Omul cu faţa de bronz

Motto:

 „ Străbateți străzile Ierusalimului și vedeți, recunoașteți și căutați în piețele sale dacă găsiți vreun om care să facă judecată și să caute fidelitatea, și eu îi voi ierta. “ (Ieremia 5-1)

L a u r e n ţ i u     B u d ǎ u

OMUL  CU  FAŢA DE  BRONZ

-2013-

P  E  R  S  O  N  A  J  E  L  E   (în ordinea intrǎrii în scenǎ) :

Anton Durcovici (la 23 şi în jurul vârstei de 60 ani)

Maria Durcovici, mama lui Anton Durcovici

Lucia de Santos (12 ani)

Jacinta Marto (7 ani)

Francisco Marto (10 ani)

Preasfânta Fecioară Maria

Gheorghe Gheorghiu-Dej (47 ani)

Ana Pauker (52 ani)

Rafael Friedrich

Primul Securist

Al Doilea Securist

Al Treilea Securist

Un ofiţer

Generalul

Anchetatorul-şef

O fetiţǎ la o fereastrǎ

Securista

Monseniorul Alois Boga

Miliţianul “Piccolo”

Otto Farrenkopf

(preoţi, femei, copii, bǎtrǎni, agenţi, oameni de ordine)

Notǎ: Toate citatele biblice din piesǎ sunt preluate din Biblia Romano-Catolicǎ.

SCENA 1

România. Bucureşti. Un salon fotografic de pe Lipscani.1911.

Anton Durcovici: Mamă! Mamă! Mamă!

Maria Durcovici: Toni! Potoleşte-te odată, Toni, n-auzi?! Nu mă mai strânge atâta în braţe! De poze crezi că-mi arde mie când casa e cu susul în jos? Ce-o să creadă lumea bună de-aici? Halal! Eşti ditamai doctorul şi licenţiat în dreptul bisericesc şi te porţi mai rău ca un copil.

Anton Durcovici: Şi ce e rău în asta, mamă?! Nu ne-am vǎzut de atâta timp. Ştii bine că toată viaţa voi rămâne un copil, copilul tău iubitor. Copilul Mariei şi al lui Francisc. Nu e minunat?

Maria Durcovici: Peştii se prind cu undiţa, iar oamenii cu vorba… Cum ştii tu să le mai întorci, lunganule, parcă nu te-aş cunoaşte.

Anton Durcovici: Nu m-ai învǎţat tu, mamǎ, cǎ ce e în inima noastrǎ trebuie sǎ ne fie şi pe buze, iar ce e pe buze trebuie sǎ fie musai şi-n inimǎ?

Maria Durcovici: Asta aşa-i, dragule, numai cǎ în faţa oamenilor rǎi preferǎ tâcerea… Cât de mult semeni cu tatǎl tǎu… Fii, încearcǎ sǎ fii diplomat! Asta te va scuti de multe necazuri. Dacâ-ţi vor descoperi sufletul tǎu de copil, duşmanii tǎi vor cǎuta sǎ te distrugǎ cu toatǎ înverşunarea de care sunt capabili.

Anton Durcovici: Speranţa moare ultima, iar Dumnezeu niciodatǎ… ”Când te uiţi prea mult într-un abis, abisul se va uita şi el prin tine.”[1] Tot tânără, frumoasă şi temǎtoare ai rămas, mamă. Exagerezi, ca de obicei, poate pentru că ai suferit prea mult… Zâmbeşte! Lumea asta nu e chiar atât de ticǎloasǎ şi falsǎ precum o crezi. Aranjează-te puţin, numai foarte puţin şi sǎ facem poza asta odatǎ. Peste câteva ceasuri trebuie neapărat să plec şi vreau să port fotografia asta dragǎ cu tine la piept. Am fost chemat de urgenţă la arhiepiscopie ca să mi se încredinţeze catedra de religie a liceului “Sfântul Iosif”...

Pauzǎ.

Maria Durcovici: Şi de ce nu mi-ai spus pân-acum?!

Anton Durcovici: Surprizǎ! E un început promiţător pentru un tânăr preot, nu?... Nu te bucuri?! N-ai visat tu, toată viaţa, să devin un stimabil profesor ca venerabilul Schrödinger? Începând de astǎzi, visele tale, visele noastre devin realitate. Ce zici? Spune-mi că nu te bucuri! Zâmbeşte, odată, mamă, zâmbeşte, ce-i aşa de greu?! N-aş vrea să ieşi iarăşi tristă ca în celelalte poze pe care mi le-ai trimis la Roma. Am terminat şcoala cu bine? Bucură-te, am terminat şcoala cu bine! Am fost hirotonit cu dispensǎ de vârstǎ? Am fost hirotonit!  Am primit şi o excelentǎ scrisoare de recomandare în alb pentru viitor? Am! Am! Am! Toţi profesorii, toţi superiorii mei sunt foarte mulţumiţi, încântaţi chiar de rezultatele mele.

Maria Durcovici (dojenitor): Lasă-i pe alţii sǎ vorbeascǎ de tine… Tot grăbit eşti, Toni, grăbit ca de obicei; tot mereu pe fugă, de parcă te-aş fi născut într-un tren... Iar n-ai apucat să mănânci mai nimic. Uită-te şi tu la tine, cât de slab arăţi, ca un ţâr. Piele şi os, piele şi os, de parcă te hrăneşti numai cu aer…

Anton Durcovici: Cu idealuri, mamă! Au atâtea calorii!

Maria Durcovici: Hm! Şi apoi... şi apoi m-ai luat atât de repede încât nici n-am avut timp să-mi caut o rochie mai bună. Nici părul nu-mi mai stă cum trebuie, dom’ profesor, parcǎ e un ghem de câlţi. Nici unghiile n-am apucat să mi le tai ca lumea.

Anton Durcovici: Cui îi pasă de fleacurile astea, de mǎrunţişurile astea, de ce ce spune ori crede lumea? Dar eşti minunată, mamă, înţelege! Pentru mine eşti cea mai minunatǎ fiinţǎ din lume! Radiezi de fericire ca un felinar în amurg, ca o floare a soarelui ivitǎ printre flori!

Maria Durcovici: Serios? Măcar dacă l-am fi aşteptat să sosească şi pe fratele tău Francisc... să fim toţi trei.

Anton Durcovici: Data viitoare. Cu el am tot timpul din lume să mă-ntâlnesc. Nu-ţi fă nicio grijă! Mi-a promis că mă va căuta el cu prima ocazie, crede-mă!

Maria Durcovici: Bine! M-ai convins că de obicei! Să facem poza asta odată, cǎ s-a strâns lumea ca la urs în faţa vitrinei! (se aude un profesional “Zâmbiţi vǎ rog!” din partea fotografului exasperat, urmat de o luminǎ puternicǎ)

Anton Durcovici: Ai vǎzut, mamǎ, ce uşor, ce simplu a fost?

Maria Durcovici: Te cred.

SCENA 2

Portugalia. Peştera din Iria-Fatima, 13 iulie 1917. De afară se aude cântecul năvalnic al ploii. Lucia de Santos împreunǎ cu verişorii ei Francisco şi Jacinta Marto, înconjuraţi de oi şi capre, se încălzesc la un foc.

Jacinta: Grozav! Şi pe urmă?!...

Lucia: Şi pe urmă a venit fără veste o zână minunată care l-a preschimbat, cu bagheta ei miraculoasă, pe balaurul cu douǎsprezece capete într-un pitic mic-mic şi cu barbâ roşie, şi care nu mai avea nicio putere asupra celorlalţi. Şi au trǎit cu toţii fericiţi… Acum e rândul vostru sǎ povestiţi.

Francisco: Serios? Minţi, Lucia, minţi! Eşti cea mai mincinoasǎ fetiţǎ din Fatima! Nu există zâne şi nici balauri!

Jacinta: Hopa! Francisco Marto, ţi-e ciudǎ că tu nu ştii sǎ povesteşti aşa de bine şi pe înţelesul tuturor ca Lucia! Binele trebuie întotdeauna să triumfe! Clar? E la mintea cocoşului… Cum să nu existe, frate, zâne?! Toate poveştile din lume spun asta!

Francisco: Soro, trezeşte-te! Suntem în 1917! Unde e credinţǎ, unde e adevǎr, nu mai e nevoie de zâne. Pitici am mai văzut, Jacinta, ce-i drept, când a trecut pe la noi dupǎ Paşte un furgon întreg cu circari care aruncau flǎcǎri pe gurǎ; dar zâne ori balauri, niciodată.

Lucia: Şi crezi cǎ ceea ce n-ai vǎzut niciodatǎ nu existǎ, Francisco?

Preasfânta Fecioară Maria (cu o inimǎ strǎlucitoare în palme): Înainte de a veni la voi, credeam cǎ sunteţi cei mai buni prieteni! Ce pǎcat!... Pentru ce vǎ certaţi?

Lucia: Ceee?!

Preasfânta Fecioară Maria: Staţi, nu vă temeţi!

Francisco: Cine eşti?!

Jacinta, Francisco: O vedenie?!!!

Preasfânta Fecioară Maria: Francisco, Jacinta, Lucia, unde, de ce fugiţi?! Atât timp cât sunt lângă voi, nimeni din lumea asta nu vă poate face niciun rău.

Lucia: Ne este teamă, frumoasâ Doamnâ!

Jacinta: N-am mai văzut niciodată o zână în carne şi oase până acum!

Preasfânta Fecioară Maria: Teamă, Lucia, nu vă poate fi decât de ceea ce nu înţelegeţi pe deplin, de ceea ce încă nu cunoaşteţi... Vă e teamă cumva de mama voastră?

Lucia: Cum să ne fie teamă de mama noastră, prea întristatǎ Doamnă?!

Jacinta: O mamǎ adevǎratǎ nu poate face nici cel mai mic rǎu copiiilor sǎi. Dimpotrivǎ.

Preasfânta Fecioară Maria: Şi atunci?!

Francisco: Aha! Te-am recunoscut! Ştiu, ştiu cine eşti!

Jacinta: …Dar pe tine te cunoaştem. Sigur. Chiar azi dimineaţă ne-am închinat cu toţii, cand am adǎpat cǎpriţele, la statueta ta de lemn din faţa bisericii vechi. Semeni leit cu mama pruncuşorului din iesle.

Preasfânta Fecioară Maria: Nu semǎn, chiar sunt…

Lucia: Eşti mama noastră cerească?!!!...

Francisco, Jacinta: Eşti mama blândului Isus?!

Lucia: Eşti Stăpâna noastră?!

Preasfânta Fecioară Maria: Numai nişte copii cu sufletul curat ca al vostru puteau să mă recunoască imediat. Într-adevăr, Francisco şi Jacinta, sunt mama Lui, a mielului nevinovat! Cei mai credibili purtători de mesaje sunt cei cu sufletul neprihănit. Aş fi putut să mă arăt oricui din Portugalia, oricui din lumea asta, dar v-am ales pe voi. Să nu vă speriaţi de ceea ce veţi vedea şi veţi auzi din partea mea, doar pentru o clipă… Iar pentru ajutorul vostru, când va veni vremea hotărâtă de Tatǎl, sufletele voastre vor ajunge în rai.

Lucia: ... În rai?! Numai sfinţii şi martirii merg în rai...

Preasfânta Fecioară Maria: Toţi cei care au suferit pentru numele Fiului Meu, cei cu suflete curate de copii, aşa ca ale voastre.

Francisco: Promiţi sǎ ne chemi cât mai repede la tine? Promiţi?

Preasfânta Fecioară Maria: Nici nu ştii ce îmi ceri, Francisco…

Jacinta: Francisco, nu este frumos să pui la îndoială cuvântul unei Doamne atât de frumoase!

Preasfânta Fecioară Maria: Promit! Vă promit! Toţi trei veţi ajunge la timpul cuvenit în rai, lângǎ Fiul Meu Preaiubit!

Lucia, Francisco şi Jacinta (cu bucurie): Cu ce putem să te-ajutăm?!

Preasfânta Fecioară Maria: Priviţi cu atenţie şi, atunci când se va împlini sorocul, spuneţi-le tuturor ce-aţi auzit şi vǎzut aici! (în faţa lor, timp de câteva secunde, date pe repede înainte, se derulează imagini apocaliptice) “Ați văzut iadul unde merg sufletele sărmanilor păcătoșilor. Pentru a-i salva, Dumnezeu voiește să înființeze în lume devoțiunea la Inima Mea Neprihănită. Dacă ceea ce vă spun se va face, multe suflete vor fi salvate și va fi pace. Războiul se va termina: însă dacă oamenii nu încetează să-L ofenseze pe Dumnezeu, un război și mai rău va începe în timpul pontificatului Papei Pius al XI-lea. Când veți vedea o noapte luminată de o lumină necunoscută, să cunoașteți că acest lucru este un semn mare dat de la Dumnezeu, că el este pe cale de a pedepsi lumea pentru crimele sale, prin intermediul războiului, foametei și persecuție împotriva Bisericii și împotriva Sfântului Părinte. Pentru a preveni acest lucru, voi cere consacrarea Rusiei la Inima Mea Neprihănită și împărtășania de reparație în fiecare prima sâmbătă a lunii. Dacă aceste cerințe sunt îndeplinite, Rusia va fi convertită și va fi pace, dacă nu, își va răspândi erorile sale în întreaga lume, provocând războaie și persecuții împotriva Bisericii. Cei buni vor fi martirizați, Sfântul Părinte va avea mult de suferit; diferite națiuni vor fi anihilate. (s.n.) În cele din urmă, Inima Mea Neprihănită va triumfa. Sfântul Părinte va consacra Rusia pentru mine și ea va fi convertită, iar o perioadă de pace va fi acordată omenirii...”[2]

Lucia (speriatǎ): Nu este o povară prea grea pentru umerii noştri firavi? De ce tocmai noi?!

