Monolog pentru o zână

Laurenţiu Budău

MONOLOG PENTRU O ZÂNÃ

                             (monolog şoptit pentru copiii din landouri)          

                                                                                                                                                                   

- 2011 -

   Aţi desfăcut vreodată, singuri, cu mânuţele voastre, o portocală? Răbdare, o să aveţi şi voi timp destul să faceţi asta când veţi mai creşte puţin... Ia uită-te la ei, ce se strâmbă şi o fac pe niznaii... sigur că da, poate ar trebui să-mi fac ceva timp să vă cred... Da, da, vorbeam cu fraţii voştri mai mari, cu cei doi băieţi cu şapca întoarsă, de la margine. Ştiu foarte bine cum îi cheamă, nu sunt senilă, dar încă nu vreau să deconspir nimic... Da, da, chiar de voi, ştrengarilor, cum să nu fi desfăcut niciodată o portocală? Fenomenal!!! Ştiu, ştiu, aţi glumit. Nici nu se putea altfel. Îmi închipui. Pace. Uitaţi-vă mai departe pe fereastră, ca să ştim exact când se întorc părinţii voştri şi să putem să-i întâmpinăm cum se cuvine, numai nu, nu vă aplecaţi pe margine! Am încredere, da?

         Deci ne-am pus, ţuţuşmacilor, întrucâtva, de acord? Sigur? Hai atunci, îndreptaţi-vă biberoanele, lăsaţi gânguritul şi să începem să discutăm serios... Îngâ! Îngâ!  ...Sigur. Dacă folosesc cuvinte prea dificile pentru voi, întrerupeţi-mă... prin orice mijloace... Aveţi zornăitorile cu broscuţe şi iepuraşi la îndemână!

         Nu, nu pot să concep, în calitatea mea confirmată de zână, că ar putea exista fie şi un singur omuleţ de pe planeta asta, din Africa, din Patagonia (Patagonia e un cuvânt greu? ...Bine.)... de la Polul Nord ori de aiurea, care să nu fi desfăcut, măcar o dată în viaţa lui, o portocală mai grăsană sau mai pirpirie... şi se ştie că atunci, aproape întotdeauna, când desfaci o portocală coaptă şi zemoasă se întâmplă ceva magic... Aţi observat şi voi, nu-i aşa? Zur-zur! Zur-zur! Dragilor, desigur... Dacă vă plictisesc, puteţi să faceţi nani-nani-puiul-mami... O mireasmă aparte invadează aerul, punând cu delicateţe stăpânire pe el şi creează un sentiment statornic de bunăvoinţă şi sărbătoare care se menţine tot atât de mult timp cât păstraţi cojile undeva foarte, foarte aproape de voi...

         Am cunoscut persoane respectabile, printre care câţiva judecători şi generali cu favoriţi, chiar şi un reverend şi o prezicătoare cheală, care obişnuiau cu toţii să poarte aproape întotdeauna cu ele, într-un buzunăraş secret de la piept, câteva bucăţi uscate de coajă de portocală şi acest lucru părea să-i facă mult mai binevoitori şi mai fericiţi în comparaţie cu restul confraţilor. Puteţi să încercaţi şi voi... Aha, mai târziu!

         Desigur că nu glumesc. Birina nu glumeşte niciodată cu asemenea lucruri serioase. Scuze, din cauza emoţiilor (căci întotdeauna mă cuprinde o emoţie îngrozitoare când vorbesc despre lucrurile astea în faţa unor persoane educate, simpatice, foarte atente şi cu picioruşele în aer), am uitat, pur şi simplu, să fac prezentările: Birina – zâna universală şi acreditată a cojilor de portocală... Da, puteţi să-mi spuneţi şi Biri, nu Riri. Foarte amuzant! Degeţelele voastre vi se par mai interesante? ...Zece! Întotdeauna zece! Da, da, totuşi nu înţeleg de ce râdeţi. Eu sunt în persoană. Se înţelege - nu mai sunt chiar o frumuseţe. Pe vremea mea... Şi zânele îmbătrânesc ca şi oamenii... şi ele capătă riduri şi cad în mintea copiilor şi când nu le mai iubeşte şi nu mai crede nimeni în ele... dispar în ceaţă ca...!!! (Vorbeam desigur despre zânele bune, căci cele rele beneficiază de un regim cu totul diferit, aş putea zice chiar privilegiat.) C’est moi? Oui! Birina mă cheamă şi asta, micuţilor, dacă nu ştiaţi, în limba năzdrăvană a portocalilor sălbatici înseamnă “puterea de a fi fericit oriunde”.

         Ce ziceţi de asta?!... Niciun “Îngâ! Îngâ!”, ci Bi-ri-na, nu babuina! Nu e un nume prea greu de pronunţat ori de reţinut, mai ales că rimează perfect cu drezina şi cu benzina, puteţi să încercaţi şi voi. Birina-drezina! Corect. Benzina-Birina!... Şi mai corect. Să revenim!

         Cele mai scumpe şi mai sofisticate parfumuri, inventate vreodată de parfumierii cei mai celebri, nu pot atinge graţia şi intensitatea miresmei acestui citric generos... Pentru cine încă nu s-a prins (de marginea landoului, desigur!), ocupaţia mea de bază este chiar de zână, apoi de naşă şi de bonă ocazională; pentru că nu poţi să-ţi dai aere de zână doar printre picături, în timpul conferinţelor televizate sau cel liber, în weekend sau doar aşa ca hobby...

         Da, chiar aşa, sunt vestita Birina - Zâna cojii de portocală, dar, trebuie să vă mărturisesc, stimaţi bebeluşi aliniaţi în landouri, că, de-a lungul îndelungatei şi efemerei mele cariere şi vieţi, am purtat mult mai multe nume, unele chiar de-a dreptul oribile, până când cineva binevoitor, autorul acestei frumoase poveşti, mi-a pus, fără să se gândească prea mult, numele ăsta neobişnuit care cred că mi se potriveşte de minune, mai ceva ca o mănuşă de catifea albastră brodată cu perle... Nu mă credeţi?! Zur-zur, zur-zur! Da, da, vine în curând şi domnişoara Lapte şi pufosul cavaler Biscuite. Toate neclarităţile voastre le lămurim, democratic, la sfârşit... Acum, ascultaţi!

         Totul a început chiar atunci... mai bine zis în ziua în care tânărul şi ambiţiosul Anselmo, profesor debutant de geometrii perfecte, cu jumătate de normă, din orăşelul Lilupa şi îndrăgostit până peste urechi - sau cel puţin aşa credea el cu îndărătnicie atunci - de frumoasa sa prietenă Arede,  (cu care se cunoştea încă de la grădiniţă, de pe vremea când ea purta codiţe lungi-lungi împletite spic şi nu ca acum părul mov ţipător, extrem de scurt, parcă tăiat cu ghilotina Bastiliei) se uita, zic, visător, pe geamul deschis al mansardei sale închiriate de la madam Gutupaldi în schimbul meditaţiilor săptămânale lungi, oferite nepoatei sale pistruiate din clasa a III a primară, desfăcând tacticos o portocală ce ar fi trebuit să constituie prânzul şi cina acelei zile, gândindu-se îndelung cum să procedeze mai potrivit şi mai original în a-i cere mâna iubitei sale, dată din belşug cu produse Avon de la promoţiile de lux.

         Vântul Falossi, care e de obicei mai tot timpul potrivnic tuturor planurilor constructive ori de viitor în ţinutul Uruda - mai ales în perioadele secetoase când aprinde cu o singură răsuflare iresponsabilă pădurile şi plantaţiile de lămâi şi portocali, gonind înfricoşător cu limbile lui de foc vietăţile speriate până spre marginile lacului Albăstriu - se găsi dator să-i joace o festă nemaiauzită visătorului şi să-i aducă, până sub nas, ademenitoarea pagină cu torturi aniversare ruptă dintr-un număr recent al revistei asociaţiei iubitorilor de frişcă Bezeaua, din veselul orăşel Patlaguda. Trebuie să precizăm că, pe întinsa şi delicioasă hartă a gastronomiei pământene, Patlaguda se putea lăuda cu cele mai reuşite, ingenioase, gustoase şi rafinate torturi făcute vreodată de mâna omenească şi, din această cauză, Cartea Recordurilor a considerat musai de cuviinţă să-l înscrie cu litere de-o şchioapă între paginile ei nu tocmai foarte generoase cu alte localităţi...

         Nu mai ştiu să vă spun, foarte exact, despre ce fel de record în cauză este vorba, desigur este vorba de cel puţin un superlativ implicat (ori poate mai multe) în domeniul patiseriei şi cofetăriei; ştiu însă foarte bine ca Patlaguda se află şi astăzi, după aproape treizeci şi nouă de ani neîntrerupţi, în fruntea tuturor orăşelelor falnice care au pe stema lor un ditamai tort cu frişcă decorat cu cireşe, o tartă ori chiar o amărâtă de savarină cu moţ.

         ...Dar, să ne reîntoarcem exact la momentul în care suspinele profesorului debutant Anselmo fuseseră întrerupte brutal de aterizarea lină, pe nasul lui proeminent şi perfect bărbătesc, a acelei bucăţi buclucaşe de hârtie. Prima reacţie, normală de altfel ca a oricărui individ cu scaun la cap, a fost de a o înlătura cu un gest nervos şi de a o lăsa să se sinucidă firesc pe caldarâmul proaspăt măturat de madam Gutupaldi din faţa ferestrei sale, însă o curiozitate şi mai firească, datorată evident (de)formaţiei sale pedagogice exacerbate, îl făcu să prindă cu dexteritate hârtia buclucaşă şi să cerceteze cu de-amănuntul ispititoarea ilustraţie. Mare îi fu mirarea când găsi în această întâmplare (pe care el o consideră atunci norocoasă sau poate nu tocmai foarte după aceea) ceea ce căuta. Un imens tort ispititor, care se lăfăia semeţ pe întreaga pagină, în forma a două jumătăţi despărţite de inimă dedesubtul cărora scria cu litere de-o şchioapă KLAPKA, îi atrase atenţia, şi ideea magistrală, până atunci oarecum nedesluşită şi aproape pierdută ca măgarul în ceaţă, îi apăru în toată claritatea ei. “Akirve!!!” adică în limbajul geometriilor perfecte: “Evrika!!!” Va comanda acel tort indiferent de preţul, bineînţeles piperat, care i se va cere şi va ascunde într-una din delicioasele jumătăţi inelul de logodnă cu pietricele lila al onorabilei familii Dighiti, pentru că am omis, netrebnica de mine, să vă spun că numele de familie al tânărului Anselmo era Dighiti, bineînţeles... Apoi, cu acel dar camuflat sub încântătoarea haina de marţipan şi de frişcă, va bate cu îndrăzneala necesară la uşa preaiubitei şi răbdătoarei Edera. Zis şi făcut. Găsi rapid, cu ajutorul internetului de maximă viteză, bineînţeles, adresa cofetăriei cu pricina şi încheie ferm şi on-line comanda, promiţând patronului de acolo să trimită şi inelul prin poştă, în cel mai scurt timp, prin intermediul unui curierat rapid, pentru a putea fi încastrat în originala construcţie dulce.

