganini n-a fost niciodată un om cu scaun la cap ori vreo poartă dărăpănată de mănăstire. Toată
vieţişoara lui a mâncat, a băut şi şi-a făcut mendrele cu cine, unde şi pe
unde-a vrut... De altfel,
niciunui violonist care se respectă, scaunul la cap nu face bine. Toiagul la cap face foarte bine. Niccolò Paganini sau mai pe scurt Pag...
RITA: N-aş fi putut bănui în veci că avem un vecin atât
de rasatsen.
ANERE: De la înălţimea asta toţi vecinii ne păreausen a fi nişte aşchimodii, nişte prostănaci agreabili.
BERTRANDT:
Ordinarele riscuri ale
habitatului extrem, domnişoarelor-doamne...
La altitudinea asta, termenele de comparaţie depind de extrem de multe variabile.
TILLY: Sunteţi... eşti prea îngăduitor. Spune-mi, ai
remarcat că, de când ai venit aici pentru ultima oară, ţi-ai lăsat plete? Parcă şi
degetele ţi s-au mai lungit...
Cum de unde ştiu? Nu scap niciun motiv lugubrusen
ca să te studiez în
amănunţime. Sunt, de
fapt, inofensivă nu intempestivă. Numai gura asta nerujată e de mine... Eşti blond
naturalsen?
BERTRANDT: De fapt, care era tema discuţiei noastre libere?
RITA şi ANERE:
Tilly!!!
TILLY: Pumnii în gură nu prea ajută la socializare,
feţelor dosite. Măcar eu spunsen
ce gândesc.
ANERE: Gândeşti?!
BERTRANDT: Craiul ăsta e motanul dumneavoastră? Mi se pare
foarte inactiv. Nu iartă nimic din ce prinde.
TILLY: Animalele
simte (sic!) oamenii buni... Te referi, cumva, la
şoarecisen?
BERTRANDT: Şi la ei, dar nu într-un mod foarte special. Pasiunile mele îndopate cu heliu se nutresc spre
altceva.
RITA şi ANERE: Ce anume?
BERTRANDT:
Intraductibil. Indefinibil.
Glorificabil.
ANERE: Nu
contează. În casa asta
toţi toarcem non-stopsen. Mai ales el. De altfel l-am şi poreclit Torcălăul.
BERTRANDT: L-aţi poreclit?!
Şi care e numele lui de fapt?
TILLY: “Pisică”, care să fie... e la mintea cocoşului.
BERTRANDT: Jucaţi tare, domnişoarelor-doamne, prea tare pentru
mine. Măcar dacă am fi
jucat poker. De altfel nici
nu înţeleg prea bine de ce-mi pierd vremea pe aici.
RITA şi ANERE
(iritate): Nici noisen.
TILLY
(relaxată): Eşti atât de subtil încât o să te înţelegem de-abia
la întrecerea porcilor zburătorisen. Se vede că eşti specializat în dodii cu strungăreaţă.
RITA: Decât în rodii mai degrabă-n
dodii, surioarelor.
TILLY: Argane în ce e specializată? E specializată în
ceva?
BERTRANDT: Da. În făcut sex cu creierii mei, în asta este
specializată. E profesoară. În curând îşi va da doctoratul.
RITA: Orice femeie, înainte de a şti, bănuieşte. Cu toate
suntem specializate în făcut sexsen cu creiere bărbăteşti. Păcat că ai noştri n-au mai
rezistat ca să confirme.
Cotoiul Ecrinelor miaună lung ca sirena lui Vasile
Roaită înainte de a fi împuşcat, cu suficientă tragere de inimă, de către copoii capitalişti.
RITA şi ANERE:
Cred că ştii, cred că bănuieşti de ce te-am chemat cu tulnicelesen.
BERTRANDT: Chiar bănuiesc,
doamnelor-domnişoare, chiar ştiu.
TILLY: Se vede că n-a lustruit degeaba tavanele pe unde-a trecut...
RITA: Chiar aşa, de ce crezi că te-am chemat? Doar nu
pentru furorile şpilhozenilor... în niciun cazsen.