Francisco, Jacinta: De ce?!

Preasfânta Fecioară Maria: Nu vǎ temeţi! Bunul Dumnezeu îi dă fiecăruia crucea pe care e în stare s-o poarte. Lucia... spune-mi ce-ai văzut? Îţi mai aminteşti?

Lucia (în transǎ): “Un Înger cu o sabie de foc în mâna stângă; scânteind, aceasta emitea flăcări care se părea că vor incendia lumea; dar ele se stingeau în contact cu splendoarea care ieșea din mâna dreaptă a Stăpânei Noastre în direcția lui: arătând pământul cu mâna sa dreaptă, Îngerul spuse cu o voce puternică: Pocăință! Pocăință! Pocăință! Și am văzut într-o lumină imensă care este Dumnezeu: «ceva asemănător felului în care se văd persoanele în oglindă când trec prin fața ei» un Episcop îmbrăcat în alb «am avut presentimentul că este Sfântul Părinte». Diferiți alți Episcopi, preoți, călugări și călugărițe urcând pe un munte abrupt, în vârful căruia era o Cruce mare din trunchiuri neprelucrate, de parcă ar fi fost din stejari de plută cu scoarță cu tot; Sfântul Părinte, înainte de a ajunge aici, traversa un oraș mare pe jumătate în ruină, și aproape tremurând, cu pas șovăitor, copleșit de suferință și de durere, se rugă pentru sufletele cadavrelor întâlnite în cale; ajuns în vârful muntelui, prosternat în genunchi la piciorul Crucii mari, el fu ucis de un grup de soldați care au tras de mai multe ori cu arme de foc și cu săgeți, și în același fel muriră unii după alții ceilalți Episcopi, preoți, călugări și călugărițe și mulţi laici, bărbați și femei din clase și categorii sociale diferite. Sub cele două brațe ale Crucii se aflau doi îngeri, fiecare cu o stropitoare de cristal în mână în care strângeau sângele Martirilor și cu acesta udau sufletele care se apropiau de Dumnezeu.”[3] (leşină)

SCENA 3

România. Congresul de constituire a Partidului Muncitoresc Român, din 21 februarie 1948. O tribunǎ acoperitǎ cu pânzǎ roşie

Gheorghe Gheorghiu-Dej: „În întreaga lume clerul catolic ascultă de ordinele Vaticanului, a cărui furibundă activitate reacţionară şi proimperialistă este bine cunoscută. Nu este admisibil ca cercurile clerului catolic să abuzeze de posibilităţile pe care le au de a-i influenţa pe credincioşi, pentru ca, urmând directivele Vaticanului, să utilizeze biserica drept mijloc de propagandă îndreptată împotriva orânduirii democratice şi menită să slăbească voinţa poporului de a-şi apăra independenţa împotriva imperialiştilor străini. (aplauze)

Noi credem că această atitudine a clericilor catolici, potrivnică intereselor întregului popor, inclusiv ale credincioşilor catolici, nu poate lăsa indiferent nici clerul bisericii ortodoxe şi nici pe credincioşii bisericii catolice.”[4] (aplauze) Am onoarea sǎ-i dau cuvântul distinsei tovarǎşe Ana Pauker, ministru de externe și vice-prim ministru al Republicii Populare Române. Aplauze, tovarǎşi! (aplauze)

Şuşoteli nelocalizabile: “A apǎrut Stalin cu fustǎ! Stalin cu fustǎ!”

Ana Pauker (din culise): Ce tot vǎ codiţi, tovarǎşi? Şto?! [5] „S-a cerut (s.n.!) să găsim elemente pentru a rupe relaţiile cu Papa, pe baza unor infracţiuni de drept comun pe care popii catolici le săvârşesc…” Trebuie găsite imediat acuzaţii! Arestaţi-i pe toţi care mǎcǎie împotriva noastrǎ! De asta am transformat mǎnǎstirile în închisori! Ponimaiete? [6] Da, da, şi copiii, puii nǎpârcilor burgheze, ce-i aşa greu de-nţeles?! Adunaţi-i pe toţi într-un loc! Curǎţenie generalǎ! Dacǎ vrem sǎ facem bolşaia[7] omletǎ, trebuie mai întâi, sǎ spargem neapǎrat ouǎle! Unul câte unul, unul cǎte unul… Aţi înţeles? Cu orice preţ! Eu sunt leoica partidului, nu cine credeţi voi! Eu hotǎrǎsc ce şi cum! Dacǎ nu faceţi exact cum v-am cerut, aţi încurcat-o, tovarǎşi! Îi pot telefona oricând marelui Stalin cǎ daţi înapoi, aţi înţeles?

Gheorghe Gheorghiu-Dej (vizibil timorat): Am onoarea sǎ-i dau cuvântul distinsei tovarǎşe Ana Pauker, ministru de externe și vice-prim ministru al Republicii Populare Române. Aplauze, tovarǎşi! (aplauze)

Ana Pauker (cu accent rusesc): Aşa cum a subliniat şi antevorbitorul meu, tovarǎşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al partidului nostru, “7 Noiembrie 1917[8] a însemnat deschiderea unei ere noi în istorie. 7 Noiembrie 1917 a însemnat începutul revoluţiilor proletare biruitoare. 7 Noiembrie 1917 a însemnat pentru muncitorimea din întreaga lume credinţa fermă că proletariatul se poate şi a început să se elibereze, să-şi instaureze dictatura lui, zdrobind pe exploatatori, că popoarele se pot şi au început să se elibereze de sub jug asupritor. Frontul nostru este astăzi TARE! Imperialismul rănit în 7 Noiembrie 1917 este astăzi încă mult mai şubred, mult mai rănit!"

Gheorghe Gheorghiu-Dej: Aplauze, tovarǎşi, aplauze!

Urale repetate: "Ana, Luca,Teo, Dej - bagă spaima în burgheji!"; "Ana, Luca,Teo, Dej - bagă spaima în burgheji!"[9] (aplauze)

SCENA 4

România. O localitate catolică din Moldova.1948.

Anton Durcovici (în genunchi): “Preasfântă Fecioară Marie, Maica lui Dumnezeu şi mama noastră preaiubitoare, Eparhia de Iaşi, aruncată la picioarele tale, se consfinţeşte astăzi toată, în mod solemn inimii tale neprihănite, ca de acum înainte să domneşti pururi peste ea. Fecioară preacurată, Maica harului dumnezeiesc şi speranţa lumii, ascultă glasul copiilor tăi care te strigă într-ajutor şi primeşte închinarea noastră.

Fii totdeauna în mijlocul nostru cu harul ceresc şi cu binecuvântările tale, cu bunătatea şi ocrotirea ta de mamă. Fă ca în această eparhie să rămână mereu tare şi nezdruncinată credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în tine, neprihănita şi preasfânta, precum şi în Biserica sfântă catolică, împreună cu capul ei văzut, Sfântul Părinte papa, urmaşul lui Petru şi locţiitorul lui Cristos pe pământ. Menţine tu pururi trează şi sporeşte în sufletul credincioşilor nădejdea în bucuriile netrecătoare şi veşnice. Cu văpaia inimii tale aprinde în inimile noastre flacăra iubirii de Dumnezeu şi a iubirii de oameni, potoleşte cu puterea ta ura şi vrajba dintre fraţi. Vino în ajutorul nostru ca să ne supunem cu răbdare creştinească la ostenelile muncii şi la toate încercările vieţii; fii apărătoarea noastră în toate primejdiile şi ispitele, fii călăuza noastră, ca să nu ne abatem nicicând din calea poruncilor lui Dumnezeu şi ale sfintei Biserici.

Adu-ţi aminte, Fecioară preamilostivă, că din timpuri străvechi, mai bine de şapte veacuri, în această Eparhie a Moldovei, numele tău a fost proslăvit şi invocat fără încetare. Generaţiile şi-au transmis una alteia pe aceste plaiuri recunoştinţa pentru binefacerile tale şi încrederea în bunătatea fără margini a inimii tale neprihănite, iar sus în ceruri sufletele nenumărate, care în timpul vieţii lor pământeşti făceau parte din această eparhie, îţi înalţă cântece de slavă şi de mulţumire, pentru că prin tine au ajuns la mântuirea veşnică.

Nu, mamă, nu este cu putinţă, ca acum să-ţi îndepărtezi ochii tăi cei milostivi de la noi, copiii tăi. Ştim prea bine că suntem nevrednici de acest nume glorios, din pricina păcatelor noastre şi a jignirilor ce ţi le-am adus prin ele, dar la cine să alergăm pentru a dobândi iertare şi har, dacă tu ne vei respinge? Priveşte căinţa noastră sinceră şi primeşte-ne din nou în rândul copiilor tăi!

Îndeosebi, inimă neprihănită a Mariei, ţi se dăruiesc şi se consfinţesc astăzi prin noi toţi cei ce se află în întregul cuprins al Eparhiei de Iaşi. Ţi se consfinţesc cucernicii părinţi preoţi, săvârşitori ai sfintelor Taine, împreună cu tinerii leviţi şi elevi ai seminariilor noastre, precum şi sufletele închinate Domnului şi ţie în viaţa călugărească. Ţi se dăruiesc astăzi copiii nevinovaţi atât de scumpi inimii tale de mamă; ţi se consfinţeşte tineretul atât de primejduit de înşelăciunile şi vicleşugurile duhului rău; ţi se încredinţează şi se consfinţesc credincioşii care se află în puterea vârstei şi gârboviţi de ani. Toţi ţi se consfinţesc ţie în această zi, fiecare în parte şi familiile lor, parohiile toate şi eparhia întreagă, în frunte cu episcopul său.

Primeşte Fecioară preasfântă, rugile şi suferinţele noastre drept ispăşire şi pentru întoarcerea păcătoşilor, a fraţilor noştri rătăciţi, care atât de mult, prin fărădelegile lor, rănesc inima preasfântă a lui Isus şi inima ta de mamă. Iartă-i, mamă îndurătoare, că nu ştiu ce fac; du-i şi pe ei la limanul mântuirii.”[10]

Mulţimea de credincioşi: Amin!

Anton Durcovici (la amvon, se aud clopotele ca înainte de furtună): Fraţilor întru adevǎr, fraţilor întru credinţă, fraţilor întru Domnul! Vin timpuri grele biserica noastrǎ! Guvernul comunist este hotărât să separe Biserica Catolică de Sfântul Părinte Papa! Trebuie să fim cu toţii pregătiţi, altfel nu vom răzbi! Dacă n-o să mai aveţi preoţi, trebuie să învăţaţi să vă botezaţi singuri copiii, trebuie să ştiţi cum să vă faceţi singuri Sfânta Liturghie; dacǎ nu în biserici, în casele voastre, acolo unde puteţi; trebuie să ştiţi să încheiaţi singuri Sfânta Taină a Căsătoriei! Trebuie, de azi înainte, să învăţaţi să vorbiţi direct cu Tatăl nostru ceresc, cu Atotputernicul Dumnezeu! Fiecare dintre voi trebuie de azi înainte să înveţe să devină preot ca să nu se piardă în iureşul încercǎrilor “Satanelor Roşii de azi”.

O femeie: Singuri?! De ce singuri?! Ce vorbe sunt astea, Preasfinţite?!

Un bărbat: “Fiecare dintre voi trebuie de azi înainte să înveţe să devină preot ca să nu se piardă”?! De ce să ne pierdem, Preasfinţite? Cui ne laşi?!

Anton Durcovici: Vin vremuri de urgie! Fiţi tari în credinţǎ! “Beata gens, cuius est Dominus, Deus eius: populus, quem elegit in hereditatem sibi.”[11] Când voi fi chemat, va trebui sǎ merg… Sora noastră, Biserica Greco-Catolică, a fost decapitată. Lupii urlǎ. Păstorii ei sunt ucişi şi închişi, turma a fost împrăştiată… Luaţi bine aminte: urmează şi rândul nostru. Fiţi pregǎtiţi!

Un bărbat: Singuri, ce să facem singuri fără preoţi?! Ne-au luat oile şi vacile şi caii, ne-au luat grâul, ne-au golit hambarele de porumb cu cotele lor obligatorii. Copiii noştri umblǎ flǎmânzi, copiii noştri umblǎ dezbrǎcati, copiii noştri umblǎ desculţi. Cui sǎ ne plângem? Unde sǎ mergem? La cine sǎ mergem sǎ ne jelim?! Nu mai avem nimic, nu ne-a mai rǎmas nimic în afarǎ de credinţǎ. Dacă rămânem şi fără preoţi, atunci mai bine murim cu toţii!