         Cofetăria Klapka se dovedi una foarte serioasă (căci altfel cum vă puteţi închipui dumneavoastră că ar fi putut fi inclusă, cu tot cu orăşelul din care făcea parte, în minunata Carte a Recordurilor) şi, la data stabilită, un curier special, îmbrăcat într-o vestimentaţie fistichie de forma unei prăjituri asortate care aducea în linii mari cu eclerul, bătu la uşa profesorului de geometrii perfecte, Dighiti Anselmo, înmânându-i totodată, împreună cu felicitările şi urările sale proprii şi personale de sănătate, prosperitate şi fericire veşnică, preţiosul, deliciosul şi râvnitul colet. Bucuros, Anselmo al nostru semnă de primire, neuitând să-i înmâneze comisionarului costumat cam zurbagiu un bacşiş foarte gras, aproape obez, aşa cum nu reuşea să obişnuiască defel (datorită, evident, lefii sale ridicole de profesor începător) prin localurile mărginaşe în care ieşea destul de rar cu prietena sa. N-aş vrea să afirm prin aceasta (Doamne fereşte!!!) că, în restul timpului său, Anselmo ar fi fost un mare zgârcit, dar, trebuie să recunosc, că “situaţia lui financiară temporară” îl împiedica să deschidă băierile pungii mult mai rar decât ar fi fost cazul...

         Dacă Anselmo se jena de fiecare dată de situaţia lui financiară precară în faţa Ederei, aceasta nu părea absolut deloc stânjenită de situaţie. Era obişnuită încă din vremea adolescenţei, când, în faţa chioşcului de îngheţată, îi plasa pe furiş băiatului cu care era momentan  cuplată (evident ca să nu-i jignească orgoliul masculin) bănuţii necesari amândurora pentru micul deliciu de fistic pe băţ, şi se vede treaba că mâncase cam jumătate de tonă din acest delicios produs cu destui vlăjgani până să se hotărască asupra lui Anselmo, pe atunci destul de pirpiriu şi modest îmbrăcat şi care, momentan, părea să nu promită prea mult potenţial în cariera neobişnuită pe care şi-o alesese... Dar, cum planurile de acasă nu prea se potrivesc cu cele din târg, se ataşase de el dintr-o glumă vecină cu plictiseala sau poate din dorinţa de a nu pierde un pariu mărunt pus la ambiţie în faţa colegelor ei invidioase sau poate dintr-o anumită enervare, cauzată de monotonia prieteniilor ei nenumărate cu băieţii pragmatici şi musculoşi din Lilupa...         Urmaşul familiei Dighiti se încadra la polul total opus al cuceririlor ei cu firea lui excesiv de timidă şi cu seriozitatea cu care îşi urmărea destinul; căci se pare că, în tot ţinutul Uruda, numai el părea să aibă într-adevăr destin pe când restul păreau să aibă doar existenţe previzibile care trebuiau consumate până la capătul fitilului...                                                                                                                                                                                                                                        Odată cu noua şi de altfel singura prietenie a lui, cerută de cea mai curtată şi frumoasă fată pe care o cunoştea, Anselmo se strădui din plin să facă faţă ineditei situaţii care, la început, îl panică enorm, dar, după câtva timp, îşi spuse încurajator că asta trebuie să facă parte cu certitudine din destinul lui şi se dedică fără rezerve măreţei cauze în derulare... Patru ani mai târziu o anunţă misterios, chiar în momentul în care prietena sa cu nouă ani mai în vârstă decât el era în pragul de a face o colosală criză de nervi, datorită muţeniei excesive şi a totalei lipse de iniţiativă şi comunicare a  mult mai tânărului ei prieten în privinţa certitudinii viitorului comun, că, în data de 27 iulie a anului în curs, negreşit, urma să-i ceară în mod oficial să-i devină logodnică şi Arede acceptase cu sufletul la gură (nu pentru că l-ar fi iubit cine ştie ce, dar nu prea era obişnuită să piardă vremea de pomană cu cineva).

         Relaţia se pare că începuse sau urma să înceapă, odată cu trecerea răstimpului, să devină una foarte, foarte serioasă şi care anunţa la sfârşitul său o nuntă cu surle, trâmbiţe, artificii şi porumbei rotaţi, eliberaţi temporar de firma care se ocupa cu organizarea evenimentului. Ca să vă faceţi o minimă idee asupra amplorii pe care prefigura s-o aibă apropiatul eveniment, ţin să vă precizez cu respect că încântătoarea şi nebunatica Edera era chiar fiica fabricantului de automobile blindate marca PMP, domnul Bhros, patronul sediului central, un colos de beton şi sticlă fumurie, al cărui ultim etaj se pierdea nebănuit undeva în nori. Impunătorul edificiu era situat chiar lângă mansarda scorojită a lui madam Gutupaldi din centrul Lilupei (iar asemănarea dintre cele două clădiri alăturate, în cazul în care ar fi putut exista o minimă asemănare, conform teoriei tânărului profesor, ar fi fost cam ca asemănarea dintre un sequoia şi o ciupercă  indigenă pestriţă şi aici mă refer, fără echivoc, chiar la dimensiuni)...

          Dar, să revenim din acest lung ocol şi să ne întoarcem la momentul în care Anselmo rămase singur în cămăruţa lui cu mult visatul tort, ascuns bine privirilor indiscrete într-o cutie elegantă, de lux, legată cu funde late, albastre şi roşii, cutie care nu lăsa să se străvadă nimic din conţinutul ei îmbietor, dar care, în acelaşi timp, lăsa pistă liberă fanteziei adresantului...     Ca să fie absolut sigur că nu se va face de râs în faţa domnişoarei căreia îi era adresat coletul, tânărul profesor întoarse de două ori cheia ruginită în uşa camerei sale, desfăcu meticulos panglicile festive şi dădu la iveală minunea. Da, da, da!!! ...Da, da, da!!! ...Da, da, da!!! Tortul era într-adevăr o adevărată operă de artă, o bijuterie (o superbitate, cum s-ar fi exprimat public acritura de vară-mea, Cilima - Zâna neîncoronată a lămâielor verzi), o capodoperă categoric demnă de un rege cofetar şi respecta, până în cele mai mici detalii, imaginea de pe pagina răzleaţă, aidoma unei clone, meritându-şi cu prisosinţă tariful...

         Testul aspectului fusese trecut cu succes în ochii tânărului, mai urma însă proba gustului şi, nerăbdător, acesta îşi înfipse discret degetul mic la baza lui culegând o mostră aproape invizibilă. Da, da, da!!!... Da, da, da!!!... Da, da, da!!! Cu adevărat, cofetăria cu pricina îşi merita faima şi palmaresul. Dacă raiul ar fi avut vreun efect şi asupra papilelor gustative, cu siguranţă că gustul lui n-ar fi putut întrece efectul produs de tortul în cauză aşa că, drăguţul de Anselmo mai culese, pentru edificare deplină, o “mică” mostră; de data asta din colţul opus şi cu siguranţă de o mărime evidentă, am putea spune chiar foarte apreciabilă... Fără să-şi dea seama, clefăi cât ai zice “peşte” aproape un sfert dintr-o jumătate de inimă, scoţând constant, cu fiecare înghiţitură efectuată, inexprimabile sunete de încântare; încât venerabila madam Gutupaldi, aflată la siestă sub umbrarul generos al migdalului din curte, îşi închipui cu oarecare indignare (datorată vârstei înaintate), chiar dacă în ultimele 24 de ore nu observase pe nimeni străin intrând pe uşa imobilului, că în acea cameră cu fereastra deschisă se întâmplă lucruri nu tocmai cuviincioase...

         Când dom’ profesor îşi dădu cu adevărat seama de proporţiile dezastrului, răul era deja făcut, iar o atingere dură asupra smalţului strălucitor al dinţilor săi albi îl trezi la adevărata şi cruda realitate, făcându-l să realizeze că era cât pe ce să înghită ineluşul pregătit pentru momentul festiv... În general, bărbaţii tineri nu se pierd prea uşor cu firea în faţa dezastrelor ori calamităţilor naturale şi adeptul geometriilor perfecte se părea că nu face nici el excepţie de la această regulă. Consumă mai apoi, cu nonşalanţă de invidiat, întreaga jumătate delimitată perfect de sora ei geamănă, după care, cu un aer satisfăcut, încercă să introducă inelul cu pietre lila în centrul restului de inimă. Nenorocirea fu că, încercând repetat să străpungă învelişul elastic de marţipan, reuşi să turtească delicatul produs atât de tare încât orice remediere a situaţiei se dovedi cu adevărat imposibilă...

         Dar, după cum remarcam anterior puterea de stăpânire apreciabilă a bărbaţilor în faţa dezastrelor, Anselmo nu se lăsă, nici cât negru sub unghie, descurajat de efectul devastator al lăcomiei sale şi se duse glonţ, cu primul avion low cost - pe care îl găsi disponibil tot pe internet - până în Patlaguda, sperând până în ultima clipă să poată remedia, în cel mai scurt timp posibil, situaţia creată de el însuşi, evitând astfel să nu se facă de râs în faţa prea mult răbdătoarei Arede şi a tatălui său, industriaşul...                                    

         Patronul cofetăriei Klapka,  venerabilul domn Klapka, îi ascultă mărturisirea, în aparenţă cu foarte mare atenţie, căci ascultarea cu maximă luare aminte se pare că e o calitate de bază a tuturor patronilor adevăraţi din toate timpurile, cu toate că întâmplarea tânărului se pare că nu era chiar o excepţie printre sumedeniile de întâmplări şi poveşti reale ori inventate care le auzise de la clienţii săi din toate colţurile lumii, de la simpli marinari până la maharajahi, şi dispuse binevoitor, cu toate că era veşnic ameninţat cu întârzierea livrărilor şi aglomerat până peste cap de tot soiul de comenzi care mai de care mai năstruşnice şi mai fanteziste, executarea în regim de urgenţă, bineînţeles contra unui onorariu suplimentar (echivalent cu leafa pe trei luni, bonurile de masă şi indemnizaţia de vacanţă a tânărului gurmand), a unei copii fidele a tortului buclucaş, iar pentru ca să evite orice alte posibile probleme, accidente şi întârzieri îl invită insistent pe tânărul surescitat de aromele care îl învăluiau ameţitor din toate vitrinele în laboratorul imens al cofetăriei sale celebre, de fapt o mică uzină subterană de dimensiunile unei parcări supraetajate, să asiste la crearea produsului de către însăşi fiica sa unică, olimpica declarată a tuturor cofetarilor profesionişti din ţinut...

         Dighiti nu mai fusese niciodată în laboratorul unei cofetării celebre, nici măcar în cel al unei cofetării oarecare de cartier, aşa că acceptă cu plăcere invitaţia insolită de a pătrunde în misteriosul laborator unde, îmbrăcat într-un halat alb cu două numere mai mari şi cu o tichie răsfrântă ca de spiriduş, fuse politicos invitat să ia loc pe marginea unei banchete pudrată din belşug cu făină, foarte aproape de masa pe care trebuia să renască minunea...

         La o primă vedere, fata patronului era cam mărunţică şi nu era chiar ceea ce se cheamă o mare frumuseţe, dar nici nu se poate spune că ar fi fost chiar urâtă... La o privire mai atentă, află însă imediat, după ecusonul argintiu de pe boneta fetei, că o cheamă Arede (care în dialect patlagudian ar însemna, într-o traducere aproximativă, “cea îndelung iubitoare”) şi mai află că tot ea îi făcuse şi celălalt tort în faţa căruia îşi pierduse proverbiala stăpânire de sine pentru care era atât de recunoscut de elevii săi şi atât de mândru...