BERTRANDT: Ok, mă declar înfrânt. Ştiu că nu ştiu că ştiţi!
ANERE: Am vrea să te rugăm să nu mai încerci să-l
fugăreşti pe vagabondsen acela de la
hambarele părăsite. E atât de
imaterial, aproape ca o idee... Felicitări! V-aţi sincronizat mişcările perfect
până acum. Mai precis, tu ţi-ai sincronizat mişcările ca să intri în ritm cu elsen.
Tot timpul când îl fugăreai se auzeau numai două tălpoaie: duf-duf! leap! leap!...
RITA:
Ba nu! Se auzea: duf-leap! duf-leap!
TILLY:
Greşeală! Leap-duf! Leap-duf!
ANERE: În
fine, a început să ne
placă muzica lui, chiar am început să fim un picuţ dependentsen.
BERTRANDT: Sunteţi sigure?
RITA, TILLY şi
ANERE: Absolutsen!
ANERE: Dacă-i vei face un rău, oricât de mic, te vom urî
pentru asta.
TILLY: N-ai vrea să afli cu câtă ardoare poate
urî clanul greusen
încercat al Ecrinelor.
Dacă ar mai putea să depună mărturie, foştii noştri soţi ţi-ar putea relata tot
felul de istorioare care să-ţi facă măciucă frumosul păr cârlionţat. De altfel,
conform rapoartelor, toţi treisen au murit cu
părul făcut măciucă.
Sunet
de lanţuri putrede, târşâite pe o duşumea murdară
de piatră.
RITA: Asta
esen. Ne naştem pe
rând, dar murim pe sărite
BERTRANDT:
Un permanent gratuit, gen
Bob Marley, reprezintă întotdeauna o binecuvântare pentru gloria
celor prematur decedaţi...
TILLY şi ANERE
(intonează dietetic): Gloria!
Gloria!
RITA:
Fetelor! Întotdeauna, domnule Bertrandt,
dacă aţi observat cumva, un look extravagantsen
de felul acesta aduce purtătorului său legitim ceva
foarte special.
ANERE: Gata cu pălăvrăgeala, tinere! Ia pulpa asta săratsen
de capră şi du-i-o!
RITA: Ia şi pledul ăsta împletitsen!
TILLY: Din partea mea,
du-i duzina asta de chibrituri şi cutia asta de tabacsen
englezesc, nu înainte de a-l atenţiona blând că fumatul dăunează foarte
grav sănătăţii. Poţi să-i ţii şi o scurtă prelegerensen despre efectele dăunătoare ale nicotinei.
ANERE:
Totuşi, fără exagerări!
BERTRANDT: Îmi pare rău că trebuie să v-o spun, dar Argie a
mea are cu totul alte vicii...
RITA: Să şi le păstreze. Nu ne interesează defel
infatuările ei de prost gustsen.
BERTRANDT: E totuşi soţia, pardon, amanta mea oficială. Cum
puteţi să discutaţi aşa despre ea?
RITA şi ANERE:
Cu limbile. Cu ajutorul şi graţie aparatului vorbirii din dotare.
TILLY: Credeam că ai înţeles de la început că darurile
sunt pentru vagabondsen, pardon, pentru artistul altruist.
ANERE: Surorile Ecrin ştiu să susţină cultura, adevărata
artă... Asta să nu i-o spui, o să subînţeleagă.
RITA: Spune-i că obiectele sunt din partea unor
admiratoare cunoscătoare şi că am fi în culmea fericirii să rămână în
cătunul nostru cât mai mult timpsen.
ANERE: Spune-i că-l aşteptăm bucuroase la ceaisen.
TILLY:
Întreabă-l,
discret, dacă nu e cumva însuratsen.
TILLY şi ANERE
(intonează şi mai dietetic): Gloria!
Gloria!
ANERE: Hai, pa! Mult pa!
Scena
13
(Bertrandt,
Argane)
ARGANE: Ce noapte minunată! Ce noapte de vis!
BERTRANDT: Ce noapte de coşmar! Brr!
ARGANE: Aerul devenise atât de înmiresmat! Eu, atât de
uşoară! Ca o buburuză
cu şase puncte!