O femeie: Atunci, mai bine să murim cu toţii decât să rămânem fără Dumnezeul părinţilor noştri, fără preoţii noştri, fără episcopul nostru!

Mulţimea de credincioşi: Murim! Murim!

Anton Durcovici: Domnul nostru este unul al pǎcii! Urmaţi-vă conştiinţa, dar feriţi-vǎ de a provoca autoritǎţile comuniste! De-abia aşteaptǎ asta. Feriţi-vǎ de provocatori! Sunt vremuri de grea încercare! Fiţi pregǎtiţi! Dumnezeul nostru este mai tare decât diavolul lor!

Mulţimea de credincioşi (la unison): Dumnezeul nostru este mai tare decât diavolul lor! Dumnezeul nostru este mai tare decât diavolul lor!

O femeie: Nu sunteţi singuri! Vom înconjura biserica cu steagurile tuturor sfinţilor! Nu vor îndrǎzni sǎ se apropie!

Un bărbat: Mulţi dintre noi au luptat pe front pentru ţara aceasta, mulţi dintre noi au murit pentru ea, mulţi şi-au pierdut ochii, mâinile şi picioarele, dar nu ne-am pierdut încǎ niciunul sufletul. Dacǎ nu mai avem puşti vom lua topoarele, secerile, coasele şi ciomegele. Dacă ni le vor lua şi pe acelea vom ieşi cu piepturile dezgolite şi cu rugǎciunile noastre aprinse cǎtre Maica Preacuratǎ. Dacă vor veni să-i aresteze pe preoţii noştri, vom face un zid viu cu trupurile noastre, ne vom pune în faţa lor cu femeile, cu copiii şi cu bătrânii noştri! Nu îi vom lăsa să îşi facă de cap!

O femeie: Credinţa noastrǎ este speranţa noastrǎ!

Anton Durcovici: “Cine scoate sabia, de sabie va pieri!” Păstraţi-vă credinţa strămoşească, pǎstraţi-vǎ speranţa! Să ne rugăm: “Voi sunteţi sarea pământului.”[12]

Mulţimea de credincioşi: Noi suntem sarea pământului!

Anton Durcovici: “Sarea este bună; dar dacă și sarea își pierde gustul, cum și-l va mai recăpăta? Nu mai este bună nici pentru pământ, nici pentru gunoi: se aruncă afară. Cine are urechi pentru a asculta să asculte!”. “Voi sunteţi lumina lumii.”

Mulţimea de credincioşi: Noi suntem lumina lumii!

Anton Durcovici: “Nu se poate ascunde o cetate aşezată pe munte.”

Mulţimea de credincioşi: Nu se poate ascunde o cetate aşezată pe munte!

Anton Durcovici: “Nici nu se aprinde o candelă şi se pune sub obroc, ci pe candelabru ca să lumineze pentru toţi cei din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri.”[13]

Mulţimea de credincioşi: Amin!

Anton Durcovici: “Fericit este poporul al cărui Dumnezeu este Domnul, poporul pe care el și l-a ales ca moștenire!.”[14] „Vegheați, rămâneți tari în credință, îmbărbătați-vă și întăriți-vă!“[15]  Mergeţi şi trăiţi în pace!

Mulţimea de credincioşi: Mulţumim lui Dumnezeu!

Anton Durcovici: Amin!

SCENA 5

România. 26 iunie 1949. Palatul Arhiepiscopal din Bucureşti.

Anton Durcovici (amuzat): De când citeşti pǎrinte Friedrich, Scânteia?!

Rafael Friedrich: E un numǎr mai vechi, de acum douǎ sǎptǎmâni… Ni l-a pus cineva foarte “binevoitor” în cutia de scrisori. Azi noapte.

Anton Durcovici: Cred cǎ acel “binevoitor” ţine cu tot dinadinsul sǎ fim la curent cu politica dreaptǎ a Partidului Muncitoresc Român… „Lungesc slujbele la biserică pân’la 12 noaptea, ca să ne împiedice să ne ducem la şedinţe unde învăţăm să luptăm împotriva tâlharilor de chiaburi – spune ţăranul mijlocaş Gheorghieş Anton” Foarte bun titlul. Mobilizator.

Rafael Friedrich: Hm! (din biroul alǎturat sunǎ telefonul, Rafael Friedrich ridicǎ receptorul din care se aude distorsionat o voce foarte precipitatǎ)

Anton Durcovici (citeşte cu voce tare): „Conducătorul acţiunii antidemocratice este episcopul romano-catolic Durcovici Anton. De la el pornesc toate dispoziţiile de prelungire a slujbelor, de instigare, de „afurisenie”, dispoziţii pe care la rândul lui le primeşte de la Vatican şi de la stăpânii săi de peste Ocean. El a trimis pe foştii profesori ai seminariilor şi gimnaziilor catolice în propagandă prin parohii pentru ca să răspândească cu ajutorul lor zvonuri cu războiul [!]. Dar nu a reuşit decât să stârnească mânia oamenilor, care nu pot uita suferinţele îndurate în războiul trecut…”[16]

Rafael Friedrich: Mizerii.

Anton Durcovici: Sunt obişnuit. Cine a sunat?

Rafael Friedrich: Jacobek…

Anton Durcovici: Pare mai îngrijorat decât noi. Coborâm într-un sfert de ceas. Spune-i cǎ ne încadrǎm în timp.

Rafael Friedrich: Acum cinci zile, episcopul Áron Márton a fost arestat de cǎtre Securitate când se îndrepta spre Teiuş sǎ celebreze Sfânta Liturghie. Nu se mai ştie nimic despre el. Trebuie sǎ fim foarte prudenţi.

Anton Durcovici (îngândurat): Unde mi-e câinele? Te-am întrebat pentru a treia oară de azi dimineaţǎ, unde mi-e câinele? Unde e scumpul meu Fidelis? Nu l-am mai văzut de câteva zile.

Rafael Friedrich: A fost un pic bolnav, excelenţă...

Anton Durcovici: Şi de ce nu mi-ai spus nimic? Să înţeleg că acum s-a vindecat.

Rafael Friedrich: E... mort. L-am îngropat în grădină, sub nuc.

Anton Durcovici: Ce?!

Rafael Friedrich: Credeţi-mă! Am încercat tot ce se poate ca să-l salvez, excelenţă.    L-au otrăvit cu stricnină... A fost otrăvit. Nimeni nu ştie cum.

Anton Durcovici: Şi când aveai de gând să mi-o spui?

Tăcere lungă.

Anton Durcovici: Inutil să te mai întreb cine, Friedrich.

Rafael Friedrich: Absolut inutil. Cred că bănuiţi cine...

Anton Durcovici: Buuun! Să trecem la probleme mai importante, la oameni. Ce mai am azi de făcut pentru ei în calitate de Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Bucureşti? (o pendulǎ din hol bate puternic de şapte ori)

Rafael Friedrich: Ceea ce am făcut şi ieri şi azi şi tot timpul de când suntem aici. (îi pune pe birou un teanc imens de hârtii)

Anton Durcovici (răsfoind foarte preocupat): Ascultă, Friedrich! Ţie nu ţi-e frică de tot ce se întâmplă în jur? De toatǎ zarva asta? Ţie nu ţi-e frică de toată mizeria, de toată trădarea care ne-nconjoară?

Rafael Friedrich: Tot timpul. Uneori îmi vine să cred că frica s-a născut chiar în Bucureştiul odatǎ vesel, că a venit grămadă cu tancurile ruseşti, că a fost paraşutată noaptea ca o ciupercă otrăvitoare peste tot…

Anton Durcovici: Ia întinde, te rog, mâinile în faţǎ! (râde vǎzând cum degetele pǎrintelui Friedrich tremurǎ puternic) Mda… Am să încerc, de azi înainte, să mă descurc şi singur… Dacă-i aşa, fugi şi tu, lasă-mă pentru un loc mai călduţ, mai ferit! Am sǎ caut pe altcineva mai curajos, pe cineva mai tânǎr. Oricând se poate găsi pentru tine o parohie micǎ în creierii vreunui munte. Nu am nevoie de preoţi slabi lângă mine!... Sunt curios, cât de mult îţi este frică?

Rafael Friedrich: Cât unui om obişnuit, mai ales de când sunt visez foarte des cǎ îmi sunt puse cǎtuşele, cǎ îmi sunt puşi ochelarii de tablǎ, cǎ sunt ridicat ca un colet şi dus pe strada Uranus, ca să fiu chestionat în legătură cu “uneltirile dușmanilor interni și externi împotriva Republicii Populare Române”... Nu este destul?!

Anton Durcovici: (râde) Când vor ca să distrugă pe “cineva”, cei de la Direcţia Generală a Securităţii Poporului mai întâi încearcă să-i discrediteze şi să-i distrugă prietenii ori familia acelui “cineva”... Să ştii, Friedrich, că mie îmi este mult mai frică decât ţie, de o sută de ori mai mult. E un joc al nervilor în care întotdeauna cel mai slab cedează. Important e să nu te trădezi câtuşi de puţin, important e ca duşmanii tăi nici măcar să nu încerce să bănuiască acest lucru.

Rafael Friedrich: Aveţi permanent o expresie atât de hotărâtă, ca o mască de bronz, încât se pare că sunteţi pur şi simplu intangibil. E o părere generală… Fenomenal. N-aş fi bănuit niciodată ce se ascunde în spatele ei. (cu admiraţie) Nu suntem fǎcuţi toţi din acelaşi aluat. Ce pǎcat.

Anton Durcovici: E un efort permanent, deşi uneori mi-ar plăcea să zâmbesc mai mult, mult mai mult. Ba poate chiar şi o fac involuntar în preajma copiilor când le administrez sfintele taine. Nu trebuie, n-ar trebui să ne fie ruşine de felul cum am fost construiţi. Ar trebui să ne fie ruşine că nu facem uneori aproape nimic ca să ne aducem fiinţa spre desăvârşire… Să nu uiţi, bunule Friedrich: Dumnezeu nostru este mai tare decât diavolul lor!...

Rafael Friedrich: Am să-ncerc să ţin minte, excelenţă. “Dumnezeu nostru este mai tare decât diavolul lor!” Aparent, e o propoziţie foarte simplă, dar plinǎ de sensuri. Am să-ncerc să n-o uit. Am să-ncerc să nu mă trădez. Am să-ncerc să fiu tare.

Anton Durcovici (oficial): Se pare cǎ timpul nu prea mai are rǎbdare cu noi. Gata cu vorbele. Să trecem la fapte. Ai pregătit totul pentru Mir?

Rafael Friedrich: L-am sunat din nou pe şoferul arhiepiscopului Cisar, pe Jacobek, dar...

Anton Durcovici: “Dar”?!

Rafael Friedrich: Se pare că nu vom putea ajunge astăzi la Popeşti-Leordeni, din pǎcate… Poate cǎ ar fi mai înţelept sǎ…

Anton Durcovici: Cred că e o glumă, Friedrich... Cum să nu ajungem?! Îţi mai aduci aminte ce ţi-a rǎspuns anul trecut copilaşul acela din Gherǎieşti - care plângea de mama focului în spatele bisericii cǎnd a rǎmas fǎrǎ lumânare - la întrebarea ta dacǎ ştie de cine a fost miruit? Rǎspunsul lui: “Cǎ a fost miruit de un munte!” m-a lǎsat fǎrǎ replicǎ.  N-aş vrea sǎ-l dezamǎgesc. Dacǎ, sǎ zicem, peste ani şi ani va ajunge pe scaunul acesta pe care stau, e bine sǎ ştie cǎ înaintaşul sǎu n-a fost o fire slabǎ, cǎ a ştiut sǎ ţinǎ piept vremurilor, cǎ “muntele” pe care îl ştia a rǎmas tot munte…

Rafael Friedrich: Poate, totuşi, ar fi mai înţelept sǎ…

Anton Durcovici: Sǎ ce?! Sǎ ce?! Ne aşteaptă cu emoţie şi nerǎbdare, îmbrǎcaţi în alb strǎlucitor si cu lumânǎrile pregǎtite, peste 650 de copii şi de tineri ca să primească Taina Sfântului Mir... Îţi închipui ce înseamnǎ sǎ dezamǎgeşti, dintr-un foc, peste 650 de copii şi de tineri?! Cred cǎ nu înţelegi ce spui! Cel mai înţelept lucru pe care putem sǎ-l facem pentru ei este sǎ ajungem la timp.

Rafael Friedrich: Cel mai înţelept lucru pentru ei… Şi pentru noi?

 Anton Durcovici: “Căci oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel care se umilește va fi înălțat”[17]  Suntem aici nu ca sǎ fim serviţi ci ca sǎ servim pe cei pentru care am depus jurǎmânt sǎ-i servim!

Rafael Friedrich: Trebuie să amânăm pe altă dată, Prea Sfinţia Ta! Nu, nu e de glumǎ! Palatul e împânzit de agenţii Securităţii! Jacobek spune că i s-a pus în ceafǎ un pistol, i s-au confiscat cheile maşinii şi cǎ a fost trimis cu un şut la plimbare pe malul Dâmboviţei.