         În timp ce lucra, cu o dexteritate demnă de invidiat, olimpica recunoscută a dulciurilor îi mărturisi cu dezinvoltură că îi place la nebunie de cum arată idolul ei, Heidi Klum, în costumele ei de baie, fiind una din fanii ei înfocaţi încă de la debut, considerând-o ca prototip al frumuseţii feminine şi de modul în care se străduieşte să ajungă să arate ca ea prin tot soiul de cure, post şi tras de fiare. Îi mai mărturisi galeş, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea că, dacă vreodată se va căsători cu cineva care să-i placă, sigur va face o fetiţă superbă căreia îi va pune numele celebrului fotomodel. În schimb, Anselmo îi vorbi cu înfrigurare, de pe bancheta unde era ţintuit, despre teoria geometriilor perfecte pe care el însuşi se lăuda că o inventase şi care, în toată Lilupa, se părea că n-o înţeleg decât doi oameni - el şi cu sine. Arede, în schimb, îi demonstră şăgalnic exact contrariul, desenând ferm cu degetul ei perfect pe un suport de zahăr vanilat, mare cât o plasmă pentru o sală de bal, diferite figuri complicate care ilustrau şi chiar îi completau teoria, că îl înţelege perfect, chiar dacă nu era în aparenţă decât o cofetăreasă, fie chiar şi olimpică, şi propuse îmbunătăţiri radicale sistemului în cauză... Fără să mai stea mult pe gânduri, tânărul, oarecum încurcat de calităţile care i se descoperiseră firesc şi nesperat în faţa ochilor săi analitici (acum Arede i se părea într-adevăr cea mai frumoasă fiinţă de pe pământ; chiar mult mai frumoasă, mai amuzantă şi mai deşteaptă decât Heidi Klum şi Edera luate la un loc), îi propuse zăpăcit, galant şi generos     (v-am prevenit doar că Anselmo nu era defel o fire zgârcită şi uite că asta era chiar dovada!) să mănânce împreună prospăt terminatul tort în formă de inimă împărţită (sau despărţită!) în două şi care foarte cuminte nu aştepta decât să fie împachetat pentru expediere... şi nu ştiu nici acum de ce fata, care era aproximativ de aceeaşi vârstă cu el, îi acceptă cu bucurie propunerea, sugerând ca fiecare să mănânce din câte o jumătate la alegere...

         De data asta profesorul debutant îşi impuse autocontrolul recunoscut, străduindu-se să-şi înfrâneze graba explicabilă şi mâncă tacticos, ajutat de o minusculă linguriţă transparentă făcută pe loc din zahăr înmuiat la flacără de mâinile ei îndemânatice, privind-o în tot acest răstimp cu insistenţă nefirească şi cu totul alt soi de ochi decât la început pe minunata Arede cea îndelung iubitoare... Domnişoara se strădui să-i facă pe plac (cu toate că dulciurile erau de mult tăiate de pe lista ei cu calorii puţine) şi se forţă cu destulă greutate să-şi termine şi ea partea destul de  consistentă şi plină de calorii cu nemiluita, sperând să recupereze în maxim următoarele două luni, fiindcă am uitat să vă spun că era la un regim drastic de slăbire pe bază de morcovi fierţi, castraveţi cruzi şi jumătăţi de sâmburi de stafide albe, copiat dintr-o revistă străină...

         Taman când aproape să termine şi ea ultima îmbucătură se învineţi brusc, îşi dădu ochişorii miraţi, de un albastru intens, peste boneta de serviciu şi începu să tuşească groaznic, speriindu-l de moarte pe bietul tânăr care, în disperare de cauză, îi oferi o batistă de unică folosinţă cu picăţele din pacheţelul pe care îl purta, prevăzător, întotdeauna cu sine... Arede, pudică, tuşi ea cât tuşi în batista de hârtie cu picăţele pe care o primise, dar, când să o arunce discret, descoperi înlăuntrul ei pricina înecării sale subite şi anume nici mai mult nici mai puţin decât inelul de logodnă cu pietricele lila al onorabilei familii Dighiti şi spuse (chiar înainte de a nu apuca bietul de Anselmo să se gândească să-i adreseze fatala şi clasica întrebare consacrată cererilor serioase în căsătorie) un “DA!!!” foarte, foarte hotărât, poate cel mai hotărât da din toate “da”-urile pe care le rostise vreodată în viaţa ei...          Luat total prin surprindere de situaţie, profesorul leşină subit la picioarele ei graţioase; ceea ce fu luat ca un semn evident al unei imense, tinereşti şi palpabile dovezi de dragoste, şi toţi cofetarii prezenţi, membrii fruntaşi ai asociaţiei Bezeaua, până atunci doar martori tăcuţi ai întregii istorii desfăşurate pe viu în faţa lor, aplaudară fericitul eveniment cu mâinile lor pline de faină şi zahăr pudră, ridicând în încăpere un nor dens de praf albicios...

         Cel care bătu cel mai tare din mâini fu însuşi stăpânul cofetăriei, domnul Klapka în persoană, tatăl mustăcios al Aredei, care, de fericirea care se revărsase deodată în ochii lui întocmai ca o avalanşă de vară şi luat întocmai ca şi Anselmo prin totală surprindere de turnura pe care o luaseră evenimentele, îl iertă pe acesta de plata tortului norocos, considerându-l ca un prim dar din partea lui (din nenumăratele daruri care vom vedea că au urmat) către proaspeţii, îndrăgostiţii şi fericiţii logodnici...

         Peste două săptămâni, după ce tânărul îşi mai reveni din şoc după căzătura neprevăzută din laborator şi reuşi şi el în sfârşit să îngaime ceva de atâta fericire care căzuse peste capul lui din senin, avu loc şi nunta care se desfăşură într-un castel de ciocolată albă, înconjurat de o baltă mare din sirop dulce-acrişor, atent meşteşugit din tot soiul de fructe de pădure, pe luciul căreia alunecau încolo şi încoace, trase parcă de nişte sfori invizibile, gondole multicolore din marţipan şi cârduri de lebede de frişcă cu pui. Chiar şi nebunaticul vânt Falossi se strădui complice, în toată această perioadă binecuvântată, să îşi ia câteva zile binemeritate de vacanţă, potolindu-se din senin şi întâlnindu-se în secret cu o nubilă vântoasă glacială, rătăcită din nord, deasupra norişorilor din vată de zahăr din jurul turnurilor de jeleu transparent ale castelului dalb...

         O mulţime de invitaţi de onoare fură poftiţi în frunte cu guvernatorul Urudei, primarii Lilupei şi ai orăşelului Gutupaldi, toţi membrii şi simpatizanţii asociaţiei Bezeaua, ba chiar şi domnul Bhros, fabricantul de automobile blindate, împreună cu fiica sa Edera, dar, nu se ştie de ce, invitaţiile acestora din urmă rămăseseră fără niciun răspuns... Gurile rele şi care consumaseră până atunci mai mult ciocolată amăruie (cu 85% cacao!) şi uitaseră să se cam clătească, spun că prefăcuta domnişoară Bhros, la auzul “tristei” veşti, plecase de urgenţă şi plină de ranchiună cu unul din automobilele blindate aflate pe stoc, într-o regiune subdezvoltată din Australia, să se dedice alungirii în regim de urgenţă a cozilor cangurilor pătaţi, ori că, cel mai probabil, se specializa într-o locaţie secretă asupra tehnicilor  tradiţionale woodoo... Dar, ca să fiu foarte sinceră, adevărul adevărat nu-l ştie nimeni şi uneori cred şi eu că nu e frumos să ne mai băgăm nasul acolo unde nu ne fierbe compasul...

         Chiar şi eu, Birina, am fost invitată în calitate de zână protectoare, împreună bineînţeles cu acritura de vară-mea, Cilima (care, la rândul, ei s-a forţat din răsputeri să nu-i iasă vreo turturică din gură în tot acest răstimp), să ţinem câte un toast pe cinste în sănătatea tinerilor însurăţei şi, vă jur pe aroma mea ultra persistentă, că am rupt şapte perechi de sandale de primă calitate în cele trei zile şi trei nopţi cât a ţinut petrecerea, încât, dacă nu mă stăpâneam de la joc în ultima zi, riscam să plec de acolo desculţă şi cu mantia sfâşiată...

         Dar, partea cea mai frumoasă a acestei petreceri a fost că, aproape de sfârşitul ei, am fost întrebată în secret de cei doi miri foarte emoţionaţi (de data asta doar eu nu şi Cilima care plecase cu câteva ore mai înainte, bombănind de una singură), dacă n-aş fi fost de acord să devin naşa viitoarei fetiţe a Aredei şi a lui Anselmo (aflată momentan doar în stadiul de proiect, desigur), viitoarea Heidi Klum Dighiti...

         N-am fost niciodată de acord ca un copil să poarte două sau mai multe nume pe umerii săi firavi - pentru că mi se pare foarte derutant pentru cel în cauză să se întrebe tot timpul când este el şi când este altul – totuşi, am spus cu bucurie un “da” răspicat, înclinându-mă după toate canoanele de politeţe ale codului nescris al zânelor, gândindu-mă în acelaşi timp ce fel de cadou potrivit ar fi trebuit să-i pregătesc micuţei pentru botez.

         Exact peste jumătate de an am fost anunţată, printr-un e-mail destul de laconic, că minunea dorită începuse deja să prindă contur în nou înfiinţata familie Dighiti. De câteva săptămâni silueta, până atunci de invidiat a Ederei, se modificase vizibil, iar vremurile în care se alimenta doar cu tocăniţe de morcovi fierţi şi castraveţi cruzi deveniseră doar amintire... Nerăbdătorii, fericiţii şi viitorii părinţi apelaseră deja cu încredere la serviciile ultramodernului ecograf al Lilupei, de fabricaţie chinezească, care le confirmase într-adevăr că o fetiţă foarte zburdalnică se pregătea să ajungă pe lume.

         Ca o naşă grijulie şi perfect responsabilă de îndatoririle ce-mi reveneau conform cutumelor în privinţa asigurării trusoului, mă pregătisem cu multă conştiinciozitate şi dăruire, cumpărând imediat după primirea e-mail-ului scutecele (deşi, după unii superstiţioşi, era mai nimerit să procedez la acest lucru imediat după naşterea copilului şi nu înainte) şi toate lucruşoarele trebuincioase în două variante de culoare, roz şi bleu - ca să nu pot fi, în niciun caz, luată prin surprindere - ştiind din experienţe anterioare că uneori şi aparatele astea ultramoderne se mai înşală...

         La primele semne certe că evenimentul urma să se producă în maxim 24 de ore am fost iar anunţată, de data asta printr-un telefon cu taxă inversă, de chiar vocea gâtuită de grijă a viitorului proaspăt tătic şi am ajuns într-un suflet la spitalul municipal “Darurile Berzei” chiar cu mult înaintea lui, ştiut fiind că zânele beneficiază de mijloace de locomoţie foarte neconvenţionale şi extrem de eficiente în comparaţie cu metodele de transport uzuale...

          Anselmo ar fi dorit să filmeze personal şi în direct evenimentul, pentru că acest lucru era în mare vogă în acea perioadă pe toată întinderea Urudei, dar socrul său, cofetarul Klapka, ştiind de leşinurile repetate ale ginerelui său în preajma producerii unor evenimente cruciale şi fiind o fire destul de prevenitoare şi calculată, îi interzise categoric acest lucru, sfătuindu-l să aştepte cuminţi împreună verdictul mamoşului în camera de biliard a spitalului, special rezervată viitorilor tătici şi bunici; delegându-mă în schimb pe mine, Birina, să asist lângă viitoarea mămică, considerând pe bună dreptate mai potrivit ca viitoarea naşă a fetiţei să fie prezentă la acest miracol.