BERTRANDT: Animalele!
Cred că, deodată, toate
vulpile astea au fătat câte şaptezeci de pui. Şi
pentru cineva dotat cu o modernă mască de gaze i-ar fi fost aproape imposibil
să reziste. Sunt plin de noxe,
sunt plin de otrăvuri...
Când am făcut duş, m-am frecat intens cu piatra ponce peste tot, încât am
devenit o mare rană.
ARGANE: Nici nu... nici nu cred că mă voi atinge de apă,
cel puţin două săptămâni, ca să nu şterg de pe mine mireasma iubirii... O,
Bertrandt! Realule!
BERTRANDT: Of, Argane! Sugativă!
ARGANE: Seducătorule, magicianule, vrăjitorule! M-ai adus
până în al nouălea cer! Am depăşit toate frontierele cunoaşterii, toate barierele
visului, toate limitele imaginaţiei.
BERTRANDT: Mă simt ca Orfeu care a coborât în infern! Tare aş
vrea să uit totul, mă rog, aproape totul. Neg.
ARGANE:
Ce negi?
BERTRANDT:
Nu neg nimic, spuneam că ai un neg.
ARGANE:
Posibil. Nu se spune neg, se spune aluniţă. Şi Marilyn Monroe avea una de asta
deasupra buzei... dar era măsluită, era făcută cu creionul dermatograf.
BERTRANDT:
Continuă! Curaj!
ARGANE: Am să notez noaptea asta pe o broderie
strălucitoare pe care am s-o atârn la intrare. Să afle toată lumea cât am fost
de fericită cu tine, iubitule...
BERTRANDT: Dacă m-aş putea ascunde în fundul pământului aş
face-o, fără regrete, pentru totdeauna... păcătoasă cu negi.
ARGANE: Sfântule cu aură...
Ai reuşit să-mi acordezi la perfecţie toate corzile. Toată noaptea,
degetele tale măiestre au cântat pe trupul meu,
ca pe o vioară, simfonia aia ciudată pe care am auzit-o dinspre
grajduri, toată noaptea... Ce concert! S-o luăm de la început şi iar de la început...
Again and again!
Acum mă simt cu adevărat
pregătită pentru tine,
numai pentru tine... Ia-mă, ia-mă odată pentru totdeauna. Nemuriciule! Cere-mă chiar acum de soţie!
BERTRANDT: Proasto... De ce ar trebui să ne nenorocim?!
ARGANE: Cum de ce?! Acum e momentul ideal
şi fatal. Doar pentru
asta ai îmbrăcat costumul ăsta de ginerică, cămaşa asta albă,
cu papion de mătase, pantofii de lac mărimea 43... Pentru asta, nu?! Spune-mi că pentru asta!
BERTRANDT: Nu. Uiţi că mai am în mână o valiză. Valiza asta nouă din piele
lăcuită de şacal.
ARGANE
(în transă): Şacal,
ce frumos! Ce animal de treabă este şacalul!... Pentru luna de miere, nu?! Stai să-mi aduc şi eu câteva lucruri. Stai să-mi aduc
cămaşa de noapte şi periuţa.
BERTRANDT: Nu.
Formează
un număr scurt pe telefonul mobil.
BERTRANDT: Da, Silver Boy. Da. Lasă prostiile. Mă simt pregătit... Sunt pregătit. Vrei să jur?! Da. Poţi să trimiţi elicopterul. Da. Cât mai repede. Chiar acum. Da. Da. Da.
Scena
14
(Bertrandt,
Argane)
Bertrandt legănându-se periculos
la înălţime, pe o scară instabilă de funie. Curenţii
generaţi de palele elicopterului îi flutură pletele
date pe spate şi hainele elegante.
Zgomote specifice, foarte intense,
care de-abia fac să se desluşească vorbele.
ARGANE:
Pune-mi întrebarea de cinci mii de puncte, Bertrandt! Pune-mi-o, tovarăşe de
saltea! Pune-mi-o, camarade de icnituri!
BERTRANDT: Încetează,
te aud vecinele de cavouri! (răsună frânturi de “Gloria! Gloria!”) Nu mă cheamă... nu m-a chemat niciodată Bertrandt...