Anton Durcovici: Să amânăm?! Nu cunosc cuvântul acesta. Nicio întâlnire cu Duhul Sfânt nu trebuie să fie amânată. Ce vor crede cei care ne aşteaptă despre episcopul lor? Cǎ e un fricos oarecare?! Cǎ a dat bir cu fugiţii?! 26 iunie 1949 trebuie să rămână 26 iunie 1949. O datǎ memorabilǎ. Şi pentru noi, şi pentru ei. Luăm un taxi! Sună!

Rafael Friedrich: O să fim arestaţi în curte, printre credincioşii numeroşi care vin la slujbǎ, chiar înainte de a apuca să ne urcăm...

Anton Durcovici: Crezi? Nu se aşteaptǎ sǎ-i înfruntǎm… Acum e momentul! Trebuie sǎ-i luǎm prin surprindere. Total. Sunt încǎ la început şi nu se simt chiar atât de puternici ca sǎ ne aresteze din mijlocul credincioşilor. Asta ar putea sǎ stârneascǎ revolte incontrolabile în capitalǎ şi “ei”, deocamdatǎ, nu sunt dispuşi pentru înfruntǎri atât de fǎţişe, ai înţeles? Problemele sunt create ca să găsim soluţii… Să ne rugăm, Friedrich! Doamne, spune-ne ceea ce trebuie să facem! (îngenunchează şi se roagă scurt în şoaptă, apoi se ridică hotărât) Ce tramvai spuneai, Friedrich, că circulă până la cimitirul Bellu?

Rafael Friedrich: Până la Bellu?! 12, cred. Dar de acolo până la Popeşti-Leordeni mai sunt cam doi kilometri în câmp deschis. Este foarte periculos!

Anton Durcovici: Credinţa te va salva!... Nu-ţi place să mergi pe jos, în naturǎ?!

SCENA 6

România. 26 iunie 1949. Undeva între Bucureşti şi Popeşti-Leordeni. Scârţâit de tramvaie care fac rondul şi se întorc pe traseu.

Anton Durcovici: “Per pedes apostolorum!”[18] Te temeai cumva că n-o să mai ajungem?

Rafael Friedrich (gâfâie): O întreagă aventură, preasfinţite. Nici măcar n-am apucat prea bine să bag de seamă ce număr avea tramvaiul rablagit care ne-a adus pânǎ aici.

Anton Durcovici: Mai contează? Important e că mai avem încă puţin şi ajungem. Nu avea niciun număr. Parcă era special pregătit pentru noi doi. Cred că se retrăgea la depou pentru că i se defectase pantograful. Ai vǎzut ce scântei scotea, parcǎ era o maşinǎrie infernalǎ. Pun pariu că vatmanul ăla mustăcios nici n-a observat că avea doi călători clandestini, altfel ne-ar fi dat cu siguranţǎ jos. Am avut mare noroc că mergea mai încet şi cu uşile deschise şi l-am luat din mers. Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de studenţie, de Roma, când rǎmâneam fǎrǎ bani.

Rafael Friedrich: Da, acum realizez foarte clar. Îi scoseseră numărul din faţă şi nu-i mai rămăsese decât tăbliţa pe care scria “Spre...” Spre ce?

Anton Durcovici: Spre infinit, spre destinul, spre destinaţia noastră. Ai văzut ce simplu a fost, părinte? Suntem în dreptul cimitirului militar. În douăzeci de minute, în cel mult o jumătate de oră, ajungem... Ce faci, unde te tot uiţi în urmă?

Rafael Friedrich: De ceva timp se tot ţine un GAZ negru cu trei matahale în urma noastră. E ceva foarte suspect.

Anton Durcovici: Nu te trăda. Fă-te că nu observi şi întinde pasul repejor.

Primul Securist: Durcovici?

Al Doilea Securist: Cetǎţene Durcovici?

Al Treilea Securist: Unde te grăbeşti, cetăţene Durcovici? Nu vrei să stăm puţin de vorbă, aşa ca între bărbaţi adevǎraţi? Urcǎ în maşinǎ! E gratis!

Rafael Friedrich: Hingherilor!

Anton Durcovici: Nu-i băga în seamă, părinte Friedrich! Întinde bine pasul!

Primul Securist: Aaa! Te faci că eşti fudul de urechi, neamţule! Unde te trezeşti, la Bad Deutsch-Altenburg? În numele poporului muncitor, eşti arestat, cetăţene Durcovici! (îl bruschează) Ai înţeles?

Rafael Friedrich: Să nu îndrăzniţi să-l atingeţi pe episcop. Dumnezeu vă va pedepsi!

Anton Durcovici: Care este acuzaţia?

Primul Securist: Delict de uneltire contra ordinii sociale. Nu te-ai lămurit încǎ de ocupaţiile tale? Urcă în maşină!

Rafael Friedrich: Aveţi mandat de arestare?

Al Doilea Securist: Ha-ha! Cui îi trebuie?! Nouǎ, în niciun caz… În ce ţară te trezeşti, în America?! Te avertizez, Durcovici, comportă-te ca un bun cetăţean, ca unul supus. Se va ţine cont de asta când vei fi anchetat. Intră în maşină, fără zarvă!

Rafael Friedrich: Care este, vǎ întreb, acuzaţia?

Al Treilea Securist (către Friedrich): Nu fă scandal, tâmpitule! A fluierat pe mai multe voci în bisericǎ, nu ţi-e clar? Tai-o!... Ce ai, s-a umflat rânza-n tine?!... De ce nu eşti cuminte, popo? Deocamdată, n-avem nicio treabă cu tine, n-ai înţeles?! Eşti liber! Nu eşti tu peştele cel mare pe care vrem să-l prăjim la foc molcom... (sunetele unei fanfare mortuare din care rǎzbat plânsetele rudelor)

Primul Securist: Ce atâta pălăvrăgeală ca la uşa cortului? Dacâ se apropie procesiunea aia funerarǎ mai mult de noi, am încurcat-o cu toţii! Arestaţi-l odată, boilor, pe episcop, până nu se strânge lumea ca la urs şi-l face scăpat!

Al Doilea Securist: Intră odată în maşină, banditule! Mişcǎ!

Primul Securist: Sǎltaţi-l odatǎ, blegilor!  

Rafael Friedrich: Ba bine că nu! Lăsaţi-l! Oameni buni! Episcopul este arestat! Ajutooor! Ajutooor!

Al Treilea Securist: Nu te potoleşti? (îl loveşte pe Friedrich cu o manivelă în cap)

Rafael Friedrich: Auuu! Aju… (se prăbuşeşte fulgerat)

Primul Securist: Mda! Am venit pentru unul şi ne-am ales cu o pereche. Pe cocoşelul ăsta leşinat, băgaţi-l în portbagaj. O să avem ac şi de cojocul lui. Iar pe episcop, legaţi-l bine la ochi şi puneţi-l între voi!

Al Doilea Securist şi Al Treilea Securist: Să trăiţi!

Primul Securist: Executarea!

SCENA 7

România. O altǎ localitate catolică din Moldova.1949

Un ofiţer (agitat): Bine aţi venit, tovarâşe general! Permiteţi să raportez! Situaţia este deosebit de gravă, chiar una incendiară aş putea să afirm!

Generalul (calm): Aş fi preferat să aud că situaţia este sub control.

Un ofiţer: Am fost informaţi că, în momentul în care s-a încercat arestarea preotului local, în localitatea asta de catolici s-a pornit răzmeriţa. Gǎrzile parohiale au dat alarma printr-un clopot ascuns în pod, primarul comunist a fost sechestrat, maşina agenţilor răsturnată, iar biserica a fost rapid înconjurată cu oameni ca de un scut viu.

Generalul: Ce măsuri concrete aţi luat, căpitane?

Un ofiţer: Defensive. Aşteptăm ordine de la centru. Noi ordine. Ordine clare.

Generalul: Ce noi ordine, ce ordine clare mai vreţi, laşilor?! Doar n-aţi venit aici să faceţi plajă... Curtea Marţială vă mănâncă pe toţi! Nu e clar? Am avut eu de-a face cu alţii şi mai şi. Să vezi cum dau eu cu ei de pământ. Trageţi în ei cu tot armamentul greu din dotare! Dacă e nevoie aducem şi tancurile!

Un ofiţer: Tovarâşe general! Raportez cu respect că sunt numai femei şi copii. Câteva sute. Toţi bărbaţii au dispărut ca prin farmec, cred că sunt camuflaţi pe undeva prin pădurea din apropiere şi ne studiază atent toate mişcările. Ştiu ei ce ştiu. Nu avem permisiunea, nu avem dreptul să tragem în femei şi copii, tovarâşe general. Gândiţi-vă, cu toţi avem familii. Am fost împreună pe front, dar acolo ştiam clar cine este duşmanul. Pe cine trebuie să apere armata acum? Pe cine de cine? Nu e de joacă. O să iasă o adevărată belea.

Generalul: Bucureştiul e cu ochii pe noi şi tu, cǎpitane, te temi de nişte catrinţe care zbiarǎ, de nişte cǎmǎşi înflorate care bocesc. Se aşteaptă rezultate clare. Trebuie să dăm un exemplu hotărât până nu scapă total lucrurile de sub control. Trebuie intimidaţi toţi fanaticii ăştia religioşi!

Un ofiţer: Zeci de camioane pline cu soldaţi înarmaţi au înconjurat satul şi trupele sunt în poziţie de tragere... Un avion plin cu grenade patrulează din aer. Ce-i de făcut? Treaba e mult mai complicată decât ne-am fi putut aştepta. Sunt foarte hotărâţi. Nu dau niciun semn că ar putea ceda.

Generalul: Incompetentule! Batalion, ascultă comandă la mine! Trageţi foc de avertisment în aer! (plânsete şi ţipete) Foc!  

O femeie: Câinilor! (plânsete şi ţipete) Mi-aţi împuşcat fetiţa! Mi-aţi împuşcat fetiţa! Cǎtǎlina! Cǎtǎlina! (plânsete şi ţipete)

Generalul: Soldat, dă-mi portavocea! (la portavoce) Bandiţilor! Am înţeles că sunteţi înarmaţi pânǎ-n dinţi! Ascultaţi-mǎ: nu vǎ jucaţi cu focul, predaţi armele! Predaţi toate armele de foc şi lăsaţi organele statului…

Un bǎrbat: Care stat? Al cui stat? Cel al vânduţilor? Al iudelor?

Generalul: …Şi lăsaţi organele competente să-şi facă datoria! (tăcere) Unde sunt armele voastre?! Vǎ somez pentru ultima oarǎ sǎ le predaţi! Unde sunt armele voastre, am întrebat?! Încǎrcaţi arm’!... (în şoaptă) Ce e tot circul ăsta, cǎpitane, cu mărgelele alea colorate pe care le tot agită? Ce-au ridicat gloata aia de femei?!

Un ofiţer: Sunt rozariile cu care se roagă. Astea sunt “armele lor” cu care ne înfruntă, tovarâşe general... Ce facem?!

Generalul: La picior arm! (derutat) Oameni buni! Femei! Ce doriţi?! Care este nemulţumirea voastră?!

Un bătrân: Să nu-l arestaţi pe preotul nostru şi să-l eliberaţi pe episcopul nostru, pe Anton Durcovici!

Generalul: Dar episcopul vostru e liber ca pasǎrea cerului, a venit în maşină cu mine. Puteţi să-l vedeţi chiar acolo pe noul vostru episcop, pe venerabilul Marcu Glaser! (murmure)

O altă femeie: Nu acesta este episcopul nostru pe care îl ştim, episcopul nostru este Durcovici, Anton Durcovici!

Mulţimea: Durcovici! Îl vrem pe episcopul nostru Durcovici!

Generalul: Oameni buni, nu mă nenorociţi! Băgaţi-vă minţile-n cap! Întorceţi-vă liniştiţi la casele voaste şi sǎ uitǎm totul... Lăsaţi-mă să ies şi eu liniştit la pensie! Mai am doar câteva săptămâni! Pe urmǎ faceţi ce vreţi! Oameni buni!...

Mulţimea: Durcovici! Îl vrem pe episcopul Durcovici!

Generalul: Fiţi oameni de înţeles! Mǎ bǎgaţi în belea…

Mulţimea: Durcovici! Durcovici!

Generalul: Ce fel de naţie afurisită sunteţi voi de nu ne putem înţelege deloc?!

Mulţimea: Suntem catolici, adică români!

SCENA 8

România. Direcţia Generalǎ a Securitǎţii Poporului. 9 aprilie 1950

Anchetatorul-şef (citeşte amuzat de pe fişă): “Ocupaţia infractorului: episcop” Tare de tot! Foarte, foarte interesant! Aduceţi-l înăuntru pe arestat! (Anton Durcovici este adus mai mult pe braţe de către doi miliţieni) Cǎtinel, cǎtinel! Deci aşa arată un vajnic spion al Vaticanului şi agent al americanilor... Mama ei de meserie. Nici spionii nu mai sunt ce-au fost. Dezolant… Numele!