         Într-adevăr, aşa cum prezisese aparatul chinezesc cu mult înainte, păşi în sfârşit, cu capul înainte în viaţă şi micuţa şi dolofana viitoarea Heidi Klum Dighiti, spre marea bucurie a mamei sale epuizate şi spre uşurarea celorlalte rude care aşteptau cu sufletul la gură pe holuri, dar, tocmai când toată lumea credea că totul s-a terminat cu bine şi în aer începeau să răsune felicitările ba chiar şi dopul rătăcit al unei şampanii de coacăze, faţa şefului echipei de obstetricieni se întunecă brusc, iar pupilele i se dilatară enorm ameninţând să explodeze iremediabil... Echipa, care în decursul miilor de naşteri de tot soiul şi calibrul trecuse printr-o sumedenie de peripeţii care mai de care mai ciudate (căci să aduci un copil pe lume nu e un lucru tocmai atât de uşor cum ar crede sau ar vrea să pară  unii), ştia foarte bine ce poate să însemne acea privire prevestitoare de cataclisme şi începu să se precipite ca un stup pregătit de roire în jurul mamei oarecum speriate de turnura pe care o luaseră evenimentele şi care, până aproape de final, nu înţelese absolut nici o iotă din ce se întâmpla cu adevărat în sala de naşteri până când o voce baritonală spuse plină de gravitate “Ura, mai vine unul şi de data asta este băiat şi tot sănătos şi voios... Băiat!!!”

         Nici n-apucă să-şi exprime prea bine bucuria nespusă proaspătul tătic şi să-şi termine repetatele ţopăituri geometrice perfecte de fericire (căci, fără ca nimic să prevestească extraordinarul fapt, i se împlinise şi visul lui secret - acela de a avea un băieţel care să-i ducă mai departe numele), când, din cauza emoţiilor evident, leşină de data asta nu tatăl ci chiar mustăciosul de Klapka - bunicul copiilor, care, cu ocazia asta, se alesese cu doi nepoţi de toată frumuseţea, dar şi cu un cucui groaznic pe care nimeni şi nici măcar el nu-l mai băgă în seamă.

         Toate ca toate, dar în curând, de fapt în următoarele zece minute de la anunţarea veştii, se ivi o dilemă năucitoare pentru că nimeni dintre cei prezenţi, nici măcar deşteapta de mine, nu se gândise dinainte şi la un nume de băiat şi cum toţi membrii familiei refuzară categoric ca cel de-al doilea copil să fie denumit, fie chiar şi provizoriu, printr-un număr oarecare se lăsă o mare tăcere care nu prevestea nimic bun... Atunci eu, neînsemnata şi nebăgata în seamă Birina, zâna cojilor de portocală şi naşa indiscutabilă şi incontestabilă a gemenilor, am profitat de starea de confuzie generală şi, luându-mi inima în dinţi, am hotărât pe loc şi cu de la sine putere ca fetiţa să se numească firesc “Heidi”, iar băieţelul “Klum” şi cu asta basta...

          Aplauzele spontane care s-au stârnit în rândul celor de faţă, dar mai ales cele din partea fericitei mămici, mi-au confirmat că această atitudine tranşantă fusese binevenită şi reprezenta o hotărâre cât se poate de înţeleaptă din partea mea... Apoi, spre uimirea generală şi a tuturor, am scos cu un zâmbet plin de satisfacţie cele două variante de trusouri încât toată lumea, dar mai ales obstetricianul-şef, observând cu subînţeles culorile foarte potrivite, a bănuit că nemernica de mine ştiusem dinainte totul, dar că preferasem tăcerea... Totuşi, în acele clipe feerice în care Graţia Divină se părea că se coborâse în salon, nu a avut nimeni curajul să-mi adreseze vreun reproş oricât de mic şi de neînsemnat şi am răsuflat uşurată până la botez....

          Ziua botezului se dovedi a fi una foarte ploioasă, un adevărat diluviu, ca şi cum tot ţinutul Uruda cu toate grădinile, casele, pomii şi vieţuitoarele sale mari şi mici ar fi fost binecuvântat cu un botez colectiv în cinstea celor doi fraţi, dar, cum nimeni nu dorea să mai amâne nimic şi socotind că ploaia e un semn de noroc pentru cei care cred cu adevărat acest lucru, ajutaţi de un vizitiu murat şi amabil, ne-am îngrămădit cu toţii (la propunerea bătrânului Klapka) într-o caleaşcă închisă care se dovedi totuşi suficient de încăpătoare şi de primitoare, purtându-ne legănat, în muzica urletelor disperate ale celor doi micuţi până la porţile bisericii Jean Baptiste în care fusese de altfel botezată şi Edera în urmă cu exact douăzeci şi şapte de toamne. Acolo eram aşteptaţi de însuşi parohul Pierre protejat de o uriaşă umbrelă neagră, care putea adăposti până la un regiment de infanterie şi un întreg alai de nuntă cu tot cu muzicanţi şi care ne conduse zgribulit în incinta bisericii de piatră în formă de trifoi. Gemenii, care urlaseră ca din gură de şarpe cât îi ţineau bojocii lor micuţi pe tot traseul, scoţându-ne din răbdări şi din pepeni, se liniştiră ca prin farmec şi începură să gângurească dulce în limba lor.

         Slujba se dovedi una foarte scurtă şi la obiect şi culmină cu însuşi botezul sau scufundarea în cristelniţă (în care prevăzătoare aruncasem câteva răţuşte de plastic şi un termometru de baie încastrat într-un bondar de plută care-mi confirmă că temperatura aghiezmei este întocmai cu cea indicată de manualele de îngrijirea şi creşterea copilului pentru nişte trupuşoare atât de fragile).                       

         Nu s-au semnalat incidente nedorite în afara faptului că, după scufundarea lui Klum, preotul şi-a scos distrat mâinile goale, lucru care provocă panică şi rumoare în rândul audienţei îmbrăcate la patru ace, mai puţin asupra chiar a lui Klum care părea că se simte foarte bine aşa scufundat şi dădea din mâini şi picioruşe cu foarte mult entuziasm ca o adevărată broscuţă, ceea ce stârni un ropot de aplauze admirative din partea tuturor...

         La rândul ei, nici Heidi nu se lăsă mai prejos şi încordându-se ca şi cum ar fi avut colici uimi asistenţa rotindu-şi mânuţele ca două aripi de înger după care pronunţă foarte corect şi unul după altul cuvintele “mama”, “tata” şi “câh!” (deşi, scumpa de ea, împlinise de curând doar două luni şi o săptămână, exact ca şi fratele ei geamăn) după care adormi instantaneu sugându-şi abitir un degeţel în braţele mele drăgăstoase.                                                                                               

         “Petrecerea de după a fost una obişnuită.” Hopla! Nu, petrecerea de după n-a fost în niciun caz una obişnuită, deşi Edera şi Anselmo, cumetrii mei dragi, m-au rugat foarte insistent, în cazul în care doar aş fi fost întrebată, să spun că a fost una obişnuită, plictisitoare chiar, pentru a nu stârni regretele celor care dintr-un motiv sau altul nu încăpuseră la ea (din pricina timpului nefavorabil desigur). Dar, pentru că de atunci a trecut destul timp, mă socot acum dezlegată de povara de a păstra tăcerea şi să vă povestesc lucrurile exact aşa cum au fost şi, după opinia mea şi nu numai, au fost exact aşa cum ar fi trebuit să fie...

         Deoarece în ultima clipă s-a renunţat la grădină, o grămadă de invitaţii surpriză au fost anulate printre care şi invitaţia prin fax adresată respectuos domnişoarei Heidi Klum (fiindcă citisem din declaraţiile ei anterioare că, în afară de prezentări, nu suportă cu niciun chip aglomeraţiile şi spaţiile închise) şi a fost închiriat în regim de urgenţă cortul circului Bimbo aflat în localitate... şi asta deoarece, spre deosebire de nunta de vis organizată de cofetarul Klapka, părinţii copiilor au preferat să organizeze o petrecere în care majoritatea invitaţilor era alcătuită din copiii orăşelului costumaţi de carnaval sub formă de fructe tropicale, o idee foarte inspirată după umila mea părere, originală şi foarte potrivită acestui eveniment. Părinţii copiilor invitaţi au avut voie să-i însoţească doar până la poartă şi să-i încredinţeze încrezători mâinilor mele ocrotitoare şi se pare că nu au greşit cu nimic. La plecare, toate fetiţele au primit cadou câte o pisicuţă de rasă cu fundiţă roşie iar băieţii câte un pui de căţeluş în coşuleţ, spre marele necaz al celor de acasă, necaz care nu a durat foarte mult fiindcă atât căţeluşii cât şi pisicuţele erau animăluţe adorabile, vaccinate, prietenoase şi ştiau să meargă singure până afară ori de câte ori simţeau cu adevărat nevoia să stropească câte un tufiş ori să-şi lustruiască gheruţele mai cu temei.                                     

         Dar, după cum se ştie de către toată lumea, viaţa nu este o petrecere continuă şi imediat după încheierea festivităţilor s-a întrunit în prima lui şedinţă consiliul lărgit al familiei Dighiti (din care făceam parte bineînţeles şi eu şi Klapka) care a hotărât în unanimitate strategia de educaţie pentru următorii douăzeci de ani ai lui Klum şi Heidi... Pe lângă învăţământul obligatoriu şi gratuit care era asigurat tuturor cetăţenilor Urudei, gemenii vor studia şi aprofunda în paralel cu scumpa lor naşă Birina limbile străine şi codul bunelor maniere, grădinăritul şi gâdilatul elefanţilor sub urechi cu bunicul lor... Religia şi alchimia alimentelor îi era încredinţată mamei cât despre tatăl lor, în afara bineînţeles a teoriei geometriilor perfecte, acesta trebuia să le mai predea sportul, tehnicile esenţiale de supravieţuire, matematicile pure şi încă o duzină de lucruri de care nu-mi mai aduc prea bine aminte acum... Spre sfârşitul discuţiilor, aflată într-o stare de surescitare evidentă, Arede a cerut cuvântul pe un ton puţin cam ridicat solicitând ca, în calitate de mamă, să aibă dreptul să apeleze la specialişti externi pentru a tatona abilităţile domnişoarei Heidi în vederea unei viitoare cariere în domeniul modelingului, lucru la care nu s-a opus nimeni cunoscându-i slăbiciunea constantă pentru această preocupare. Apoi, în cea mai desăvârşită ordine şi disciplină, consiliul s-a îndreptat să-şi îndeplinească obiectivele, urmând ca orice neclarităţi şi probleme apărute pe parcurs să fie soluţionate din mers şi cu maxim de responsabilitate pentru soarta celor doi.

         Drept să vă spun, ştiut fiind că orice stăncuţă îşi laudă finii, n-am mai întâlnit nici înainte de asta şi nici după aceea copii mai ahtiaţi să înveţe şi să ştie totul, reuşind să ne pună deseori în dificultate cu întrebările lor, dar şi cu răspunsurile lor incendiare, încât ajunsesem cu toţii la a noua lor aniversare să recunoaştem deschis şi în şoaptă că suntem depăşiţi de pofta lor teribilă de a asimila cunoştinţe noi din toate domeniile posibile şi imposibile şi că trebuie să căutăm strategii mai eficiente pentru dezvoltarea lor optimă... În rest erau ca şi ceilalţi copii absolut normali: se zgâriau în lanţul de la bicicletă, alergau după rădaşte şi cărăbuşi de mai, mergeau în timpul săptămânii cu domnul Klapka la pescuit de beldiţe şi duminicile cu mama lor la “Jean Baptiste” şi câte şi mai câte...