De altfel, nici nu îmi place numele ăsta imbecil, numele ăsta derizoriu
şi lugubru de ţap. Ce dracului, nu mai ai demnitate deloc?! (o
împinge brutal cu piciorul) Lasă scara, hienă... Nu te agăţa! Destabilizezi aparatul! În elicopter nu încap decât eu
şi pilotul cu ochelari a la Tom Cruise. Ăsta e răspunsul exact la întrebarea de cinci mii de
puncte pe care ai să ţi-o pui singură.
ARGANE: De ce, Bertrand, de ce?!
BERTRANDT: Nu
te criza!!! Nu e din cauza
ochelarilor fumurii ci pentru că are o capacitate de fix numai două locuri...
Şi chiar dacă ar fi avut trei sau un milion, pentru tine nu s-ar fi găsit niciunul disponibil.
ARGANE: Dar eu, acum, sunt
disponibilă... Total,
Bertrandt! Am 56,9 de grade Celsius. Vezi ce lasere eficiente am în priviri?
BERTRANDT: Eşti fumată. Nu ai fost decât un cobai... un
porcuşor de Guineea, o
chinchilla, de altfel ca
şi tălâmbele alea de surori Ecrin... „Porcuşorul de
Guineea să nu fie ţinut de unul singur în cuşcă; sau numai în cazul in care e
(strict) necesar” - recomandă
cu insistenţă S. Sutherland
si M. Festing in The Universities Federation for Animal Welfare Handbook on the
Care and Management of Laboratory Animals, 1989.)
ARGANE: Ediţia
era din 1987... Nu se
poate să mă laşi singură, cameleonule, mai ales acum când am ajuns la 71,2 de grade... Nici
nu realizezi cât de greu e să te precipiţi din al nouălea cer fără o paraşută
verificată. Am să
înnebunesc singură.
BERTRANDT: Mută-te cu un etaj mai sus, la
surorile Ecrin. Integrează-te
în cenaclu. Să înnebuniţi
în grup, frecând
motanul violatorsen pe spate.
ARGANE: De ce, Bertrand, de ce?! Rezumă!
BERTRANDT: Fie! ...Ca să înţeleg
cum trebuie să abordez interpretarea
Capriciilor am
încercat să mă transpun total în pielea nebunului de Niccolo şi, pentru asta,
am avut nevoie de o micuţă vacanţă; am avut nevoie să vă cunosc,
să vă dezvelesc total
sufletele, să vă văd aşa cum sunteţi de fapt în realitate, cu tot albul vostru slab, cu toate întunecimile voastre intense. Studiu de caz. Da, da, despre voi era vorba în toate
partiturile alea tocite. Îmi pare bine că mi-am dat seama la timp... Poţi să fii mândră. Experimentul Paganini e o reuşită!!!
ARGANE: Pentru
cine?! Fiaro! Crezi că tu eşti altfel? Cine eşti tu ca să mă judeci, ca să ne
judeci, chiar şi de dragul acestui experiment odios?!... Te rog, nu mă, te rog, nu ne părăsi... Adu-ţi, adu-ţi aminte cum ne-am cunoscut
acum două veri...
BERTRANDT: Ierni, Argane, ierni şi erau trei. Cel mai mare
coşmar al unui violonist este gerul... Ştii câţi dintre soldaţii germani, care fuseseră anterior profesori
de muzică, au mai supravieţuit iernii ruseşti?
ARGANE: ...Eram
atât de frumoasă şi purtam o fantastică rochie strălucitoare, cât un abajur!
BERTRANDT: Gorgona,
Gorgona! E normal să te
înşeli pentru că nu te-ai uitat în viaţa ta într-o oglindă. Nu eşti decât o amărâtă de coafeză cu doliu sub unghii
îndrăgostită iremediabil de vocea lui Marlon Brando... De azi înainte am să fiu, peste tot unde mă voi duce să concertez, oglinda ta. Vei deveni foarte populară,
ca un etalon... Toată viaţa, drăguţo, ai purtat doar
pantaloni negri cu vipuşcă, mulaţi desigur ca
ai tuturor cocotelor, ca să atragă din start
atenţia...