Anton Durcovici: Durcovici Anton, episcop catolic de Iaşi, de ani 62, cu ultimul domiciliu la Iaşi, strada Ştefan cel Mare 60...

Anchetatorul-şef: Care crezi că este motivul arestării tale?

Anton Durcovici: …Cel real?

Anchetatorul-şef: Omule, cine mai ştie astăzi ce este real şi ce nu... (realizând cǎ interogatoriul este ascultat) Aici eu pun întrebǎrile, ai înţeles! Motivul care ţi s-a comunicat la arestare, infractor Durcovici!

Anton Durcovici: “O piedică în drumul spre socialism.”  Asta mi s-a comunicat.

Anchetatorul-şef: Corect. Foarte corect. Bănuiesc că ştii şi de ce eşti acuzat, nu?

Anton Durcovici (mecanic): “Dușman al regimului comunist și coordonator al rezistenței anticomuniste din partea Bisericii Catolice din România.” O onoare prea mare, dacǎ-mi permiteţi.

Anchetatorul-şef: Puţin spus “coordonator”! Îl cunoşti pe acest individ abject? (îi întinde o fotografie de pe birou) A fost făcută acum două zile! Colaboreazǎ, se va ţine cont la proces! Fă un efort, unul mic!

Anton Durcovici: Care proces? Chiar credeţi cǎ va exista un proces, fie mǎcar şi un simulacru?

Anchetatorul-şef: Arestat! Rǎspunde la întrebare!

Anton Durcovici: Nu-l cunosc pe acest om, nu l-am văzut niciodată.

Anchetatorul-şef: Fǎ abstracţie de vânǎtǎi. Uită-te cu atenţie doar la ochii aceştia afundaţi adânc în orbite! E cineva foarte apropiat, foarte familiar, nu se poate să nu-l recunoşti de la o poştǎ. Ai putea sǎ-l salvezi. S-ar putea sǎ mai fie încǎ viu, dar nu pentru mult timp… Îl cunoşti sau nu pe acest individ?

Anton Durcovici: Nu. Categoric. Pot să dau şi în scris.

Anchetatorul-şef: Îţi dai seama că tot ce declari în scris poate fi folosit împotriva ta?

Anton Durcovici: Desigur. În prezent împotriva mea, în viitor în favoarea mea. Cât de relativ poate fi totul.

Tǎcere. 

Anchetatorul-şef: Nu-mi vine să cred că nu ţi-ai recunoscut propria fotografie. (râde necenzurat) Să trecem la lucruri mai serioase.

Anton Durcovici: Timpul e un dar foarte preţios făcut de Cel Atotputernic. Şi eu cred că e timpul să trecem la lucruri mai serioase.

Anchetatorul-şef: Te previn, arestat, nu încerca sǎ mǎ nǎuceşti cu frazele tale întortocheate… Ce dată crezi că e azi?

Anton Durcovici: Învierea Domnului.

Anchetatorul-şef: ???

Anton Durcovici: Paştele.

Anchetatorul-şef (iritat): Data, te-am întrebat! Data, nu sǎrbǎtoarile, fantasmagoriile voastre aiuristice din calendar!

Anton Durcovici: Fiecare zi dǎruitǎ de Domnul este o sǎrbǎtoare nu un numǎr… (sec) 9 aprilie, 1950

Anchetatorul-şef (urlǎ): Da, da, da! Vezi cǎ se poate colabora? Tu nu semeni cu ceilalţi descreieraţi. Clar. Nu, nu. Eşti mult mai periculos. Tu nu semeni deloc cu ceilalţi. Ia să ne apucǎm serios de treabǎ, ia sǎ ne facem conştiincios temele obligatorii, ia sǎ începem cu prima întrebare pe ziua de azi: Care a fost atitudinea ta în calitate de episcop faţă de regimul de democraţie populară?

Anton Durcovici (scrie cu toc şi cernealǎ pe foi mari, albe): “În activitatea mea de episcop catolic de Iaşi, eu am respectat regimul democraţiei populare şi m-am ferit întotdeauna de tot ce s-ar fi putut interpreta că ar fi îndreptat împotriva acestuia. De la început şi până în ziua arestării mele, am căutat să îndeplinesc îndatoririle mele religioase de episcop catolic şi am înlăturat din faptele şi cuvintele mele orice politică, având drept scop unic de a călăuzi clerul şi credincioşii catolici pe drumul mântuirii sufletelor, instruindu-i în credinţa lor religioasă. Dacă uneori atitudinea mea pare să fi fost îndreptată împotriva regimului democraţiei populare, cu privire la renunţarea la salariu, la vizitaţiile canonice făcute, la dispoziţiile date relativ la folosirea limbii materne, romană şi maghiară, în cântările bisericeşti, activitatea această religioasă era de acord cu libertatea religioasă garantată de regimul democratic şi nu putea fi în dezacord decât cu restricţiile puse acestei libertăţi şi cu ideologia Partidului Muncitoresc Român. Aceasta este declaraţia mea pe care o dau, susţin şi semnez.”^[19]

Anchetatorul-şef: Luaţi-l! (îşi şterge chelia cu batista şi ridicǎ receptorul) Aţi avut dreptate, tovarǎşe ministru! De altfel, aţi auzit totul. Uneori, am vaga senzaţie cǎ joacǎ teatru cu noi. Nu ştiu dacǎ putem risca un proces, fie el şi unul la foc automat, fie el şi unul cu uşile închise. Am înţeles cǎ a fost şeful generaţiei sale, cǎ are douǎ doctorate, unul în teologie şi altul în filozofie, ambele luate la Roma. E unul dintre clericii cei mai inteligenţi cu care am avut de-a face pânǎ acum. Are principii foarte clare, o atitudine foarte fermǎ contra regimului. N-am cunoscut niciodatǎ un om mai liber ca el. E prea, mult prea periculos! N-ar trebui, cred, sǎ ne expunem într-o confruntare publicǎ...  Care pe care! Am înţeles!... Am înţeles!... Cum sǎ ne dǎm bǎtuţi?!... Continuǎm, cum sǎ nu. Continuǎm.

SCENA 9

România. Bucureşti. Direcţia Generalǎ a Securitǎţii Poporului. 1 mai 1950

Anchetatorul-şef: Şi de ce credeţi cǎ mă interesează pe mine că 6199 nu se mai poate mişca?! Nu sunt Crucea Roşie Internaţională, dobitocule, ai înţeles? Aduceţi-l pe deţinutul 6199 aşa, chiar dacă nu se mai ţine pe picioare, aduceţi-l în starea în care se află arestatul, aduceţi-l chiar dacă e mort! (deţinutul este târât de gardieni înăuntru) Numele! (se aude doar o respiraţie foarte grea) Numele!

Anton Durcovici: Apă!... Apă!...

Anchetatorul-şef: Numele am zis! Crezi c-ai să reuşeşti să mă faci să-mi pierd serviciul din cauza ta, nenorocitule de 6199 ?

Anton Durcovici: Apă!...

Anchetatorul-şef (aparent calm): Arestat, de ce eşti împotriva Republicii, spune-mi de ce eşti împotriva Republicii Populare Române?

Anton Durcovici: Mi-e sete!...

Anchetatorul-şef: O faci pe niznaiul, ai? Lasă teatrul! Cu mine nu merg chestiile astea prosteşti cu care i-ai pǎcǎlit pe toţi pân-acum, arestat Durcovici! Să nu crezi că am inimă de carne, inima mea e de fier. Daaa! Dacă nu aveam inima asta de fier, dacă nu exista lupta de clasă de la noi, gradele pe care le vezi nu-mi mai atârnau astăzi pe umăr, îmi ştergeam mucii cu mâneca hainei şi lustruiam pe undeva cu scuipat pantofii bocciilor şi ciricliilor lângă Piaţa Matache ori lângă Gara de Nord.

N-a trebuit să-mi tocesc ani în şir coatele pe băncile şcolilor de aiurea ca să ajung cineva aşa cum ai ajuns tu. La ce folos? N-a trebuit să citesc camioane, vagoane de cărţi ca tine ci doar o broşură, o simplă broşură. N-ai carte ai parte! (fredonează parodic Internaţionala) Care-i hoţul care-i prostul?

Sunt şmecher, ştiu să-i duc de nas pe “ăia”, nu ca tine, Durcovici, care se pişâ contra vântului! Zic ce zic “ăia”, fac ce-mi cer “ăia” şi o duc bine pe lângă “ăia”, nu ca tine, Durcovici, prostule! Stau în centru, în pălăţelul unui fost industriaş căruia i-am venit de hac şi l-am trimis cu tot cu familie sǎ se recreeze puţintel la Jilava... Am maşină la scară la orice oră din zi şi din noapte vreau eu. Pot să mă duc la Capşa cu câte pipiţe vreau, când vreau, ori de câte ori vor muşchii mei...

De asta lupt eu, prietene, pentru Republică. Din "convingere”. De asta lupt eu pentru “egalitate”, pentru “prietenia dintre muncitori şi ţărani”. Hainele astea urâte de toţi, gradele astea de care tuturor le e frică şi care îi fac pe toţi să se-ngrozeascǎ şi să umble cu capu-n pământ atunci când trec pe lângă mine, le-am obţinut cu atâta trudă şi sudoare în sfânta luptă de clasă, doar cu ajutorul pumnilor ăstora, încât n-am niciun chef să le pierd din cauza unui imbecil cu ifose ca tine care habar n-are ce se-ntâmplǎ pe lumea asta şi a asmuţit toate babele fǎrǎ dinţi sǎ-şi atârne icoanele la porţi.

Anton Durcovici: Puternicǎ mai trebuie sǎ fie Republica asta dacǎ tremurǎ, dacǎ se teme de nişte bǎtrâne amǎrâte cǎrora li s-a furat tot...

Anchetatorul-şef (imperturbabil): Gura! Sunt sătul până peste gât de foamea şi mizeria din mahalaua în care-am trăit, pân-a nu veni Republica. Cine mă respecta pe mine înainte de a veni Republică? Cine eram eu pân-a nu veni Republica? Neica Nimeni!!! Ha! Nu mai vreau să mă întorc acolo, nu mai vreau să mă gândesc nicio secundă că m-aş mai putea întoarce acolo, că aş fi nevoit să mă întorc acolo, ai înţeles?

Anton Durcovici: Gândiţi-vă la pǎrinţi.

Anchetatorul-şef: Ceee?! Spune-mi ce mi-au dat mie mama şi tata? Nimic! Absolut nimic! Nişte cretini care-au simţit bine un sfert de ceas împreună după o beţie zdravănă şi apoi m-au azvârlit în lumea asta ca pe o mǎsea stricatǎ ca să mă dau cu capul de toţi pereţii. De asta când vine vorba despre Republică eu nu am nici mamă, nici tată, nici Dumnezeu; când este vorba despre Republică, pentru Republică, şi pe tată din groapă îl omor pentru a doua oară, pentru a treia oară dacă trebuie, dacă mi-o cere Partidul Muncitoresc. Mama mea e Republica, ai înţeles?

Anton Durcovici: Partidul tău... nu este... Dumnezeu!

Anchetatorul-şef: Aaa! A înviat mortul, a început să glăsuiască! Cunoaştem atitudinea ta răuvoitoare faţă de regimul comunist... Ia să auzim numele mortului. (îl loveşte studiat) Numele am zis!

Anton Durcovici: Durcovici Anton, episcop catolic de Iaşi... de ani 62... cu ultimul domiciliu la Iaşi... strada Ştefan cel Mare 60...

Anchetatorul-şef: Cu ce nu mai eşti de acord, “intelectualule”?

Anton Durcovici: Cu naţionalizarea şcolilor bisericii catolice.

Anchetatorul-şef: Buuun!

Anton Durcovici: Cu reforma agrară înfăptuită de comunişti.

Anchetatorul-şef: Buuun!

Anton Durcovici: Cu naţionalizarea întreprinderilor.

Anchetatorul-şef: Foarte bine! Atât, doar atât poţi, Durcovici? Ce reprezintă pentru tine, Durcovici, comunismul?

Anton Durcovici: “Pentru mine comunismul prezintă un pericol pentru credinţa catolică la noi în ţară şi am căutat permanent să-i feresc pe credincioşi de acest pericol prin a-i împiedica să-şi însuşească această ideologie materialistă”^[20]

Anchetatorul-şef: S-a notat! Care a fost poziţia ta faţă de înscrierea catolicilor în Partidul Comunist? Fii generos! Dezvoltă!