         Chestia e că, pentru satisfacerea ambiţiilor consiliului în privinţa formaţiei enciclopedice a gemenilor, trebuiau bani şi nu puţini, având în vedere costul destul de piperat al tuturor materialelor didactice şi cum salariul lui Anselmo rămăsese (datorită faptului că era un tip distrat care nu prea ştia să bată la alte uşi în afară de a lui şi nu din cauza răutăţii ori neînţelegerii superiorilor săi) destul de simbolic pentru nevoile actuale ale familiei sale, iar afacerile cu torturi Klapka înregistrau o scădere dramatică, mi-am luat inima în dinţi şi cea mai frumoasă pălărioară din garderobă şi am cerut o audienţă în regim de urgenţă la ministrul de pe atunci al învăţământului din Uruda, fostul meu coleg de grădiniţă, care m-a primit fără întârziere şi mi-a ascultat cu amabilitate păsul... Când a auzit însă că este vorba de o mărire considerabilă de salariu pentru cumătrul meu Anselmo Dighiti (căruia îi recunoştea ce-i drept meritele academice cu prisosinţă) vocea i s-a schimbat brusc, devenind supărător de piţigăiată, argumentându-mi că reducerile bugetare ordonate de guvernator pentru următorul deceniu fac imposibile orice majorări salariale chiar şi pentru cei mai merituoşi membri ai sistemului de învăţământ... Chiar în acea clipă, pretextând o scădere pronunţată a glicemiei, am scos din gentuţa mea transparentă o portocală proaspătă şi am încercat s-o desfac cu degetele mele tremurătoare. Ministrul îndatoritor s-a oferit să mă ajute ca un adevărat cavaler de modă veche, preluând asupra lui această operaţiune delicată şi, tocmai când aproape să isprăvească, mi-a mărturisit foarte sincer că este foarte afectat de caz şi de soarta finilor mei, subliniind că, începând din chiar acel moment, renunţă categoric la funcţia de ministru numit al învăţământului în favoarea talentatului profesorul Dighiti...

         Am protestat, evident formal, în faţa acestei hotărâri care-i va afecta cariera, relaţiile şi chiar stima de sine, dar, dânsul (amintindu-şi subit că prima sărutare, evident cam stângace, din viaţa lui şi cam pe-o ureche, a fost cu mine şi cu nimeni altcineva) mi-a mărturisit că se retrage definitiv şi irevocabil la muntele Albăstriu unde are o cabană printre pini şi o turmă de capre irlandeze tărcate lăcrimoase - cărora le ducea dorul şi viceversa - şi vrea să li se dedice exclusiv de azi înainte. Apoi şi-a semnat cu seninătate propria demisie ca un monarh luminat care renunţă de bunăvoie la coroană în favoarea unui preşedinte reformator şi a iscălit larg ordinul de numire a lui Anselmo, documente pe care m-a rugat să le duc personal la registratura instituţiei şi să-mi notez atent numerele lor de înregistrare... ceea ce am şi făcut fără întârziere, din teama evidentă de a nu se răzgândi pentru că, încă de la grădiniţă, îl ştiam foarte nehotărât...    

          Înainte de a-i da minunata veste cumătrului Anselmo, i-am dăruit un costum albastru cu totul nou care-i venea ca turnat şi o frumoasă lavalieră portocalie şi, aşa cum era îmbrăcat cu hainele cele noi, i-am comunicat în faţa consiliului lărgit din care acum făceau parte cu drepturi egale şi Klum şi Heidi, bineînţeles după ce-l rugasem mai înainte să încerce să nu leşine şi adunasem prevăzătoare în jurul lui toate pernele şi pernuţele disponibile din casă, înainte de a-i da minunată veste...

         Ca un făcut, cel vizat, spre surprinderea tuturor, n-a leşinat nici de această dată însă Arede era cât pe ce să ne facă o figură de pomină şi să se prăbuşească ca un stâlp de beton la aflarea noutăţilor, numai că s-a ţinut tare pe scaunul ei, trădându-se doar printr-un tremurat mărunt mărunţel al bărbiei şi a cerut firesc un singur pahar de apă plată care era deja pregătit pentru orice eventualitate... În ziua aceea toate pregătirile, meditaţiile şi temele fuseră amânate, prin consens, pentru o dată neprecizată şi toţi plecarăm voioşi până la uriaşa roată a lumii, de curând inaugurată în apropierea gării şi pe terenul de paintball din apropierea ei, să ne descărcăm energiile negative acumulate şi să facem, în acelaşi timp, o infuzie proaspătă de adrenalină atât de necesară bateriilor noastre descărcate.

         La patru luni după acest lucru, o întâmplare neaşteptată a făcut ca asupra casei familiei Dighiti-senior să se lase cea mai neagră deznădejde. Dintr-o dată, cei doi gemeni au început să se simtă rău şi să acuze dureri cumplite în piept, fapt ce i-a pus în încurcătură pe toţi cei apropiaţi care au pus simptomele pe seama epuizării datorate studiului intens şi a surmenajului; totuşi, la sugestia mea explicită şi în urma decojirii fără pic de rezultat a unei întregi lădiţe de portocale calitatea întâi superioară, a fost anunţat serviciul de urgenţă autohton care i-a preluat cu cea mai mare promptitudine cu singurul elicopter funcţional al Urudei, internându-i de urgenţă la clinica doctorului Fundă care avea renumele de mare specialist în tinichigeria inimilor sfărâmate (şi aici nu mă refer deloc la performanţele lui, notabile de altfel, în arta amorului împărtăşit cu fostele lui paciente celebre).

         La investigaţiile amănunţite s-a descoperit că Heidi şi Klum aveau mari probleme cardiace şi, dacă nu s-ar fi găsit de urgenţă donatori compatibili, cei doi ar fi riscat să devină în scurt timp doar o frumoasă amintire colorată în consistentul album cu fotografii alb-negru al familiei. Aflată evident sub influenţa nefastei veşti, Edera a clacat la auzul grozăviei chiar în biroul oval al doctorului Fundă încât a fost dusă şi ea de urgenţă într-un salon alăturat unde, cu ajutorul unui tomograf de ultimă generaţie (de data asta japonez!), s-a descoperit că pricina clacării ei temporare erau de fapt cele trei inimi perfect egale ale ei, perfect sănătoase şi perfect camuflate una în spatele celeilalte, care ieşiseră din ritm şi despre a căror existenţă nimeni din domeniul medical n-a putut bănui nimic până atunci deoarece băteau cu regularitate una după alta ca nişte impecabile ceasuri elveţiene...      

         Departe de a se speria de această cumplită descoperire revoluţionară, doctorul Fundă a început să ţopăie de bucurie în singurul său picior de lemn, cu imaginile inimilor triplete aliniate în mâna sa ca într-un calendar de sărbători, încât cei de faţă au crezut că o luase razna de-a binelea, cunoscut fiind ca un tip foarte sobru pe care nimeni nu-l văzuse niciodată nici măcar surâzând...    

         Operaţia care a urmat şi despre care s-au scris tiruri întregi de tratate medicale şi s-au consumat tone de cerneală tipografică extra a decurs în cele mai bune condiţii şi a constat în redistribuirea cu succes a celor două inimi suplimentare şi perfect compatibile ale Ederei în piepturile gemenilor, fapt care a adus Lilupei, dar şi doctorului Fundă, câte o nouă înscriere merituoasă în Cartea Recordurilor, iar nouă, celor din familie, câte un oftat de uşurare, dar şi o porţie zdravănă de plâns de fericire pe care o mai păstrez şi astăzi într-un şip de cristal de o mie cinci sute mililitri cubi.

         În cinstea fericitului deznodământ, proaspătul ministru al învăţământului decretă două zile de vacanţă activă în ministerul său, timp în care se desfăşurară vizite intense la toate muzeele şi expoziţiile existente, se vizionară spectacolele teatrelor de păpuşi, dar şi ale celor pentru copii şi tineret şi se organizară întreceri de alergare în saci a profesorilor cărpănoşi de către copii... Tot atunci au fost decorate cu graffiti toate instituţiile gri din subordine şi fiecare dintre elevii participanţi avu dreptul să-şi modifice absenţele şi două medii la alegere, ceea ce fu socotit de către toţi cârcotaşii, dar mai ales de către părinţi îngrijoraţi de rezultatele odraslelor proprii, un fapt extrem de pozitiv, iar gestul ministrului unul destul de lăudabil, având în vedere că ştrandurile termale din ţinut erau mereu pline de copii chiar şi în timpul semestrelor...

         În viaţă nenorocirile ca şi împlinirile nu vin niciodată singure aşa că, pe canalul unu de televiziune al Urudei, fu anunţat că proaspătul ministru Dighiti, autorul teoriei geometriilor perfecte, a fost declarat câştigătorul fără drept de apel al Premiului Norbert pentru literatură pentru anul în curs... Toţi ştim că pentru a câştiga rarisimul premiu Norbert trebuie ca cineva prestigios să te propună şi cineva şi mai prestigios să te susţină, însă, în cazul lui Anselmo Dighiti, aceste amănunte picante în privinţa depunerii şi validării candidaturii sale rămaseră complet necunoscute o lungă perioadă de timp... Într-un târziu, Anselmo, îşi aminti subit că se propusese singur, dintr-o glumă, în timp ce se plictisea într-o fereastră dintre cursuri, scriind cu patru luni înainte o scrisoare kilometrică de opt kilograme în care îşi argumenta teoria năstruşnică... dar se vede că cineva important de acolo îl luase foarte în serios, chiar în momentul în care în apropierea biroului “Comitetului director de acordare a premiilor Norbert” se răsturnase, să presupunem - accidental, un întreg camion încărcat cu portocale, mandarine, clementine (precum şi multe altele din familia acestora) şi iată urmarea...

         Se organizară o serie de recitări publice, iar Consiliul municipal aprobă în delir cu această ocazie, în regim extraordinar şi în unanimitate (pentru prima oară în istoria sa), în cinstea “marelui poet”, botezarea străzii centrale cu numele fericitului câştigător şi alocarea de fonduri pentru o statuie ecvestră a lui Anselmo, deşi acesta se ferise întotdeauna să încalece, chiar şi la nuntă, unul... Cu această ocazie grijile economice ale Ederei şi lui Anselmo se pare că luaseră (în sfârşit) sfârşit, iar soarta gemenilor asigurată pentru tot restul vieţii lor... Depindea doar de hotărârile pe care trebuiau să le ia în privinţa propriilor sorţi, mai ales că onoratul consiliu de familie se autodizolvase, dându-le totală mână liberă în această privinţă.

         Bune sau rele, alegerile n-au încetat să apară. La a zecea lor aniversare, după ce plecase şi ultimul musafir şi toţi cei apropiaţi ne pregăteam,  evident emoţionaţi, să le dezvăluim cadoul nostru comun (care constă într-un carusel în mărime naturală instalat cu mare secret în grădină sub o prelată de camuflaj), îi rugarăm pe cei doi aniversaţi să ne împărtăşească câteva din impresiile lor despre această zi, urmând ca, pe viitor, datorită observaţiilor lor pertinente, să putem aduce perfecţionări următoarelor fericite aniversări...