ARGANE: 212
grade Fahrenheit! Gata, îmi sar capacele, am ajuns la temperatura ideală de
fierbere! Divorţează de obsesia Paganini, pentru mine! Nu se poate să nu-ţi aduci aminte, iubitule meloman, de rochia aia demenţială prin care mi se vedeau chiloţeii cu şnur!
BERTRANDT: Singurul model de
chiloţi pe care l-ai purtat de când te cunosc a fost acela de budigăi. Poţi să te verifici şi să te răsverifici... coafezo!
ARGANE: Ai jucat atât de perfect. Aveai un aer atât de
pierdut. Parcă voiai să fugi de ceva sau de cineva...
BERTRANDT: În tinereţe, am luat câteva lecţii de actorie de la
maestrul Budău... Mi-a mers...
ARGANE: Mare noroc ai avut cu “maestrul”
ăsta obscur... Sper să nu sfârşească prea bine; sper ca atunci când o să primească “Ursul de aur” să
plonjeze, cu capul lui pătrat, direct pe betonul armat din fosă.
BERTRANDT: Erai,
de fapt, o victimă
sigură ca toate
coafezele...
Oricum, cred că aş fi reuşit
şi fără ajutorul lui nedezinteresat. De obicei, cei prea plini de sine sunt victime garantate... Trebuie să ştii numai să le întorci cum se cuvine cheiţa.
ARGANE (dând,
resemnată, drumul la scară): Cheiţa?! Ce cheiţă?!... De
ce, Bertrand, de ce?! Spune-mi, a meritat? ...A
meritat? ...A meritat?
BERTRANDT:
Dixit!
“Gloria!
Gloria!” atinge apogeul. Elicopterul eliberat reuşeşte,
în sfârşit, să decoleze razant, ca o libelulă
zburdalnică.
Scena
15
(Perfectto,
Cellia, Silver Boy)
CELLIA:
Hering?! De unde, hering?! Nu pot să suport heringul! Cred, c-am descoperit. Ah,
sud-americancele astea primitive, transpiră ca nişte catâri! Marchează peste
tot neglijentele pe unde trec... De unde se dă drumul la aerul condiţionat în măgăoaia asta?... Hei, mă ascultă cineva?!
SILVER
BOY (suspicios
de agitat): Bum-bum!
Suntem cu sacii în vagon! Au iscălit mocofanii! Au iscălit!!!
CELLIA
(suspicios de veselă): În
sfârşit! Să ciocnim,
prieteni, şampania de 10.000 de $!
Silver Boy, lasă
să curgă şampania gârlă de pe pieptul meu direct în pahar!
Nebunaticule! Sunt toată un fior!!! Ahhh! Dacă ar trebui să mă botez în clipa
asta, Fiorellia mi-aş pune numele...Textilele, textilele! Să facem o băiţă
generală cu şampanie!
PERFECTTO
(suspicios de relaxat):
Ta-ram, ta-ram! Şarpele cu clopoţei face pipi-n chiloţei! (toarnă şampanie în locul
indicat)
SILVER
BOY: Respect, Perfectto, respect! Le-am tras-o, soră Fiorellia,
le-am tras-o la toţi poponarii ăia cu papion!... Mai bine şampanie decât cucută, înfiorată Cellie...
Ahhh! Toată lumea e la picioarele noastre, mai
precis ale tale, Perfectto. Genială ideea de a te retrage atâta timp printre ţărăncuţe în cătunul
ăla depopulat. Genial schimb de experienţă... Ca să îţi adaugi plusvaloare,
trebuie musai să te retragi un timp corespunzător de pe piaţă. Asta da tactică.
O adevărată lecţie de marketing. Bravissimo, meştere!
Turneul ăsta le-a arătat tuturor cine dă tonul în muzică, cine este cu adevărat
şeful.
CELLIA:
Pentru Paganini! Pentru
experimentul Paganini!
SILVER
BOY: Pentru maestrul maeştrilor! Pentru Perfectto! El cameleone! Respect!