Anton Durcovici: “Cat mă priveşte pe mine ca episcop de Iaşi, am avut următoarea atitudine faţă de comunism şi înscrierea credincioşilor în partid. Nu am vorbit niciodată credincioşilor despre aceste subiecte, iar preoţilor, care mă întrebau ce răspuns să dea credincioşilor, când întreabă dacă au voie să se înscrie în partidul comunist sau nu, le răspundeam aşa: Comunismul din cauza ideologiei materialiste este o primejdie pentru credinţă (s.n.), dar când celui ce se înscrie nu i se cere lepădarea de credinţă şi de altă parte el este bine instruit în adevărurile credinţei sale şi întrebuinţează mijloacele de a se-ntări în ea cum sunt rugăciunea, frecventarea sacramentelor, continuarea instrucţiei, primejdia este înlăturată sau îndepărtată şi deci înscrierea lui în partid poate fi tolerată (s.n.); dacă însă credinciosul care întreabă nu este destul de instruit în credinţă şi deci primejdia pentru că este gravă şi apropiată, el are de ales între pierderea sau mântuirea sufletului său, în astfel de condiţii nu i se poate permite înscrierea în partid. Aşadar, le spuneam preoţilor; primejdia nefiind egală pentru toţi şi necerându-se în general lepădarea de credinţă, nu se poate da o dispoziţie generală, ci fiecare caz trebuie considerat în sine şi răspunsul poate varia de la om la om. Aceste directive le-am formulat pe baza principiilor de morală creştină şi pe baza celor ce ştiam despre atitudinea partidului comunist român faţă de libertatea religioasă a membrilor săi”^[21]

Anchetatorul-şef: Destul! Luaţi-l! (sunǎ telefonul, la ridicarea receptorului Anchetatorul-şef ia instinctiv poziţia semnului întrebǎrii) Sǎ trǎiţi, tovarǎşe director! Da, da, sigur cǎ da, nu e nicio problemǎ!

SCENA 10

România, Curtea unei case particulare din centrul Bucureştiului. Anton Durcovixci aşeazǎ nişte cǎrǎmizi într-o roabǎ.

O fetiţǎ la o fereastrǎ: Banditule, banditule, banditule!

Anton Durcovici: …

O fetiţǎ la o fereastrǎ: Banditule, banditule, banditule!

Anton Durcovici: Cu mine vorbeşti?! De unde ştii cǎ sunt bandit?

O fetiţǎ la o fereastrǎ: De la tata. Aşa mi-a spus tata când te-au adus legat la noi în curte... Nene banditule, mǎ iei şi pe mine sǎ mǎ tragi cu roaba? Mǎ iei?

Anton Durcovici: …

O fetiţǎ la o fereastrǎ: Nene banditule, mǎ iei şi pe mine sǎ mǎ tragi cu roaba?

Anton Durcovici: Bandiţii trag cu pistoalele, nu trag pe nimeni cu roaba, fetiţǎ…

O fetiţǎ la o fereastrǎ: Nu?! Ce pǎcat!

Anton Durcovici: Ai spus cumva cuvântul magic?

O fetiţǎ la o fereastrǎ: Care cuvânt magic?

Anton Durcovici: “Te rog”…

O fetiţǎ la o fereastrǎ: Trebuia sǎ-l spun?

Anton Durcovici: Bineînţeles. Ori de câte ori îţi doreşti ceva important trebuie sǎ spui neapǎrat “te rog”.

O fetiţǎ la o fereastrǎ: Tatǎl meu mi-a spus cǎ oricând doresc ceva e de ajuns sǎ spun “vreau”… Cui ar trebui sǎ-i spun “te rog”?

Anton Durcovici: În cazul de faţǎ, mie.

O fetiţǎ la o fereastrǎ: Cum sǎ-i spun“te rog” unui bandit?!

Anton Durcovici: Vezi, fetiţo, eu nu sunt bandit, ai înţeles? Tatǎl tǎu este bandit pentru cǎ mǎ ţine legat aici şi nu mǎ lasǎ sǎ mǎ întorc la copilaşii mei ca sǎ pot sǎ mǎ-ngrijesc de ei cum se cuvine. Eu sunt un om bun şi de aceea am sǎ te plimb prin curte cu roaba.

O fetiţǎ la o fereastrǎ: Minunat, minunat! Ai mulţi copilaşi care te aşteaptǎ?

Anton Durcovici: Sǎ zicem câteva mii. Dar, cu siguranţǎ, sunt mai mulţi, mult mai mulţi…

O fetiţǎ la o fereastrǎ: Ai dreptate. Un bandit nu poate sǎ aibǎ niciodatǎ atâţia copii care sǎ-l aştepte sǎ se-ntoarcǎ la ei, un om bun – da.

SCENA 11

România. Bucureşti. Direcţia Generalǎ a Securitǎţii Poporului. 18 mai 1950.

Anchetatorul-şef: Aduceţi-l înăuntru pe arestat!

Anton Durcovici: ...

Anchetatorul-şef: Cine este Bişoc Anton?

Anton Durcovici: “Preotul Bişoc Anton este din 1947 superiorul provincial al călugărilor Franciscani Conventuali din provincia Moldovei şi este totodată parohul de Săbăoani, judeţul Roman.”^[22]

Anchetatorul-şef: Ce relaţii existau între tine şi Bişoc Anton?

Anton Durcovici: “În calitate de paroh acest preot primea din partea mea aceleaşi directive care erau date şi celorlalţi membri ai clerului parohial [...] Într-un timp i-am dat sarcină ca, având în ordinul său preoţi disponibili, să rezerve pe unii dintre aceştia, pentru ca ei, atunci când alţi preoţi vor fi arestaţi, să facă şi în haine civile asistenţa religioasă a credincioşilor catolici; această propunere el nu a primit-o (s. n) negăsind-o conform cu regula ordinului său.”

Anchetatorul-şef: “Sfântule”! Bagǎ de seamǎ, “sfântule”!  Ce urmăreai cu aceasta? Urmăreai ceva, Durcovici?

Anton Durcovici: “Prin această directivă urmăream de a se face asistenţă religioasă în formă ilegală contrar dispoziţiunilor date de Ministerul Cultelor.” (s.n.)

Anchetatorul-şef^[23]: Minunat! Răspunde cu “da’ sau “nu”! E adevărat că în ziua de 16 septembrie 1948 ai fost în comuna Grigoreni, judeţul Bacău, unde, însoţit de un sobor de preoţi ai oficiat slujba religioasă la sfârşitul căreia ai îndemnat populaţia să nu primească şi să nu citească broşuri cu caracter democratic, să nu dea ascultare celor care urmăresc desfiinţarea credinţei şi să asculte de preoţii catolici, trimişii papei pe pământ?

Anton Durcovici: Da.

Anchetatorul-şef: Răspunde cu “da’ sau “nu”, “sfântule”! E adevărat că în ziua de 20 septembrie, 1948, ai fost în comuna Gârleni, Bacău, satul Lespezi unde ai oficiat slujba religioasă şi unde cu ocazia predicii ai solicitat enoriaşilor catolici să asculte de preoţi căci dânşii sunt trimişii papei de la Roma şi ai lui Dumnezeu şi să nu asculte de cei ce nu cred în Dumnezeu şi Biserică [...] şi că predica ai terminat-o cu lozinca “Jos cei care luptă împotriva bisericii catolice!”

Anton Durcovici: “Jos cei care luptă împotriva bisericii catolice!” Îmi amintesc foarte bine. Da, sigur că da! Foarte exact!

Anchetatorul-şef: Răspunde cu “da’ sau “nu”! E adevărat că în ziua de în ziua de 22 septembrie, 1948, după oficierea slujbei în comuna Valea Seacă ai ţinut o predică în care ai afirmat că numai Papa Pius al XII-lea va putea salva catolicismul şi nu acei care se ţin de politică şi duc poporul spre pierderea credinţei şi că în niciun stat, poporul de religie catolică nu face parte din aparatul politic, deşi mai sunt o serie de catolici care au rătăcit, însă aceştia să nu fie ascultaţi, fiindcă sunt lupi îmbrăcaţi în piele de oaie, că aceia care fac politică nu mai au mult şi-şi vor găsi locul meritat, arătând că numai crezând în biserică vor putea învinge, întrucât biserica a învins totdeauna. E adevărat că la sfârşit ai strigat: “Jos cu aceia care luptă contra papei!”

Anton Durcovici: Da. Cu tot sufletul. Foarte adevărat.

Anchetatorul-şef: Ai pus tineretul să jure că nu se va lăsa de credinţă?

Anton Durcovici: Da.

Anchetatorul-şef: Ai spus că sunt popoare care trăiesc ca vitele, nu au credinţă, trăiesc în desfrâu şi râvnesc la bunurile altora, lăsând să se înţeleagă că acesta ar fi Statul Sovietic?

Anton Durcovici: Da.

Anchetatorul-şef: Ai curaj să semnezi şi această declaraţie, Durcovici?

Anton Durcovici: Daţi-mi o hârtie şi un stilou!

Anchetatorul-şef: Ai mult curaj, Durcovici, prea mult curaj chiar şi pentru un sfânt… De unde atâta curaj?!

Anton Durcovici: Am atât curaj cât îi trebuie unui om. Nimic mai mult.

Anchetatorul-şef: Dacă ar mai fi existat încă 999 de oameni ca tine în România, n-am fi putut face nimic, ţara asta ar fi arătat cu totul altfel acum.

Anton Durcovici: „Am căutat printre ei un om care să ridice un zid și să stea în spărtură înaintea Mea pentru țară, ca să nu o distrug, dar nu am găsit [niciunul].“^[24]

Anchetatorul-şef: Păcat! Ţi-ai semnat singur condamnarea la moarte. Cât ai fost în libertate se cheamă că ai fost în rai; aici, în timpul anchetei de la Direcţia Generalǎ a Securitǎţii Poporului se cheamă că ai fost în... în... cum se zice la chestia aia intermediară care există numai la voi la catolici?

Anton Durcovici: Purgatoriu. De fapt, pentru mine a fost staţiunea I.

Anchetatorul-şef (nepricepând sensul exact): Da, da, chiar că poţi să zici că aici ai fost ca într-o adevărată staţiune de lux. De săptămâna viitoare lucrurile se schimbă, de săptămâna viitoare îţi facem băgăjelul şi pleci cu duba...

Anton Durcovici: Unde?!

Anchetatorul-şef: În iad.

Anton Durcovici: Aha! Nu e frumos să mai zăbovesc prea mult dacă sunt chemat şi acolo. Atunci se cuvine să ne luăm bun rămas. Eu plec, dar sufletul meu rămâne cu dumneavoastrǎ şi pentru ultima vedere vǎ dau binecuvântarea mea, din tot sufletul, ca să vǎ apere de semnul lui Iuda...

SCENA 12

România. Bucureşti. Direcţia Generalǎ a Securitǎţii Poporului. 28 mai 1950

Anchetatorul-şef (extrem de familiar): Gloria!!! Ce surpriză plăcută să mă vizitezi în “bârlogul” meu! De obicei, eu eram cel care te vizita atât, atât de discret... Ce amintiri, ce amintiri! (miroase lung, aproape obscen) Mă bucur că îţi place parfumul pe care ţi l-am dăruit. Oricât am behăi şi tuna împotriva francezilor şi a italienilor, trebuie să recunoaştem că se pricep bestiile alea sclifosite la parfumuri. Ce-i al lor, e al lor!... Dă-mi voie să-ţi torn un pahar cu ceva foarte capitalist! Cu ce ocazie pe la noi, domnişoară?

Securista: Tovarăşa Ştefănescu, fostă Weismann, este suficient, tovarăşe... fost tovarăşe... Mă confunzi, sublocotenente şi te avertizez că nu-mi place să fiu confundată, mai ales de indivizi degeneraţi de teapa ta… De ce ne-ai ascuns ce-ai fǎcut pe frontul din Rusia? Credeai cǎ n-o sǎ aflǎm?… Credeai cǎ n-o sǎ ne dǎm seama?... Ai fost instruit doar sǎ nu te încrezi în nimeni. Apropierea mea de tine a fost doar o simplǎ misiune, una de rutinǎ, ce credeai? Sentimentele de duzinǎ sunt doar pentru burghezi… Reţine, pentru binele tău ulterior! Nu cred că ne-am mai văzut vreodată, nu cred că ne cunoaştem.

Anchetatorul-şef: Sunt absolut de acord. Nu cred că ne-am mai văzut vreodată, nu cred că ne cunoaştem, dar putem să sperăm.

Securista: Am venit să te anunţ personal că nu suntem mulţumiţi de rezultatele anchetei pe care o desfăşori în legătură cu “obiectivul naţional Durcovici”! Suntem obligaţi sǎ-l condamnǎm şi nu putem motiva… Puteai sǎ fii mai inteligent decât el, doar pentru asta ai fost pregǎtit. Ştiai doar ce scrie în raportul celor de la Iaşi: „Fiind foarte abil, nu discută, nici nu critică, lăsând să se înţeleagă, prin atitudinea şi manifestările sale, că nu este în asentimentul actualului guvern”, […] creând o „atmosferă imposibilă” în satele catolice devenite adevărate „focare catolice de instigaţii antidemocratice” […] şi responsabil de a fi antrenat o „masă înapoiată” la „acţiuni subversive” sau „direct făţiş” împotriva guvernului comunist,[25]. (apasă pe interfon) Maior Ştefănescu! Aduceţi-l sus pe 6199!

Anchetatorul-şef (fâstâcit): 6199?! Un caz cu adevărat dificil, Glo... tovarăşă maior Ştefănescu. N-am fost informat că veniţi...

Securista: Ai uitat că elementul surprizǎ reprezintă esenţa activităţii noastre?

Anchetatorul-şef: O, da! Tocmai pregăteam un raport detaliat... Daţi-mi un scurt răgaz.

Securista: Al câtălea?! Tovarăşii de la centru şi-au pierdut răbdarea de mult. Elementele dosarului lui 6199 sunt mai mult decât firave, Un reacţionar, un element atât de periculos pentru societate cum e episcopul ăsta papistaş, un trădător evident, şi să nu găsiţi nicio dovadă clară împotriva lui ca să putem demara procesul? A trecut un an şi niciun fel, niciun fel de rezultate, sublocotenente?! Trist, foarte trist. Cei de la Centrală sunt foarte dezamăgiţi, ca să nu spun altfel... Misiunea ta a luat sfârşit, tovarăşe, ne-ai înşelat aşteptările, misiunea ta se încheie aici. Poţi să cobori. Jos te aşteaptă o maşină. Nu lua niciun lucru personal cu tine. Da, da, fără umbrelă. Acolo unde o să mergi, la reeducare, n-o să mai ai nevoie. Am auzit cǎ nu prea ţi-au plǎcut ofiţerii ruşi… Pentru binele tǎu, încearcǎ sǎ-ţi aduci aminte tot ce-ai fǎcut în Rusia.

Anchetatorul-şef: Gloria!

Securista: Dă-mi voie să-ţi dau un sfat: Gloria, proasta aia exaltată cu care mă tot confunzi, e moartă demult, de fapt nici nu existǎ pentru nasul tǎu, nici n-a existat dacă nu ştiai, dacă n-ai înţeles, ţărane! E o invenţie, numele unei capcane… Lasă arma, sigiliul, legitimaţia şi cheile biroului pe masă!

Anchetatorul-şef: Gloria! (se aud nişte bătăi în uşa biroului)

Securista: Au venit! Fii demn! Poartă-te ca un adevărat bărbat! Recunoaşte tot! Asta o să conteze mult la proces!

Anchetatorul-şef: Care proces?!

Anton Durcovici (întâlnindu-şi privirea cu cea a anchetatorului-şef): “Fericiți cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor..” ^[26]

Securista: Al tău, tovarăşe! Ăsta o sǎ fie sigur, ţi-o garantez! Adio!... Intră 6199! Te credeam mai fioros... Curaj! (gardienilor) Răstigniţi-l de birou! Fǎrǎ urme! Puneţi-i scândura pe piept şi loviţi-l pânǎ-i dizlocaţi toate mǎruntaiele!

Anchetatorul-şef (disperat, de pe hol): Gloriaaa! Gloriaaa!

Securista: Vorbe, vorbe, vorbe!... Ieşi!!!... Ce vă holbaţi?! Descălţaţi-l pe arestat! Pentru cine “lucrezi” 6199? Cine te plǎteşte?

Anton Durcovici: Bunul Dumnezeu! El e cel care ne plǎteşte pe toţi.

Securista: Loviţi!

Anton Durcovici: “Fericiți cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiați.”

Securista: Altoiţi-i tălpile pânǎ se fac ca nişte pâini! Mai cu vânǎ! Mai cu vânǎ!

Anton Durcovici: “Fericiți cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul.”

Securista: Ridicaţi-l! Care este calea ta de comunicaţie cu Vaticanul?

Anton Durcovici: Cea oficială!

Securista: Electroşoc! (gardienii se execută) Spion nenorocit! Vândutule! De unde a aflat Vaticanul de arestarea ta, prin cine? Numele! Care este calea ta de comunicaţie cu Vaticanul?

Anton Durcovici: “Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate pentru că ei se vor sătura... Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire... Fericiți cei curați la inimă, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu....”

Securista: Calea ta comunicaţie cu Vaticanul? Electroşoc! Ce război pregătesc Anglia, SUA şi Vaticanul împotriva Republicii Populare Române? Care este numǎrrul de soldaţi, care este numǎrul de generali ai Vaticanului?... Măriţi tensiunea! Electroşoc!

Anton Durcovici: “Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu...

Securista: Măriţi tensiunea la maximum! Electroşoc! Electroşoc! Electroşoc!... Care este lista cu preoţii spioni ai Vaticanului? Data când va fi atacatǎ România de americani!

Anton Durcovici: “Fericiți cei persecutați din cauza dreptății, pentru că a lor este împărăția cerurilor.”

Securista: Dezlegaţi-l! Simulantul! Crede că poate prosti pe toată lumea! Aruncaţi o găleată de apă peste el! Ce vă zgâiţi?! Ce vă zgâiţi?! Vreţi sǎ schimbaţi locurile cu el? Buşiţi-l de pereţi pânǎ-i dǎ borşul pe nas! (isteric) În stomac! Loviţi-l în stomac şi în piept cu ciocanul de lemn!...

SCENA 13

România. "Închisoarea Sighet", 2 septembrie 1951.

Rafael Friedrich: Sfântǎ Fecioarǎ, ajutǎ-ne să ni se împlinească dorinţa de a mai celebra o dată Sfânta Liturghie!

Monseniorul Alois Boga (nostalgic): Nişte firimituri de pâine ori nişte boabe de grâu am mai putea gǎsi noi, am mai putea face rost, Friedrich, dar vin în închisoare?!… Ar trebui sǎ se-ntâmple o adevǎratǎ minune pentru asta.

Rafael Friedrich: Nu ştiu de ce, dar ceva îmi spune cǎ o sǎ facem rost şi de vin, nu pentru una ci pentru mai multe liturghii.

Monseniorul Alois Boga: Sǎ ne rugǎm!

Miliţianul “Piccolo” (pe hol): Drepţi, bǎ’ mucea, drepţi! Aici nu sunteţi la Aiud, la Gherla ori la Jilava! Aici nu sunteţi la Canal, bǎ’ geografie, bǎ’ figurǎ geometricǎ! Aici sunteţi în tabǎra de odihnǎ, bǎ’ carte poştalǎ! În tabǎra de odihnǎ, s-a-nţeles?!

Rafael Friedrich: “Piccolo”, a intrat de gardǎ, Piccolo, monseniore Alois Boga:! Credeam cǎ l-a pârât cineva şi l-au transferat sǎ pǎzeascǎ gardul… Avem din nou veşti!

Miliţianul “Piccolo” (pe hol): Bă’ jegoşilor, care mai mişcă în front, băăă’, la ora asta! Bǎ’! Care bate morse din astea ciudaturi (sic!) la perete? Care, dracului, trage cu urechea la uşi?! Vă mănâncă mama lu' procest (sic!) verbal! Gălăgia! Gălăgia!!!

Rafael Friedrich: Pst! Pst! “Piccolo”!... “Piccolo”!

Monseniorul Alois Boga: Pst! Pst! “Piccolo”, ce-a fost cu alarma şi cu împuşcăturile de azi noapte?

Miliţianul “Piccolo” (dur): Mă, care chiţcăi acolo pe douǎ voci?! Mucles sacanaua! Mucles, mă’! Mă’, care-o faci pe deşteptul cu mine, mă’, şobolane, măăă!!! Dacă-ţi dau una, te pupă mă-ta rece ca pe salata de sfeclǎ! Te bag cu râtul în tinetă, mă’, n-auzi?! (încet, prin vizetă) Binecuvântează monseniore Boga! Binecuvântează părinte Friedrich!... Un evadat, ce să fie, de fapt unu’ care a încercat să evadeze. Cred că era cam ţicnit săracu’. Unul dus cu pluta. Nu stătea prea bine cu aritmetica., dar se credea Al Capone. Unu’ care n-a înţeles că de la Sighet nu se poate evada decât mort, că de aici, de când sunt eu, n-a reuşit să evadeze nimeni niciodată. Deja cred că a şi fost îngropat gol cum l-a fǎcut mǎ-sa, fără cruce şi fǎrǎ sicriu... N-aţi simţit mirosul paielor arse scoase din salteaua lui, n-aţi auzit scârţâitul furgonului militar?!

Rafael Friedrich: De trei ori, da’ credeam c-au adus sacii de cartofi mucegăiţi la bucătărie. Mai bine nu l-am mai fi auzit... “Doamne Isuse Cristoase, mântuitorul nostru, priveşte-i pe aceia care nu au speranţă în tine, fiindcă nu te cunosc, fă-i să creadă în înviere şi în viaţa veşnică. Tu, care le-ai dat orbilor lumină ochilor spre a te putea privi, arată chipul tău acelor răposaţi care încă    n-au văzut strălucirea ta. Tu, care permiţi ca locuinţa noastră pământească, adică trupul nostru, să se destrame, dă-ne o locuinţă veşnică în ceruri.”

Monseniorul Alois Boga: Amin, frate Friedrich!... Ai mai aflat “Piccolo” pe cine au mutat ieri în celulele de la etaj?

Miliţianul “Piccolo”: Marfă de lux! Toţi unu’ şi unu’. O parte impresionantă a elitei politice şi religioase româneşti de dinaintea celui de-al doilea război, aia care a făcut România Mare… S-au umplut până la refuz toate celulele de atâtea creiere strălucite, încât, uneori, cred că nici nu mai e nevoie de becurile astea chioare de peste tot... Cei care împart mâncarea (şi aşa destul de firavă) au trebuit să înjumătăţească porţile de terci ca să ajungă cât de cât la toţi. Toate celulele sunt pline ochi. Nu mai ai loc nici cât să arunci niciun ac, d-apoi o privire.

Monseniorul Alois Boga: Ai recunoscut pe cineva?

Miliţianul “Piccolo”: Cum să nu, că doar mai citim şi noi din gazetele pe care le primim la penitenciar! I-am văzut ieri la controlul medical pe foştii prim-miniştrii Constantin Argetoianu şi Iuliu Maniu împreună cu secretarul acestuia, pe Corneliu Coposu, pe marele Gheorghe I. Brătianu care tot repeta de zor în faţa unui perete mucegăit: "Politica e un lucru grav, domnilor!", pe Ion Mihalache, tataia ţărăniştilor, pe episcopii greco catolici Valeriu Traian Frenţiu şi Iuliu Hossu, pe istoricul Papacostea şi pe generalii Cihoski, Vasiliu, Racoviţǎ şi Pais. Fruntea ţării. O întreagă grădină de statui adusǎ cu mǎrfarele din toate colţurile ţǎrii şi îngrămădită cu forţa în mocirla şi jegul de aici. Mulţi dintre ei tremurau din toate încheieturile şi scânceau ca nişte copii mari... Când vor veni gerurile, decimarea va fi la ordinea zilei. Nu cred că vor rezista mult... Majoritatea dintre ei sunt nişte bătrâni foarte bolnavi şi speriaţi.

Monseniorul Alois Boga: Ne e parcǎ ruşine sǎ mai simţim româneşte, terfelim, ne batem joc de tot ce e sfânt… Păcat, mare păcat, după tot ce au făcut ei pentru ţara asta.

Rafael Friedrich: Când o sǎ ne revenim? Viitorul o sǎ se rǎzbune crunt pentru aceste rǎtǎciri... Parcǎ suntem un neam blestemat...

Miliţianul “Piccolo”: Am auzit că săptămâna viitoare, pe 10 septembrie, mai aduce un lot nou, numa’ cu preoţi de-ai voştri... Luaţi de-aici sfertul ăsta de pâine uscatǎ şi bǎgaţi-l repede la ghiozdan. Dosiţi-l bine. Dacă vi-l găseşte ăl de mă schimbă mâine dimineaţă, eu nu ştiu absolut nimic. S-a înţeles? (reamintindu-şi) Ah, am uitat!  L-au mai adus pe unu’ nou care-i zice Sfântu’, da’ nu l-am vǎzut cum aratǎ la ochi cǎ nu e-n sectoru’ meu; şi-l ţin mai mult pe la Neagra şi-n carantinǎ cǎ-i încǎpǎţânat rǎu şi o tot ţine pe-a lui. Nu vrea sǎ colaboreze şi pace. Se spune cǎ i-au adus într-o noapte o tânǎrǎ uşuraticǎ în celulǎ ca sǎ-l compromitǎ. Dimineaţa i-au gǎsit rugându-se amândoi în genunchi… Nici ǎia de la Bucureşti nu i-au dat pe cap şi ni l-au trimis plocon nouǎ, cu sau fǎrǎ proces, nimeni nu ştie nimic… Vai de steaua lui, aici o sǎ-i putrezeascǎ oasele dac-o mai ţine tot aşa! Vor sǎ dea cu el tare de pǎmânt, aşa ca un exemplu, am auzit, da’ rǎu tare de tot şi-l ţin tot numa-n bǎtǎi şi electroşocuri…

Rafael Friedrich şi Alois Boga se uitǎ pentru o clipǎ, unul la altul, cu subînţeles. Se aud gratii descuiate în grabǎ, voci imperative şi sunet de cizme amplificat de ecou.

Supracontrolul lui Gheorghe Enoiu! Mama mǎ-sii de treabǎ! Gata! Întoarceţi-vă rapid cu faţa la zid şi staţi nemişcaţi! (cei doi se conformează tacit, “Piccolo” îşi reintră în rolul de dur) Bă’ jegoşilor, care mai mişcă în front, băăă’! Vă mănâncă mama lu' procest (sic!) verbal dacǎ vǎ prind cǎ faceţi cruce ori vǎ rugaţi! Bostanu’ la cutie! Gălăgia! Vă bag cu capul în tinetă, mă’! Care mai chiscuie, mă’?! Nu se-aude, mă’?!  Su’ pat aduna-rea!

SCENA 14

România. "Închisoarea Sighet", octombrie 1951, celula comună 44.

Rafael Friedrich: Trimite-ne darurile Tale sfinte, Isuse!

Monseniorul Alois Boga: Sfântǎ Fecioară ajută-ne să avem fericirea să ni se împlinească dorinţa de a mai putea celebra măcar o singură o dată Sfânta Liturghie cât mai suntem în viaţǎ!  (oftează)

Rafael Friedrich şi Otto Farrenkopf: “Bucură-te Marie, cea plină de har! Domnul este cu...” (uşa celulei se deschide brusc şi în cadrul ei este împins cu brutalitate şi aproape dezbrăcat Anton Durcovici)

Anton Durcovici: Sunt gol şi... mi-e frig! Frig!

Otto Farrenkopf: Să nu fie un alt provocator... Ştiţi ce-am păţit cu celǎlalt...

Rafael Friedrich: Cine eşti, omule?

Anton Durcovici: Friedrich, dragul meu Friedrich, ce-ai albit!

Otto Farrenkopf: De unde sǎ te ştie, Rafael?! Clar. V-am spus cǎ e un provocator!

Rafael Friedrich: Ne cunoaştem de undeva?!

Anton Durcovici: Friedrich! Ego sum, Friedrich! Nu mǎ mai recunoşti?! Sunt episcopul Antonius!

Monseniorul Alois Boga şi Otto Farrenkopf: Durcovici?! În ce hal te-au adus... ticăloşii...

Anton Durcovici: “Nec iota unum!”[27] N-au reuşit sǎ scoatǎ nimic de la mine, nicio iotǎ din ceea ce nu am vrut.

Otto Farrenkopf: Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!

Rafael Friedrich: Ajutaţi-mǎ sǎ-l ridic!

Anton Durcovici: M-au târât dezbrăcat, Friedrich, prin toată închisoarea ca să mă ruşineze... Poate să-mi dea cineva ceva ca să mă acopăr? (cei trei se reped să-l acopere)

Monseniorul Alois Boga: Niciun munte nu poate fi ruşinat, prietene. Odihneşte-te!

Anton Durcovici: Fraţilor, nu vă lăsaţi! Purtaţi crucea suferinţei cu dăruire faţă de Dumnezeu! Va veni şi ziua mântuirii!

Rafael Friedrich: Odihneşte-te, Preasfinţite! Iartă-mă că nu te-am recunoscut!

Otto Farrenkopf: Întinde-te aici pe pat! Uşor, uşor! Odihneşte-te!

Anton Durcovici: Îmi apar în faţa ochilor tot soiul de grozǎvii pe care nu pot sǎ le uit… Nu pot sǎ închid ochii, sǎ dorm... Mi-e foame şi mi-e sete...

Monseniorul Alois Boga: Ne gândeam să împărţim mai târziu în trei colţul ăsta de pâine ori poate sǎ facem din el un rozariu. Nu e pentru cine se pregăteşte, dar pentru cine se nimereşte. Încearcă să-l înghiţi. Mestecă încet. Hai, fă un efort. Unul mic.

Anton Durcovici: Inutil. Mi-e foame şi mi-e sete... Mi-e sete şi mi-e foame, dar buzele mele refuză să primească mâncarea, buzele mele refuză să primească apa... Cu ce v-am greşit eu, buzele mele dragi, slujitoarele mele, de v-aţi înrăit într-atât faţă de stăpânul vostru?!...

Miliţianul “Piccolo” (pe hol): Drepţi, bă’ mucea, drepţi!

Anton Durcovici: Când voi fi chemat, trebuie să mă duc... Au venit deja să mă ia! „Bani n-am. Cărţile le las Seminarului din Iaşi, celelalte lucruri, Episcopiei din Iaşi”.

Rafael Friedrich: Nu te agita, excelenţă! E “Piccolo”!

Anton Durcovici (aiurează): Unde e scumpul meu Fidelis? Dragul meu Fidelis, ce ţi-au făcut?! Nu te-am mai văzut de câteva zile. Spune-le celor de la bucǎtǎrie sǎ-ţi lase ceva bun…

Rafael Friedrich (intrând în joc): A fost un pic bolnav, excelenţă... Acum e bine, se gudurǎ, e foarte bine acolo unde este, nu-l mai doare nimic... Odihniţi-vă, nu vă mă mai agitaţi inutil!

Anton Durcovici (aiurează): Cat e ceasul?... Dacă nu poate să vină Jacobek, cheamă neapărat un taxi. Unul “curat”... Ai notat?!...

Otto Farrenkopf: Are febră mare...

Rafael Friedrich: Cere rugăciunea fraţilor pentru statornicia până la sfârşit şi pentru o moarte bună. (se deschide vizeta şi apare o mână care agită o sticluţă întunecată)

Miliţianul “Piccolo”: Binecuvântează monseniore Alois Boga! Binecuvântaţi părinţilor Friedrich şi Farrenkopf!

Otto Farrenkopf: Ce-i asta?!

Miliţianul “Piccolo”: O sticluţă de tonic pentru episcopul Durcovici. Doctorii de apǎ chioarǎ din comisia medicală de la Bucureşti au aprobat această sticluţǎ pentru el. Nu e cine ştie ce, dar tot e mai mult decât nimic. Aveţi grijă ce faceţi! (vizeta se închide brusc)

Anton Durcovici (foarte încet, aproape insesizabil): “Orate pro morte mea bona», «pro extrema perseverantia”...

Monseniorul Alois Boga: Nu vǎd fǎrǎ ochelari… Examinaţi atent eticheta!

Otto Farrenkopf: Tonic general, stimulant, diuretic, şi ajutor digestiv; folosit de asemenea pentru anemie, diabet, insomnia, neurastenie, gastrită, febră, simptome mahmureală, stimularea funcţiei imunitare... COMPOZIŢIE:  zahǎr, extract de busuioc, mentă, rozmarin, ceai verde, etc, etc, şi...

Monseniorul Alois Boga: Şi?!

Rafael Friedrich: Şi?!

Otto Farrenkopf (triumfător): 70% vin!

Monseniorul Alois Boga: Vin?!

Otto Farrenkopf: Na-tu-ral!  Avem “materia valabilă şi permisă în împrejurările noastre”.

Monseniorul Alois Boga:  Putem celebra, fǎrǎ întârziere, Sfânta Liturghie!

Rafael Friedrich: La vremuri de criză, soluţii de criză! Ca în catacombele primilor creştini!

Otto Farrenkopf: Nu haine preoţeşti, ci haina deţinuţilor. Fără carte. Patul îl facem altar. Antimisul[28] îl facem dintr-o batistă. Potirul, dintr-o cană de tablǎ. Discul - o lingură de aluminiu. În loc de ostie, pâine neagrǎ de toate zilele.

Rafael Friedrich: Pentru Monseniorul Durcovici, aceasta este chiar viaticul!^[29]

Anton Durcovici: Mi-e foame şi mi-e sete... Fraţilor!... „Duceţi crucea Mântuitorului care s-a răstignit pentru păcatele noastre, căci va veni ziua învierii şi pentru mult încercatul popor român”.

SCENA 15

România. "Închisoarea Sighet", ”Celula morții” 13, seara zilei de 10 decembrie 1951.

Otto Farrenkopf (conspirativ): 13!!! Asta e! Aici trebuie să fie!

Rafael Friedrich: Ce miros insuportabil, ce miros greu!

Otto Farrenkopf: Auzi ceva?

Rafael Friedrich (înfiorat): Foşnete… geme cineva… Asta trebuie să fie celula morţii, Otto!

Otto Farrenkopf: Matură părinte Friedrich, dacă vrei ca gardienii să nu ne ia la ochi!

Rafael Friedrich: 13! Asta trebuie să fie celula în care l-au adus pe episcopul nostru! Ne-au minţit că îl duc la spital, că îl duc într-un loc să se vindece, cu toate că ne-am rugat atât de mult de ei să ni-l lase să avem noi grijă de el... E total izolat…

Anton Durcovici: Marie!... Marie!...

Otto Farrenkopf: Mătură părinte Friedrich, mătură, fă-te că mături!

Anton Durcovici: Marie!... Marie!...

Rafael Friedrich: E în agonie, îşi strigǎ mamele… Ticăloşii, l-au lăsat să se chinuiască singur!

Otto Farrenkopf: Mătură părinte Friedrich, mătură, fă-te că mături! (se aud nişte gemete înfundate) El e, el trebuie să fie, sigur e glasul lui!

Anton Durcovici: Mi-e frig!... Mi-e frig!... Nu-mi mai simt mâinile, nu-mi mai simt picioarele!... Fidelis, dragul meu Fidelis, vino lângă mine să mă încălzeşti, unde te duci? Cu ce ţi-am greşit? De ce m-ai pǎrǎsit şi tu?! Unde-ai fugit?! Nici ţie nu-ţi dau de mâncare, nici ţie nu-ţi dau să bei?

Rafael Friedrich: Aiurează din cauza suferinţelor!

Anton Durcovici: Mor de foame şi de sete!...

Otto Farrenkopf: Monseniore!

Rafael Friedrich: Monseniore!

Anton Durcovici: Cine… cine mă strigă?

Rafael Friedrich: “Ego sum Friedrich.”^[30]

Anton Durcovici: „Antonius episcopus! Orate pro me ut non dificiare: morior fame et siti; da mihi absolutionem; Antonius moribundus!“[31]

Rafael Friedrich: "Dumnezeu, Părintele îndurărilor, care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului său şi a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor, prin puterea acordată Bisericii, să-ţi dăruiască iertare şi pace. Iar eu te dezleg de păcatele tale în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh".

Otto Farrenkopf: Amin!

Anton Durcovici (cu ultimele puteri): Cât… de… frumoasâ… eşti… mamǎ în slava Fiului tǎu!... Cât… de…

Otto Farrenkopf: …

Rafael Friedrich: Consummatum… est!...

Otto Farrenkopf: L-au sfǎrâmat, dar nu l-au învins!

C O R T I N A

© Laurenţiu Budău

---

[1] Friedrich Nietzsche

[2] A treia parte a secretului revelat, la 13 iulie 1917, în peştera din Iria-Fatima  în traducerea Editurii "Presa Bună" din Iaşi

[3] Declaraţia Luciei de Santos

[4] Discursul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de la Congresul de constituire a Partidului Muncitoresc Român, din 21 februarie 1948

[5]  Ce? (rus.)

[6]  Aţi înţeles? (rus.)

[7]  mare (rus.)

[8]  7 noiembrie 1917 dupǎ calendarul gregorian  -  25 octombrie dupǎ calendarul  iulian aflat în uz în Rusia acelor  timpuri tulburi;  datǎ aniversarǎ pentru “Marea Revoluţie Socialistǎ din Octombrie”

[9]  Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn), Vasile Luca (László Luka), Teohari Georgescu și Gheorghe Gheorghiu Dej  –  exponenţi  ai regimului comunist

[10] Consfinţirea Eparhiei de Iaşi către inima neprihănită a Mariei -  rugăciune rostită  de către episcopul Anton Durcovici  în catedrala din Iaşi la 22 august 1948 

[11] “Fericit este poporul al cărui Dumnezeu este Domnul, poporul pe care el și l-a ales ca moștenire!.” Psalmi 33-12 (lat.)

[12] Mc 9-50; Lc 14,34-35

[13] Matei 5-16

[14] Psalmi 33-12

[15] Corinteni 16-13

[16] Scânteia, nr. 1450 din 13 iunie 1949. Articolul decupat din ziar este lipit în Dos. D38, f. 267 din Arhiva CNSAS.

[17] Luca 14-11

[18] Pe jos ca apostolii! (lat.)

^[19] CNSAS, Dosar 57.512, 103-104

^[20] CNSAS, Anton Durcovici, Declaraţie (XVIII), din 18-V-1950.

^[21] CNSAS, Anton Durcovici, Declaraţie (XVI), din 10-V-1950

^[22] Citatele din aceasta scenă corespund  CNSAS, dosar 57, 512, 85-86, declaratia din 5-IV-1950

^[23] Toate replicile Anchetatorului-şef care urmeaza in aceasta scena se bazeaza pe referatul din 15 nov. 1948 al sublocotenentului  Velcescu Iorgu din Serviciul Judeţean de Securitate Bacău

^[24] Ezechiel 22-30

[25] Extrase din Fişa Personală care i-a fost întocmită de Securitatea din IaşI

^[26] replicile urmatoare  ale episopului Anton Durcovici sunt citate din Mt 5,3-10

[27]   „Nici o iotă!” (lat.)

[28]  Antimis - pânză pusă pe altar pentru a așeza pe ea pâinea sfințită și potirul

^[29]  Viatic -  împărtăşania dată unui muribund.

^[30]  Eu sunt Friedrich. (lat.)

[31] Anton episcopul, rugaţi-vă pentru mine să nu cedez; mor de foame şi de sete; dă-mi dezlegarea; Anton în agonie! (traducere din lat.)