         Mai întâi, Heidi, care întotdeauna fusese mai vorbăreaţă şi un fel de purtătoare de cuvânt, neoficială, a doleanţelor celor doi, le mărturisi deschis părinţilor săi, care o ascultară  tot mai încremeniţi, că s-a săturat de atâta cocoloşeală şi că, atât ea cât şi fratele ei Klum, se doresc a fi cât mai departe de ei şi de afecţiunea lor cleioasă, altfel riscă să moară înăbuşiţi de atâta dragoste impusă - pe care ei în niciun caz n-o ceruseră vreodată... Apoi, pe un ton ceva mai firesc, le mărturisi că, la propunerea ei, fusese acceptată de curând la o misiune spaţială în cosmos (evident datorită IQ-ului ei impresionant dar şi a sănătăţii ultra-perfecte), fiind primul copil din istorie care va ajunge pe  planeta Epsilon B (catalogată de specialişti ca HD 22049b) şi n-are de gând să renunţe la această şansă unică din viaţa ei în ruptul capului, iar Klum a primit, la rândul său, aprobarea explicită, de la o societate universală pentru cercetarea abisurilor oceanice, pentru o expediţie de testare a minusculului şi revoluţionarului submarin “Revenge I” creat de recent înfiinţata firmă Bhros & Edera, minisubmarin dotat cu un singur loc şi cu bio-baterii, capabil prin dimensiunile lui reduse să se strecoare chiar şi în cele mai inaccesibile locuri de pe fundul oceanelor... Astea sunt visele noastre, încheie ea şi cred că o să aveţi, măcar acum în ceasul al doisprezecelea, înţelepciunea minimă şi bunul simţ de a ne lăsa să evadăm din spaţiul concentraţionar de aici şi evident să ne daţi de îndată acordul vostru scris în favoarea hotărârii noastre altfel... iar Klum o aprobă pe muţeşte, în totalitate, dând energic din cap, repetând doar cuvântul “altfel”.

         Nici nu mai apucă domnişorica să mai adauge nimic după acest “altfel” destul de ultimativ a lui Klum că  vechiul tablou cu ramă groasă în care era încastrat rezultatul ecografului buclucaş se prăbuşi răsunător pe podea, ca de la sine, ca un semn nu prea bine prevestitor... Arede îşi frânse disperată mâinile şi se apucă de bocit îngrozitor de ai fi crezut că se apropie sfârşitul lumii, iar Anselmo albi subit, de ai fi crezut că participă voluntar la un număr inedit de magie având ca temă centrală vârstele omului în derulare rapidă. Bunicul Klapka se puse în genunchi cu tot cu barba lui albă în faţa nepoţilor săi răzgâiaţi, rugându-i insistent să se gândească, dacă nu la restul familiei, atunci măcar la primejdiile inerente care pot apărea în expediţiile lor, dar se vedea clar, după îndârjirea categorică din ochii lui Heidi şi ai lui Klum, că nu mai încape loc de întors...

          Degeaba am încercat eu să le explic că, doar la cei zece ani ai lor, anumite lucruri pot părea subiective şi anumite evenimente denaturate ca într-o oglindă strâmbă (din cauza unei explicabile lipse de perspectivă datorată evident imaturităţii vârstei), dar se vede că mi-am bătut gura de zână în zadar... o ţineau una şi bună că s-au săturat de atâta dragoste şi vor să fie în sfârşit singuri şi independenţi ca să-şi poată împlini nestingheriţi visele şi că “cine se pune împotriva acestor planuri este cel mai mare duşman al fericirii lor”.

          Văzând că orice urmă de împotrivire e zadarnică, ba chiar ar putea stârni unele gesturi necugetate din partea ambelor părţi, nefericiţii părinţi îşi dădură cu resemnare acordul deplin pentru participarea propriilor odrasle la misiunile riscante de explorare şi se retraseră pentru un timp neprecizat, într-o muţenie desăvârşită şi destul de suspectă din viaţa publică, pretextând imaginare probleme de sănătate...   Având în vedere că amândoi făceau parte din categoria fiinţelor care-şi înfrumuseţau zilele şi prietenii cu cântece, glume şi mici dar plăcute atenţii, nefiind deloc ursuzi ori iubitori de grave singurătăţi, această retragere spontană a generat tot soiul de proteste şi discuţii în rândul celor apropiaţi, dar, până la urmă, toată lumea părea că a înţeles situaţia extrem de delicată prin care treceau...

         Peste câteva luni, în urma unui stagiu intensiv de pregătire în bazele şi laboratoarele secrete ale armatei cât şi ale institutelor de cercetare guvernamentale, exact în aceeaşi zi, la aceeaşi oră şi în acelaşi minut (în privinţa secundei nu pot să confirm, deoarece părerile ca şi ceasurile oficialilor erau diferite), cei doi copii nărăvaşi se îmbarcară, cu voioşie neprefăcută şi fără să se mai uite defel în spate, spre destinaţiile lor periculoase, urmăriţi îndeaproape, în egală măsură, de o legiune de agenţi secreţi precum şi de  batistele noastre fluturânde şi deznădăjduite. Heidi decolă în uralele mulţimii la bordul navetei “Revenge I-bis”, spre misterioasa planetă Epsilon B, situată la aproximativ zece ani-lumină faţă de Pământ, iar tăcutul şi misteriosul Klum se scufundă, lent, dar sigur, spre Groapa Marianelor din Oceanul Pacific, unde, după umilele mele cunoştinţe, au avut loc mai puţine vizite chiar decât pe romantica Lună...

         Bineînţeles că n-aveam cum să ne împărţim fizic în a ne lua la revedere (care ca să fiu sinceră aducea mai mult cu un iz de adio) la faţa locului, între cele două locuri diferite ale plecărilor şi, deoarece cu toţii ţineam în egală măsură la amândoi copiii, am preferat cu unanimitate de voturi să-i urmărim, sub o ploaie lugubră, în piaţa centrală a Constituţiei din Patlaguda, loc în care fusese instalat un uriaş şi performant ecran cu plasmă care transmitea în paralel cele două evenimente (fiecare pe câte o jumătate din suprafaţa sa), încât aveai impresia că cei doi fraţi sunt, contrar aparenţelor, chiar şi în acele momente febrile, de nedespărţit. E drept, eu, în calitate neoficială de zână şi, oficială, de naşă, puteam să fac nestingherită naveta între cele trei puncte, îmbărbătându-i pe unii, liniştindu-i pe alţii şi informându-i cu delicateţe pe toţi cei interesaţi de desfăşurarea reală a evenimentelor în derulare...

          Nu s-a semnalat niciun eveniment neprevăzut cu ocazia acestor plecări, chiar şi vântul Falossi a încetat generos să mai adie în acea zi, pentru ca să nu tulbure nici norii cuminţi, nici valurile adormite şi, pentru moment, toată lumea a răsuflat uşurată şi fiecare s-a grăbit bucuros înspre casa lui să bea preventiv câte două ceşti mari de ceai fierbinte, făcut din coji uscate de lămâi şi portocală, împotriva guturaiului nesuferit.   

         Deoarece puterile mele se restrângeau numai la suprafaţa Pământului, nu şi deasupra ori în abisurile întunecate ale lui, supravegherea discretă sau orice fel de protecţie ori de intervenţie din partea mea erau din start excluse, iar aparatele ultramoderne montate în cabinele de comandă ale lui Heidi şi Klum nu aveau suficientă putere de a menţine legătura cu bazele terestre aşa că, după un anumit timp, orice fel de informaţie asupra traseului ori despre posibilele probleme intervenite a devenit inexistentă... Numai rugăciunile bunului paroh Pierre, rostite de la altarul de marmură de Carrara al bisericii Jean Baptiste, împletite cu ale celor dragi rămaşi acasă mai puteam nădăjdui să-i ajute.

(.......................................................................................)

         Tot ceea ce urmează a vă povesti provine din spusele verişoarei mele “dragi” Cilima, vorbe pe ale căror preţ nu pot pune prea mult, deoarece mi se pare cel puţin ciudat ca dumneaei să aibă harul pe care-l pretinde, adică al clarviziunii pe sub apă şi printre nebuloase; totuşi, deoarece în acest capitol nici măcar serviciile autorizate n-au îndrăznit să arunce pe piaţă nici o minimă banală informaţie, fie ea şi falsă, am să mă rezum să redau întocmai vorbele ei, fără să adaug nici cel mai mic comentariu personal...

         Cilima spune că, la a treizeci şi şaptea zi de la scufundarea lui Klum, a avut o revelaţie în care a văzut şi a auzit, exact ca la televizor, faptele şi vorbele finului meu drag, fapte şi vorbe pe care vi le voi reproduce şi vouă exact aşa cum mi-au fost relatate... După ce se vânturase încoace şi încolo prin hăul Marianelor, cartografiind cu minuţiozitate locurile şi catalogând conştiincios creaturile marine pe care le întâlnise, bio-bateriile de la bordul minisubmarinului proiectate şi garantate să funcţioneze pentru o perioadă minimă de două sute de ani se defectară brusc, aparent fără niciun motiv şi refuzară, cu toate încercările disperate ale comandantului, să-şi mai facă treaba, încât, treptat-treptat, bezna şi frigul se instaurară destul de rapid în habitaclu...

         Nu e vorbă, Klum era totuşi un băieţel curajos, destul de antrenat pentru orice fel de situaţii neprevăzute şi nu se pierdea uşor cu firea aşa încât aplică varianta de rezervă punând în funcţiune generatorul alimentat de bateriile clasice (căci am uitat să vă spun că minisubmarinul poznaş era dotat şi cu astfel de chiţibuşuri), lucru care-i permise să refacă traiectoria iniţială şi să vizualizeze locul în care se afla... Nu mică îi fu mirarea când descoperi, cu ajutorul camerelor şi al sonarului, că se afla în stomacul unui vierme uriaş ale cărui secreţii abundente ameninţau să corodeze rapid învelişul de protecţie al submersibilului, înveliş mai subţire decât al unor nuci verzi vândute de bătrâne pe tejghele... După estimarea destul de corectă a calculatorului central de bord, substanţa agresivă din interiorul viermelui uriaş putea preface în lichid orice metal, chiar şi pe cel special, inoxidabil, cu care era căptuşit pe exterior aparatul, în mai puţin de şase ore.          

         Ce era de făcut? Tehnicile esenţiale de supravieţuire păreau, datorită imobilizării aparatului printre meandrele uriaşului vierme, pure teorii lipsite de aplicabilitate, iar ambiţiosul Klum - prizonierul unei cutii devenite ineficientă, ba chiar mai mult - o adevărată capcană mortală. Singura şansă de a scăpa de acolo, e drept una foarte mică şi cu puţine sorţi de izbândă, era abandonarea în regim de urgenţă a minisubmarinului “Revenge I”, aşa încât finul meu nu pregetă prea mult şi (după ce lansă un S.O.S. temeinic, conform standardelor internaţionale în vigoare) echipat cu un costum proiectat să reziste presiunilor colosale ale oceanului Pacific, părăsi habitaclul înarmat doar cu o biată lanternă... şi, fiindcă viermele nostru avea prostul obicei să sforăie cumplit în timpul somnului, fu expulzat ca o scamă în timpul unei horcăieli ceva mai serioase chiar în timp ce, la mii de metri deasupra, dolofanul părinte Pierre rostea transpirat, în genunchi, “Fiat voluntas Tua/ Sicut in coelo et in terra!”, împreună cu Arede şi Anselmo, în faţa fotografiei îndoliate a încercatei familii Dighiti...

         De aici viziunile Cirinei încep să devină puţin mai confuze şi o bună bucată din întâmplările lui Klum, după ce a părăsit burta viermelui abisal, lipseşte cu desăvârşire; pentru că, spune ea, “comutatorul ei spiritual” a trecut automat pe “poziţia Heidi” unde a rămas blocat o lungă perioadă de timp, încăpăţânându-se să rămână acolo, fapt care nu poate nici să ne bucure, dar nici să ne întristeze, deoarece dorinţa de a afla veşti, în egală măsură, despre soarta celor doi copii era prezentă nu numai în rândul celor apropiaţi, dar şi în rândul tuturor locuitorilor Urudei, ba chiar şi al ţinuturilor învecinate.

         Este inutil să mai precizăm că atât “Revenge I” cât şi “Revenge I-bis” fuseseră proiectate şi realizate de una şi aceeaşi firmă “Bhros & Edera” fosta “PMP”, firmă care câştigase ambele licitaţii publice prin oferta de preţ cea mai mică, aproape la un sfert din cea a celorlalţi competitori şi că problemele tehnice întâmpinate de Klum pe fundul oceanului se repetară cumva într-un mod foarte suspect şi în spaţiul stelar...