PERFECTTO:
Cu ce mână dai cu aia
primeşti! Pentru dorinţă! Ce-i al vostru este şi al meu, ce-i al meu nu vă
interesează... Glumă! Mai uşor cu pupăturile! Aveţi grijă, fericiţilor, să
nu-mi udaţi, să nu-mi călcaţi totuşi pe făbricuţa de dolari... Este o Guarnieri
din 1723!
SILVER
BOY: Ce Guarnieri?! Avem atâţia bani că ne putem permite
s-o izbim de pereţi şi s-o înlocuim cu douăzeci, treizeci de Stradivarius... În
sfârşit, marile televiziuni sunt moarte după muzică. Sunt prinse de nas! Au
scos definitiv din grilele de transmisie fotbalul în direct şi l-au înlocuit cu
muzica clasică. “Mari maeştri, mari interpreţi” Îţi vine să crezi, Cellia? Au
iscălit mocofanii! Au iscălit!!! Îţi vine să crezi, Perfectto?
PERFECTTO:
Nu. Ăsta este cel mai mare
rău care putea să ţi se-ntâmple.
CELLIA:
Ptiu! Pişcă-te, dragule, de
umăr... Şampanie!!!
PERFECTTO:
V-aţi gândit vreodată cum ar
fi să torni tacticos în closet o şampanie de 10.000, de 30.000, de 50.000, de 100.000
de $?
SILVER
BOY: Ha-ha-ha!
Bună! Bună! Să ne bărbierim cu şampanie!
CELLIA:
Eu sunt prima! Damen waltz! Cielito Lindo!
PERFECTTO: Ay, ay, ay, ay, canta y no llores,/
Porque cantando se alegran,/ Cielito Lindo, los corazones...
CELLIA: Ay, ay, ay, ay, canta y no llores,/
Porque cantando se alegran,/ Cielito Lindo, los corazones...
SILVER
BOY:
Ay, ay, ay, ay, canta y
no llores,/ Porque cantando se alegran,/ Cielito Lindo, los corazones...
CELLIA (între Perfectto şi Silver Boy): Ay,
ay, ay, ay! Sunt atât de fericită, Perfectto. Extrem. Am realizat că pot fi fericită şi fără amărâtul ăla
de Metropolitan în care am
schelălăit spre tavan aproape douăzeci de stagiuni. Tot ceea ce mi-e drag stă acum lângă mine. Nutresc o fericire dublă.
Sărută cu patimă mâinile
şi picioarele lui Perfectto, în timp ce este mângâiată
discret pe spate de Silver Boy.
CELLIA: Dac-ai şti, Perfy, câtă
invidie pluteşte acolo,
câtă energie negativă e întipărită în varul din culise... Odihneşte-te!
Trecutul să rămână trecut... Odihneşte-te! O meriţi din plin! Am schimbat toate mobilele, toate clanţele pentru
şederea noastră în acest apartament de lux. Am antamat cele mai scumpe
materiale, cei mai în vogă decoratori. Am pus peste tot flori sintetice;
nu din economie, dragule, nu (cum ai putut să crezi asta de la draga Cellia ta?!), ci pentru că astea sunt mai ochioase şi par mai vii decât cele naturale. Au şi un dispozitiv minuscul, bine camuflat, care aruncă (sic!) câte-un
jet de parfum
exotic ori de câte
ori te apropii de ele
şi mai şi cântă arii celebre în maghiară.
Totul e să faci setările corecte... Îţi place ce-a ieşit, iubitule? Nu-i aşa că eşti mut de uimire?
PERFECTTO: Mai mult mut, deşi, dacă mă uit mai atent, nu seamănă totul decât cu o încropeală, cu o amărâtă de haltă.
CELLIA: Răule. Aici e vorba de o concepţie elaborată... Nu ştiu cum se face că micile tale răutăţi mă fac, parcă, să tânjesc şi mai mult după tine. Întotdeauna am fost ahtiată după bărbaţi celebri şi
cu... talent, cred că ţi-ai dat seama de prima oară, când mi-ai achitat nota
aia lungă de plată care ajungea până la ieşirea din bar... Chiar ai şi haz, ştiai?! Până
şi caricatura aia aiuristică cu iepurii atârnaţi de urechi pe sârma de rufe, pe care ai făcut-o cu săpunul roz, la prânz, pe oglinda din
baie, m-a făcut să zâmbesc.