         Ieşite din raza de observaţie a centrului spaţial şi într-un punct în care orice formă de comunicare cu baza devenise cu totul şi cu totul imposibilă, motoarele navetei “Revenge I-bis” încetiniră la circa şapte ani-lumină faţă de Pământ apoi se blocară cu totul, iar ca să fie tacâmul complet, scutul împotriva meteoriţilor se desprinse de la sine, pornind-o hai-hui printre planetele somnoroase şi sateliţii lor naturali până dispăru cu totul de pe radar... Nu-i vorbă că şi Heidi era bărbătoasă, uneori chiar mai bărbătoasă decât Klum, dar, înţelegând gravitatea situaţiei în care se afla şi profitând de faptul că nu este văzută şi auzită de nimeni, Heidi începu să plângă într-un asemenea hal încât acele aparatelor de bord începură să tremure haotic iar hublourile se umeziră groaznic, încât trebui să le şteargă în repetate rânduri, cu steagul din bumbac 100%, al Urudei, ca să le redea transparenţa caracteristică...

         Singurul ei prieten, Otto 741702– roboţelul cu gura până la antene, o sfătui să părăsească de urgenţă nava pentru că, în astfel de situaţii-limită, era programată să se autodistrugă pentru a nu prelungi inutil agonia ocupantului şi, fără să mai aştepte confirmarea fetiţei, o echipă în costumul de exterior dotat cu mini rachete antigravitaţionale pentru deplasarea în spaţiu. Roboţelul care nu avea nevoie de un astfel de costum special părăsi şi el nava agăţat de umărul drept al lui Heidi şi aşa, împreună, călătoriră o bună bucată prin spaţiu, neîntâlnind absolut pe nimeni, până când un nor ameninţător de meteoriţi se repezi înspre ei strigând “Păzea! Păzea! Că suntem prost crescuţi!”, dar, nesesizând nicio vagă intenţie a celor doi de a se feri cumva de grozava lor primejdie, încetiniră uşor, înconjurându-i plini de curiozitate... Otto 741702 o sfătui prudent să nu răspundă niciuneia dintre întrebările adresate de aceşti meteoriţi needucaţi, clipind într-una din beculeţul aflat deasupra capului său de metal şi plastic, dar Heidi bineînţeles că nu luă în seamă defel avertismentele lui şi, ştiut fiind că era o mare vorbăreaţă, le puse o groază de întrebări meteoriţilor ca de exemplu: “De unde vin?”, “Cum îi cheamă?”, “Câţi ani au şi cine le sunt părinţii?”... întrebări la care primi răspunsuri complete în afară de ultima, căci nici chiar cel mai însemnat dintre ei nu înţelegea sensul cuvântului "părinte", aşa încât fata trebui să piardă o grămadă de timp ca să-i facă să priceapă la ce sunt buni părinţii şi care e rostul lor... Când, în sfârşit, părură că au realizat sensurile acestui cuvânt ambiguu pentru ei, recunoscură spăşiţi că ei nu au niciun părinte, fiind o creaţie a hazardului, dar că tare, tare şi-ar dori cel puţin unul care să-i îmbrăţişeze şi să-i adune acasă pentru că s-au săturat să tot fie ai nimănui. Totodată o descusură de ce este singură şi nu lângă părinţii ei iar Heidi se bâlbâi puţin la această întrebare neaşteptată şi era cât pe ce să dea din nou apă la şoricei, dar Otto 741702 o strânse uşor de mână ca să nu se trădeze şi ea îl ascultă atunci cu atenţie pentru întâia oară... Nu ştiu ce pricepură meteoriţii bolovănoşi din explicaţiile ei, ştiu doar că o lăsară singură, luându-şi viteză cu cozile lor luminoase, ca de vulpe şi fără să-şi mai ia rămas bun, după ce mai întâi o priviră destul, destul de ciudat...

          Cilima mi-a mai relatat apoi despre o întâmplare incredibilă de-a lui Heidi, (pe care, cu toată marea mea recunoscută bunăvoinţă, o consider - din capul locului - ca fiind o pură născocire a marii şi bogatei ei fantezii de zână tarată) şi anume despre o anumită întâlnire a finei mele cu un extraterestru verde-neon care se dădea într-un hamac prins la capete de două stele perfecte de diamant, în cinci colţuri şi care avea ochii holbaţi de la atâta privit aiurea prin telescop... Primul care luă contact cu acesta fu roboţelul cu gura până la antene din inventarul navei, care, constatând că nu există nicio primejdie din partea arătării verzui, o sfătui pe Heidi să se oprească şi să se odihnească puţin pe marginea hamacului împletit din raze de lumină, pentru a da posibilitatea mini rachetelor antigravitaţionale, extrem de solicitate, de a se mai răci un picuţ.

         Comunicarea dintre ea şi extraterestrul care se dădea huţa se derulă, evident, prin intermediul gândurilor, cunoscut fiind că extratereştrii preferă îndeosebi această metodă practică în loc să-şi răcească gura de pomană ca noi pământenii şi, la întrebarea lui Heidi ce tot caută cu ocheanul pe întinderea nesfârşită a universului, acesta îi răspunse telegrafic că este în căutarea cuiva care să-i semene, mai precis a unui frate sau a unei surori, fiind notoriu faptul că extratereştrii nu pot avea decât un singur copil şi de aceea nu pot cunoaşte ceea ce înseamnă râs ori zâmbet deplin şi cu aceasta comunicarea lor se încheie subit şi extraterestrul se retrase într-o tăcere perfectă. Atunci, ca un făcut, gândurile lui Heidi poposiră cu o viteză colosală spre Klum, aducându-şi-l aminte în zilele în care alergau într-un picior, la pescuit, în apropierea câmpurilor de lavandă înflorită, pline de pitpalaci gureşi şi strângeau norocei pufoşi cu duiumul în interiorul cămăşilor cadrilate, călcate cu dungă de mama lor, făcând-o să suspine aproape fără motiv...

         În acest moment delicat, comutatorul spiritual al Cilimei a revenit automat pe “poziţia Klum”, la momentul în care acesta dădu nas în nas cu un peştişor-lanternă derutat, care orbecăia de zor şi care, de cum îl zări, se apropie curios cercetându-l pe toate părţile... “Nu semeni!” îi spuse acesta. “Pur şi simplu nu semeni, deşi şi tu porţi ca şi ei o lanternă, ce-i drept mult mai puternică şi mai strălucitoare... De doisprezece volţi, zici?! Voltajul ar corespunde. Totuşi nu, nu te supăra chiar că nu semeni cu ai mei!... Pe cine vrei să păcăleşti? Ruşine! Să-ţi fie ruşine!” “Cred şi eu că nu semăn (i-o întoarse Klum), doar sunt unic şi trebuie să fiu diferit, foarte diferit faţă de oricine...” “Ciudată politică, îi spuse peştişorul-lanternă, cu vocea lui piţigăiată, lasă vrăjelile astea, trebuie să semeni şi tu cu cineva, că doar n-oi fi tu buricul pământului... Degeaba te dai grande. Uite eu, de exemplu semăn cu mama şi taţii mei care acum sunt atât de preocupaţi să-mi facă o sumedenie de surioare şi frăţiori încât au uitat pur şi simplu de soarta mea ca şi de a celorlalţi douăzeci şi cinci de mii de fraţi ai mei, pentru că am omis să-ţi spun că nu am nicio surioară... Ghinion! Curat ghinion! ....Tu ai surioare, măreţule? Hi-hi! Nu-i aşa că n-ai nici tu?” “Cum să n-am, se înfurie băiatul. Drept cine mă crezi? Am şi surioară şi mamă şi tată câştigător al premiului Norbert, singurul poet al lumii care recită în cifre, ba chiar şi un bunic cofetar cumsecade; cu deosebirea elementară că lor le pasă cu adevărat de mine şi au grijă să nu mi se-ntâmple nimic.” (M-am supărat puţin pentru că nu pomenise nimic şi de mine, de Birina, adică de naşa lui, cea care-i schimbase drăgăstoasă scutecele de tot soiul până se mai întremase Arede, dar nu am pus la inimă deoarece se ştie că, la acea adâncime colosală, reacţiile ca şi procesul gândirii este cu mult încetinit, dar şi pentru faptul că ştiam că Cilima este puţin cam răutăcioasă şi invidioasă pentru calităţile mele şi exista posibiltatea ca să mă omită intenţionat din viziunile ei.) “Şi atunci ce cauţi pe coclaurile astea? La ora asta n-ar trebui să fii acasă, în loc să umbli brambura? N-ar trebui să fii alături de ei şi să vă bucuraţi împreună de faptul că vă aveţi unii pe alţii?! N-ar trebui să fii lângă ei şi să le spui cât de mult îi iubeşti, atâta timp cât mai poţi să le spui acest lucru? Sau poate nu îi iubeşti... Asta e!!!” strigă speriat pestişorul-lanternă a cărui voce sfrijită îi devenise ca de tunet şi care, fără să-i mai aştepte răspunsul, o zbughi din calea lui ca din faţa unui monstru marin numai bun de evitat... Klum rămase pe gânduri ceasuri în şir şi numai ţiuitul repetat al alarmei disperate care îi semnala golirea grabnică a tuburilor cu oxigen, îl mai făcu să încerce a găsi o soluţie grabnică pentru întoarcere.

          Şi se pare că soluţia veni imediat înspre el, atât de imediat încât abia avu timp să se ferească. Un munte de carne şi untură de peşte se prăbuşi chiar alături, încât, dacă nu ar fi avut reflexele atât de bune, probabil că am fi ajuns să vorbim acum despre finul meu numai la modul trecut...             

         După ce apa se mai limpezi, mă rog atât cât mai putea să se limpezească acea supă de la acea adâncime colosală, băiatul descoperi în masa prăvălită lângă el un ochi, de dimensiunile unui lighean, care-l fixa temeinic... Foarte curând descoperi că ochiul aparţinea unei balene imense, mă rog dacă se mai poate adăuga şi acest cuvânt unei balene de circa douăzeci şi ceva de tone care sângera groaznic şi care părea că are, ca şi el, clipele numărate... “Ce e cu tine aici, în văgăunile astea periculoase, puştiule?! Nu vezi câte oase descărnate zac pe aici?... Dacă n-aş crede că eşti orfan, te-aş putea considera, cu siguranţă, numai bun de dus la balamuc!” şopti sfârşită balena care, în ciuda stării şi aprecierilor extrem de critice, avea o privire extraordinar de senină... Evident că nu era locul şi nici timpul pentru taclale, dar, deşteptul de Klum îi rezumă telegrafic întreaga poveste, iar în replică, balena îi povesti cum înota în urmă cu câteva ceasuri alături de puiul ei, învăţându-l să ia prin învăluire bancurile de hamsii, când se încurcară din neatenţie în plasele groase şi aproape invizibile ale unei baleniere... Braconierii nu încetară să apară şi harpoanele lor ascuţite o străpunseră adânc până aproape de inimă şi, dacă nu ar fi avut instinctul de a-l acoperi rapid cu trupul ei, probabil că şi puiul ar fi avut aceeaşi soartă ca şi ea. Gândul acesta o făcuse să se încordeze şi să lovească repetat, cu ajutorul cozii puternice, pe atacatori până când reuşi să le scufunde barca şi să le sfâşie plasele... “Sunt atât de fericită, spuse ea, acum puiul meu e liber şi, chiar dacă e puţin cam trist, va reuşi să răzbească în viaţă alături de tatăl său... Sper ca, atunci când va creşte mare şi va avea proprii săi pui să-şi mai aducă aminte de mine”... şi aici balena scoase un şuierat puternic, atât de puternic încât Klum speriat crezu că-şi dăduse obştescul sfârşit, dar nu, creatura scoase din adâncurile corpului ei o bulă uriaşă de aer în care-l înfăşură temeinic pe băiat şi apoi închise pentru totdeauna ochii, nu înainte de a-l mai sfătui încă o dată să se întoarcă de îndată acasă, la ai săi. Bula o porni cu el spre suprafaţă ca o capsulă magică, protectoare, cu o repeziciune demnă de invidiat... şi de aici pot sa las liniştită elucubraţiile Cilimei şi să vă pot, în sfârşit, povesti eu, cu cuvintele mele neprefăcute, nu înainte însă de a  mai reveni puţin cu viziunile verişoarei mele şi asupra dragei de Heidi.

         După uluitoarea întâlnire cu extraterestrul taciturn, întocmai ca şi blândul Klum (scuze pentru semirima întâmplătoare) şi micuţa Heidi se pare că se coborâse în propria vale a gândurilor, mai precis o apucase un sughiţ năprasnic şi, indubitabil, la astronauţii începători sughiţul este semn de mare părere de rău încât până şi mini rachetele antigravitaţionale (care se ştie, chiar şi de către preşcolari, că sunt nişte obiecte inflexibile, lipsite de sentimente şi raţiune) începură să dea rateuri semnificative, modificându-şi cu de la sine putere parametrii proiectaţi şi rostogolind-o primejdios de fiecare dată când pe posesoarea lor o apucau regretele tardive).

         Pentru a potoli un eventual dezastru şi doar pentru a-i mai abate gândurile negre, micuţul Otto 741702 îi raportă că nici el nu se simţea prea bine, cu toate că era multiplicat în 741701 de copii şi (teoretic), în cazul unui accident neprevăzut nu ar fi avut nimic de suferit; sugerându-i că ar fi mai bine să lase explorarea periculoasei, indiferentei şi îndepărtatei planetei Epsilon B în seama celor care nu au de pierdut nimic, adică a roboţeilor de ultimă generaţie şi care sunt cu adevărat făcuţi pentru acest lucru. Apoi îi raportă smerit că a descoperit una bucată fereastră intergalactică...

         Pentru cei nefamiliarizaţi cu limbajul cosmic de specialitate, putem preciza că fereastra intergalactică este un fenomen extrem de rar întâlnit, încât ţine mai mult de domeniul miracolelor decât al fizicii propriu-zise; mai precis constă într-o suprafaţă invizibilă de exact mărimea şi forma unei ferestre obişnuite care face posibilă timp de câteva minute, pentru un singur corp, legătura instantanee între oricare două puncte diferite din univers după care îşi pierde total această proprietate, dezintegrându-se într-un mod foarte inexplicabil.

         La auzul senzaţionalei veşti, politicoasă, fina mea îl invită pe Otto cel cu guriţa până la urechi (şi care acum o avea, inexplicabil, doar până în dreptul nasului său de inox) să profite de ocazie şi să folosească această oportunitate rarisimă pentru a se întoarce la cei 741701 de fraţi ai săi de pe Pământ, dar roboţelul îi replică demn că “fraţii” nu erau decât nişte amărâte de clone dezasamblate, pline de vaselină, fabricate în serie, care îl enervau cumplit tocmai prin faptul că semănau leit cu el (în afara faptului, bineînţeles, că ei n-aveau o prietenă atât de apropiată şi de bună cum era curajoasă Heidi Dighiti) refuzându-i categoric şi cavalereşte propunerea, ba, mai mult, într-un moment de neatenţie al finei mele, o împinse delicat în deschiderea ferestrei intergalactice şi închise bine zăvorul...

         Pam-pam! De aici am preluat legătura total şi irevocabil. Îţi mulţumim, Cilimo, cu toţii pentru participare şi nu avem să-ţi adresăm niciun fel de-ntrebare! Birina, zâmbăreaţa cu strungăreaţă, verişoara ta dragă, este acum la pupitrul ştirilor proaspete şi poate furniza, în sfârşit, numai relatări verificate conform standardelor reportericeşti din trei surse absolut independente şi absolut sigure; adică de la mine, de la mine şi iar de la mine.

         Curios, reîntoarcerea şi reîntâlnirea gemenilor pe suprafaţa pământului s-a desfăşurat într-un secret total, conform teoriei geometriilor perfecte, în acelaşi punct şi la aceeaşi secundă şi, deoarece cei doi erau crescuţi şi familiarizaţi cu teoria tatălui lor, nu s-au mirat chiar deloc de aceste, stranii doar pentru unii, potri-nepotriviri...

         După îmbrăţişările de rigoare, fraţii s-au grăbit să ajungă cât mai repede acasă pentru a-şi cere bineînţeles iertare, apelând pentru asta la cine altcineva decât la ajutorul naşei lor dragi care nu se sătura să-i tot soarbă din priviri şi, cum doreau neapărat să le facă o surpriză plăcută părinţilor şi să apară în aceeaşi clipă prin cele două intrări diametral opuse ale casei, au hotărât năstruşnicii să studieze mai întâi terenul prin geamul de la sufragerie. Nu mică le-a fost mirarea când, în loc să vadă doi părinţi trişti şi îngânduraţi, au descoperit cu stupoare că Arede şi Anselmo ţineau fiecare în braţe câte un copilaş durduliu pe care-l sorbeau din ochi şi, din când în când, îi gâdilau la tălpişoarele lor grăsuţe făcându-i pe micuţii intruşi să scoată sunete de plăcere şi râsete nestăpânite la al căror auz până şi severul şi seriosul lor bunic, Klapka, se tăvălea ca un apucat pe covorul miţos. Chiar şi căţelul lor comun Şaibă se pare că îi trădase fiindcă participa şi el de zor la mascaradă, învârtindu-se în jurul tuturor, lătrând şi dând din coadă ca o sfârlează, de parcă ar fi urmat să primească un întreg baton de salam usturoiat.

         Picioarele şi aşa destul de încercate ale gemenilor se înmuiară şi câte un nod amar li se puse în gât la vederea imprevizibilului şi idilicului tablou în care locurile lor păreau a fi ocupate pentru veşnicie, fiind de presupus că nu mai aveau ce căuta de azi înainte în casa în care crescuseră şi de care îi legau atâtea minunate amintiri şi o porniră spăşiţi, fără nicio vorbă, spre ieşirea de serviciu din curte când fură opriţi de exclamaţiile de încântare şi de uimire ale noilor vecini, care, am uitat să vă spun, îşi lăsaseră bebeluşii pentru câteva ceasuri în grija familiei Dighiti ca să-şi poată face în voie cumpărăturile de la supermarketul din apropiere în care întâmplător se făceau nenumărate şi consistente reduceri de sezon...

         La auzul strigătelor fericite apăru mai întâi Şaibă, ca un vajnic şi vigilent apărător al locuinţei şi care la vederea lor dădu de îndată alarma şi, pentru că lătra într-un mod deosebit aşa cum numai el ştia să o facă atunci când se hârjoneau pe plajă toţi trei, adulţii din casă pricepură numaidecât ceea ce era de priceput...

         Cu toată destoinicia mea de zână în arta povestitului, şi aici pot să bag într-adevăr  mănuşa-n foc că n-am primit nici măcar o minimă indicaţie în  a-mi cenzura relatarea acestui emoţionant episod, mă simt neputincioasă să redau în cuvinte complexitatea de gânduri, gesturi şi atitudini a acestei reuniri - din care trebuie să recunoaştem, fiecare, că am avut câte ceva de-nvăţat...

         Ştirea întoarcerii celor doi dădu fulgerător ocol întregului ţinut, iar bucuria tuturor locuitorilor fu fără margini mai ales că noul şi proaspătul (de fapt tot cel vechi) guvernator dădu cu această ocazie un decret instantaneu în care tuturor, dar absolut tuturor cetăţenilor, li se reduse impozitul pe respirat cu câteva procente în plus şi li se promise o ninsoare adevărată de sărbători, bineînţeles după ce în prealabil fuseseră consultaţi toţi meteorologii care mai purtau un scaun pe cap şi se analiză cu minuţiozitate graficul provizoriu al vântului Falossi...

         În urma analizei competente a unui cerc de specialişti asupra cauzelor care au dus la regretabila ieşire din uz în timpul misiunii a lui “Revenge I” şi “Revenge I-bis”, s-a ajuns la concluzia clară că vina aparţinea în exclusivitate constructorului, adică lui “Bhros & Edera” şi drept urmare s-au retras toate comenzile alocate acestei firme, după rezilierea în prealabil a tuturor contractelor şi obligarea plăţii unor despăgubiri cu câteva zeci de zerouri în coadă.

         În disperare de cauză “Bhros & Edera”, aflată în mod clar sub zodia falimentului după luarea acestor energice măsuri, a scos la interval asul din mânecă, o supernavă de două persoane capabilă să exploreze interiorul vulcanilor aflaţi în erupţie şi să călătorească prin lava încinsă, dar cum nimeni nu s-a grăbit s-o testeze s-a oferit chiar domnul Bhros, împreună cu fiica sa, să facă acest lucru, organizând pe propria cheltuială o expediţie spectaculoasă în interiorul craterului vulcanului Parles, după care nu s-a mai auzit absolut nimic despre ei şi despre care nici Cilima cu toate fenomenalele ei clarviziuni n-a putut să ofere nici cel mai vag şi amărât indiciu...

(.......................................................................................)

         Cum?! Vin deja? Vin?!... Aoleu, trebuie să las vorbăria şi să ne grăbim! Ajutaţi-mă, ajutaţi-mă! Sigur că da, totul, totul e pregătit, florile şi cocardele sunt la locul lor. Cântecul de întâmpinare l-am repetat cu toţii suficient şi petalele de portocal sunt în coşuri... Trebuie să ne echipăm urgent. Hai Klum 1 şi Klum 2, lăsaţi fereastra, îndreptaţi-vă şepcile ca nişte băieţi de treabă şi ajutaţi-mă şi voi... parcă aud deja claxonatul limuzinei. Trebuie să-i întâmpinăm cu toţii şi să arătăm tuturor invidioşilor (şi mai ales Cilimei căreia şi de data asta i-am luat-o înainte şi m-am auto propus viitoare naşă) că suntem o adevărată familie.

         Încet, încet, nu vă grăbiţi, haideţi să luăm fiecare câte un landou şi să ne-nşirăm frumuşel pe alee... Inceeet!!! Da, da ţuţuşmacilor, sigur că da, ştiu că de-abia aşteptaţi şi voi să vă vedeţi verişoarele care se întorc vesele de la “Darurile Berzei”, vă mulţumesc că v-aţi străduit să rămâneţi uscaţi şi la înălţimea evenimentului. O să mă revanşez. Naşa Birina n-a rămas niciodată datoare.

         Nu, nu, n-au numere, cum să aibă numere?! Au nume: Heidi 1, Heidi 2, Heidi 3, Heidi 4, Heidi 5. Hai, ştiu că aveţi haz... Ce, voi nu vă numiţi Klum 1, Klum 2, Klum 3, Klum 4, Klum 5? Nu, pentru o echipă de fotbal trebuie neapărat unsprezece... asta dacă părinţii voştri nu se gândesc cumva să mă pună pe mine în poartă...

         Ce zi frumoasă, chiar minunată, nu simţiţi cum adie pătrunzătoare mireasma portocalilor înfloriţi?! Să deschidem larg porţile de fier forjat... Au sosit!!! Tonul la muzică!

SFÂRŞIT

© Laurenţiu Budău

.