PERFECTTO:
Nu-mi pune în cârcă lucruri de care nu-mi aduc aminte, de care nu sunt
reponsabil. Astăzi nici nu am avut nevoie să intru acolo; şi apoi să desenez
chiar şi un singur amărât de şoşoi ar fi performanţă incredibilă... De altfel,
la şcoală, reuşeam să-mi exasperez profesorii de arte mâzgălind numai
interminabile cârduri de ciori.
CELLIA: ...Mi-am zis, nu te enerva Cellia, e numai o pasageră excentricitate, se dă el pe brazdă;
mâine dimineaţă menajerele sud-americane au să şteargă totul, au să facă totul bec,
exact ca înainte... lasă-l
să mai copilărească. Cine ştie ce apucături a căpătat pe unde a fost... Merită.
PERFECTTO: M-am săturat să stau la masă cu râmele,
m-am săturat să stau la masă cu bufniţele.
SILVER
BOY: Odihneşte-te,
geniule scârţâitor, ai muncit destul în ultimul timp. După un concert infernal ca ăsta şi o singură cupă de şampanie poate să te dea gata. Bagă în tine până dă pe alături. Aşa, aşa... Nu-ţi fă griji, aici nu te vede absolut nimeni.
Clădirea asta securizată poate ţine orice paparazzo
la respect. Verificat... Bagă, bagă!
PERFECTTO: M-am săturat să stau la masă cu broaştele ţestoase,
m-am săturat să stau la masă cu ulii.
CELLIA: Da,
da, e beat! E prima oară când îmi apare în starea asta... delicată. Ajută-mă, Silver Boy,
să-l întindem pe pat. Da, da, uşurel, iubitule, năucule, nu-ţi facem niciun rău;
te descălţam, ne descălţam doar, te dezbrăcam, ne dezbrăcam doar... Ai nevoie doar de puţină odihnă.
PERFECTTO: Exact cum ai zis tu, Argane...
Totul e să faci setările corecte... Ay,
ay, ay, ay... Vreau...
vreau să stau la masă cu elefanţii.
Slobozeşte
un convingător strigăt de Tarzan, marca Johnny Weissmuller.
SILVER
BOY: Şi eu cu Grizzly bear! Musai... Cellita, bombonico, pune-ţi ceva pe
tine; cred că a sosit
camerista cu cina, îl ţin eu
de umeri; deschide-i,
te rog, proastei.
CELLIA:
Vin! Vin imediat!
PERFECTTO: “Dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va
veni hoţul... ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă...”
Vreau... vreau să stau la
masă cu elefanţii... ai
grijă să faci...
să facem setările corecte...
SILVER
BOY: Se aranjează...
Nu acum, e prea târziu.
Mâine... Potoleşte-te, idiotule, altfel îţi dau una peste bot de nu te vezi!
Când ai să-ţi descoperi vânătaia de Panda mâine dimineaţă, draga ta de Cellia, draga mea de Cellita o să-ţi
povestească, de-a fir a păr, cum ai alunecat din cauza alcoolului pe parchetul
intens lustruit şi ce mare noroc ai avut (din cauza mea, desigur) că ai rămas
cu tendoanele întregi. Pentru mai multă credibilitate o să spargem câteva
pahare groase lângă bar şi o să-ţi turnăm o sticlă întreagă de vodcă în păr...
Fii cuminte! Mâine dimineaţă,
aranjez cu directorul grădinii zoologice. În definitiv, asta
e una doar dintre cele mai mici excentricităţi ale artiştilor cu care am avut
de a face... Vom pune în faţa cuştilor
o masă lungă, cu faţa albă de damasc şi cu multe, multe lumânări şi ghirlande de banane.
Da, da şi ananas... Facem, facem şi o conferinţă de presă care se va termina cu
o interminabilă bătaie cu frişcă între reporteri.
CELLIA: Ai primit, am primit o scrisoare...
SILVER
BOY: Cine...?
CELLIA: Cred c-o fi de la Amprents. L-a adus un misterios moşneag în uniformă, Chips ori Stips
dacă nu mă-nşel.
SILVER
BOY: Exclus! Toţi angajaţii vilei au până în treizeci de
ani.
CELLIA
(veselă şi netulburată): Spunea
că are o datorie morală faţă de mister Perfectto...
De altfel, pe plicul ăsta
nu scrie decât: “Pentru tine!”... scrisul mi se pare, cumva, cunoscut, asta
dacă nu... Şampania asta
îşi merită toţi banii.
PERFECTTO
(bâiguind):
E o poşircă remarcabilă, Argane...
SILVER
BOY: Sigur. Prostii. Cei
de la Amprents nu comunică niciodată prin scrisori. E stabilit ferm
prin contract, ca şi
securizarea de intruşi a vilei...
Să nu fie cumva de la vreuna din
disperatele lui
“descoperiri” seduse şi
abandonate... Alo! Poarta! ...Poarta?!
CELLIA: O,
Boy, Boy, Boy! Porcuşorii
de Guineea nu ştiu să scrie
ori să compună pentru că
sunt doar nişte porcuşori...
Nu-i aşa?!
SILVER
BOY: “Ascultă,
tipule! Să nu crezi că poţi fi de negăsit, chiar dacă te-ai pitit în cuibuşorul
acela din care nu mai ieşi decât
noaptea în limuzine
blindate... Contractul rămâne contract şi nu vreau ca, din cauza
hachiţelor tale ciclice şi total previzibile desigur, să rămân “geniule labil”
şi de data asta cu expoziţiile suspendate. Tablourile tale cu nuduri încă
se cer ca apa caldă, cică relevă nu ştiu ce... Nu-mi pasă de depresiile tale
reale ori inventate şi, ca să fiu aşa cum îţi place ţie, adică enorm de sincer, chiar mă doare într-un loc dosnic de ele... Sunt tot soiul de
metode de a te determina să te reîntorci la pictură. La adevărata pictură...
Mă dezamăgeşti, mister Bertrandt, după toate câte am făcut, construit şi aranjat pentru tine. Prietenii
noştri de pe Wall Street îţi mai acordă o şansă. Ultima. Nu e frumos să-i dezamăgeşti...
Ce dracului eşti atât de ciufut? Eşti în culmea
gloriei, mulţi te socotesc un nou Rembrandt (Bertrandt-Rembrandt!); de ce, de ce vrei să dai cu piciorul la absolut tot,
la tot ce-am clădit, la tot ce-am construit împreună?!
Golden Boy.
P.S. Gândeşte-te la bunăciunea de Mireille căreia
i-ai dat vagi urme de speranţă
cu flit şi care a
renunţat definitiv la Roland Garros în favoarea ta şi a carierei tale... Mizerabilule... ce femeie!!! Mai rar!... Mai
gândeşte-te, gândeşte-te
zugravule, dar nu, nu prea mult.”
Perfectto-Bertrand,
extrem de lucid, deschide brusc ochiul drept timp de o secundă, după care pare
să se scufunde într-un sforăit dezastruos...
SILVER
BOY: Prostii! Prostii! La coş!
CELLIA:
Alo! Poarta! ...Poarta?!
Bertrand-Perfectto se repede
fulgerător, în patru labe, la coş, de unde înşfacă scrisoarea şi începe s-o
molfăie foarte sonor.
SILVER
BOY: Boule!
Din cauza ta era să fac un atac de inimă! Da, da, să ne facem puţintel de cap, păpuşico,
Cielito
Lindo! Care ochi vrei
să i-l umflu?! Să ne facem puţintel de cap! (cu ochii ieşiţi din orbite) Ce-ai înlemnit?!!! Cretino! Sparge chiar acum paharele astea
groase! În colţ, Cielito! În colţ! Sparge-le definitiv!
CELLIA:
Alo! Alooo! ...Poarta?!
...Poartaaa?!
CORTINA
© Laurenţiu Budău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu