LAURENŢIU BUDĂU
Miracolul de la Slobozia
Motto:
"O,
ţară tristă, plină de humor!"
George Bacovia
Nota Autorului:
Toate personajele pomenite în paginile
de mai jos sunt oameni cu frică de Dumnezeu ori care se străduiesc...
Am revăzut de curând locul
Copacului din Parcare, de fapt ştiam de mult locul, încă din prima
zi de când
începusem să fac naveta, în calitate de profesor-suplinitor, pe ruta
Griviţa-Călăraşi. Parcarea fără plată de lângă bătrânul putregai era punct de
reper major pentru călătorii plictisiţi ai autocarelor galbene cu etaj care
tranzitau zona de zor spre mănăstiri, ca să-şi mai dezmorţească picioarele ori
să tragă în piept câte o gură de "aer curat, de ţară, de la mama
lui"...
Toată lumea de pe-aici ştia de
salcia asta uitată de timp, de pe marginea şoselei, lângă care erau aruncate
de-a valma bidoane goale de plastic şi alte scârnăvii, scoase din maşinile
prăfuite care se opreau pentru un pipi de urgenţă ori pentru o ţigară la botu'
calului. De fapt, ce brânză-n pânză, ce lucru mare poate să fie o salcie
găunoasă lângă marginea unui drum judeţean?
Cine s-ar fi gândit că, pentru
câteva luni, copacul ăsta o să devină cel mai celebru dintre toţi copacii
României, ba chiar şi de peste graniţele ei? Mai celebru chiar decât Areta
Teodorescu, eroul cu nume de femeie înmormântat în cimitirul de la marginea Griviţei,
decât teiu' lui Eminescu, gorunu' lui Horea, salcia lui Bacovia, plopu' lui
Bolintineanu, stejaru' din Borzeşti, bradu' lui Avram Iancu, ultimii arbori din
arhicunoscutul Codru al Vlăsiei, ”Strawberry tree”, primul ”copac” electric din
România, precum şi alte VIP-uri necunoscute din lumea vegetală.
Nici chiar Tinel-Tinel nu şi-ar fi
putut închipui fenomenul ulterior, în momentul în care scrijelea cu briceagul în
lemnul moale, din memorie - pe partea în care se desprinsese o halcă imensă de
scoarţă, lăsând la vedere carnea albă a lemnului - portretul Robertei cu
pletele-n vânt, fata mai mică a poliţistului din comună, după care i se
aprinseseră călcâiele la disco-barul localităţii, după ce consumase porţia
zilnică de trei beri brune la halbă şi o vodcă lemon cu care încerca să-şi mai
potolească din tinereasca arşiţă provocată de efortul turnării fundaţiei unui
coteţ pentru găini ouătoare...
Nu îndrăznise s-o abordeze direct,
în ziua aceea (aşa cum îi era obiceiul cu celelalte "piţipoance" cu care se trăgea de şireturi), pe ţâţoasa de
Roberta care venise agale să-şi cumpere nişte napolitane Joe umplute cu cacao
şi o cremă de plajă cu supraprotecţie SPF 50+; pe de o parte, fiindcă şeful de post avea o reputaţie de bătăuş
fără scrupule şi, a doua la mână, deoarece avea pe el o salopetă plină de mortar uscat, iar în picioare purta doar nişte şlapi
găuriţi de-ai bunicului său, mutat la deal de curând... Nu de alta, dar n-ar fi
vrut să-i facă fetei, care părea mai sperioasă decât un iepure albanez, o
impresie proastă chiar de la prima "găseală" nearanjată...
De ce?! Nu că n-ar fi fost băiat
frumos ori neîngrijit, dar, dac-ar fi avut nişte blugi jerpeliţi verzi, ciuful
dat cu gel şi nişte adidaşi PUMA de firmă, alta ar fi fost, nenică, situaţia... Aşa
că, imediat după plecarea Robertei, s-a întors glonţ la "casa părintească
nu se vinde" şi şi-a expus ferm revendicarea tatălui său, Ioane-Ioane,
care trăgea din greu la coasă printre urzici, în spatele grajdului pentru
vite care adăpostea în
prezent doar un cadru vechi de Tohan şi o ruginitură de Mini-Mobra cu pedale...
Ioane-Ioane l-a ascultat cu destulă
atenţie şi i-a arătat amărât, cu coada coasei, măgarul posomorât şi căruţa
plină de lubeniţe veştede pe care încercase de câteva ori să le vândă fără
succes pe piaţa supraaglomerată de verdeţuri a Sloboziei.
Tinel-Tinel nu era chiar băiat
prost, deşi nu terminase decât şcoala gimnazială la limită de vârstă, aşa că a
înhămat măgarul sleit la căruţă şi s-a dus glonţ să vândă lubeniţele clocite în
parcarea pentru TIR-uri de lângă sat, chiar lângă salcia cu pricina. Nu cerea
mult, un leu pe kilă, ba chiar ar fi lăsat şi la 80 de bani, numai să i-o ceară
cineva... Scrisese chiar pe unul dintre bostani preţul cu litere de-o şchioapă,
dar interesul călătorilor străini pentru produsele autohtone fără picioare se
dovedea nul. Aşa că o scrijelise pe Roberta pe post de reclamă în salcia aia
bătrână, pentru a spori interesul comercial alocat produselor sale bio, iar sub
el scrisese un înduioşător "Ti amo, Berty!", aşa cum văzuse el că se
face la televizor, în serialele alea foarte colorate care-i umpleau nopţile
pustii şi după-amiezile
fierbinţi.
N-avusese, bineînţeles, niciun
succes în atragerea clienţilor, iar o ploaie neanunţată de vară îl sili să-şi
încheie prematur cariera neîncepută de întreprinzător
agricol şi să-şi ia tălpăşiţa
spre casa părintească, cu buzunarele goale şi cu măgarul fleşcăit...
Întâmplarea cu scrijelitul în carnea
moale a salciei ar fi rămas necunoscută, poate, pentru totdeauna, mai ales că Tinel-Tinel
al nostru plecase, dezamăgit total în realţiile de afaceri ca şi în
cele de dragoste, chiar în
acea toamnă, să caute să câştige nişte bănuţi cinstiţi, cu
truda frunţii, în însorita
Spanie, la o fermă de cornute mari, lucru care îi reuşi pe deplin, iar juna
Roberta devenise rapid doar o amintire veştedă a unei iubiri neîmplinite de
o vară.
După numai o zi, timp de aproape
şapte luni, în dreptul salciei buclucaşe fusese parcat un imens utilaj de
asfaltat defect care-şi cam trăise traiul şi astfel lucrarea de artă
contemporană, născută din cea mai pură şi dezinteresată afecţiune, a fost
protejată de privirile avide ale publicului însetat de frumos până în ajunul
Paştelui anului trecut, când a început, parcă din senin, iureşul...
Primul care a sesizat capodopera lăsată de izbelişte
a lui
Tinel-Tinel a fost chiar mecanicul-şef al învechitului utilaj de asfaltare, cel
care venise să-l recupereze şi să-l urce pe un trailer în vederea unei
călătorii cu o destinaţie nu foarte clară, dar foarte posibilă spre un centru
de recuperare şi valorificare a fierului vechi. I s-a părut dumnealui că vede ceva foarte
suspect, dar, datorită faptului
că trebuia să se concentreze la manevrele necesare urcării utilajului
pe trailer, nu i-a dat o foarte
mare importanţă, adică cea cuvenită.
A doua se pare că a fost tuşa Reta,
care se oprise cu sarsanalele pline de colivă şi sarmale în dreptul salciei
cu pricina, cu gândul să
prindă o ocazie care s-o ducă până la fiica sa, Virginia Teaşcă, domiciliată
temporar împreună cu soţul ei Titi (zis şi Saramură) şi cu cei şapte copii
nelegitimi ai lor în Valea Ciorii. Cu toate că, la cei 87 de ani, nu citise
nici măcar o carte poştală la viaţa ei, tuşa Reta era în posesia unui văz
ireproşabil. Cât despre auz, ce să mai vorbim, auzea telefonul Nokia Lumia 525
sunând, chiar mai înainte ca Virginia să se gândească să-i formeze numărul, ca
s-o întrebe care mai e treaba cu titlurile de proprietate care i se cuveneau de
pe urma răposatului Constantine-Constantine, tatăl ei bun cu prenumele...
La început nu i-a venit să creadă,
nu voia să accepte că, în ciuda blestemăţiilor de tot felul pe care le făcuse la viaţa
ei, pe vremea când activase ca vânzătoare la cooperativa localităţii şi înşela
din greu la cântar, ar putea fi vrednică de acest mare dar ceresc, şi a închis, în
consecinţă, ochii pentru patruzeci şi nouă de secunde, crezând că are o
halucinaţie vizuală gravă, după care i-a deschis încetişor la loc... Minunea nu plecase, era tot acolo şi strălucea
semeaţă în soarele dimineţii de aprilie, privind-o parcă dojenitor că a
îndrăznit să se îndoiască de ea.
Era, fără îndoială, chipul unui
sfânt a cărui identitate clară îi rămânea, momentan, nelămurită, aşa că a
apelat cu repeziciune la ajutorul a două ţigănci de etnie romă care căutau, cu distincţia
caracteristică, în coşurile de
gunoi burduşite de tot soiul de nimicuri. Neînţelegând foarte clar ce se
doreşte de la ele, bădănăresele au început s-o facă cu ou şi oţet şi şi-au
văzut nestingherite de îndeletnicirile lor consacrate. În ciuda anilor ei greu
încercaţi, inimoasa Reta nu s-a lăsat deloc păgubaşă şi l-a oprit pe
primul biciclist mai serios care trecea pe acolo, cerându-i ajutorul
creştinesc. Într-adevăr, "biciclistul mai serios",
pe numele lui de civil, Cain Roşoga, ca
un bun samaritean ce era, s-a
oprit în dreptul ei, a descălecat ceva mai demn decât "Negru Vodă trece.
Cu tovarăşi zece", şi-a scos ochelarii de
protecţie aburiţi şi s-a
apucat împreună cu Reta să cerceteze chipul apărut în copac.
La o primă, ultimă şi sumară
cercetare, biciclistul şi-a dat cu părerea că ar putea să fie Băsescu în
tinereţe ori unul dintre acoliţii săi neduşi prea des la biserică, lucru cu
care creştina locului n-a fost de acord în ruptul capului şi i-a dat liber,
nu înainte de a-l sfătui să mai lase meandrele politicii dâmboviţene şi să se
aplece mai cu smerenie asupra celor neperitoare, dacă vrea cu tot dinadinsul să-şi mântuiască
sufletul moleşit, înainte de a fi storcit de cine ştie ce şofer nebun al
vreunuia dintre camioanele care treceau din belşug prin
preajmă. Apoi a căutat
bombănind prin sarsanale snopul de lumânări galbene pregătit pentru pomenire şi
l-a răsfirat simetric, în jurul salciei, ca în jurul unui altar. N-a uitat nici
de boabele de tămâie pe care le-a aprins într-o lingură de aluminiu şi cu care
a început să cădelniţeze sistematic zona.
Cei care treceau întâmplător pe
acolo au bănuit că toată această vastă operaţiune face parte din demult
dispărutul cult al bocitoarelor fericite din
Dacia ori din ritualul
comemorării vreuneia dintre rudele ei apropiate care avusese un cumplit
accident rutier chiar în locul cu pricina şi n-au îndrăznit s-o tulbure nici
cât negru sub unghie, nu însă şi cei 63 de călători înfriguraţi ai unui autocar
Atlassib cu destinaţia Prislop, aflaţi momentan într-un scurt popas datorat unei
pene de cauciuc la roata dreaptă din faţă.
La vederea pelerinilor
flămânzi, cuprinsă de o
inexplicabilă evlavie nestăpânită, tuşa Reta a desfăcut larg paporniţele şi
le-a împărţit ţuica de corcoduşe, coliva şi sarmalele pregătite pentru pomenirea de la
Valea Ciorii, îndemnându-i totodată pe cei prezenţi să se roage cu smerenie
chipului cioplit, ceea ce au şi făcut fără întârziere, recunoscând cu toţii,
fără putinţă de tăgadă, chiar figura ieromonahului Arsenie Boca care se uita cu
insistenţă şi încredere neţărmurită spre ei.
Lucrurile ar fi rămas aşa cum erau
şi totul s-ar fi dat rapid uitării dacă, din întâmplare, n-ar fi trecut pe
acolo maşina reporterilor unei televiziuni ahtiate după senzaţional din
Bucureşti şi care, văzând numeroasa şi pestriţă adunare, a catadicsit să arunce
o scurtă privire profesională clarificatoare.
Cine ştie de unde sare iepurele
ori struţu'? Ce facem dacă nu
avem ştiri? Murim? Nu, le inventăm şi facem un serial,
mai ales că românii sunt mari iubitori de poveşti. Aşa că s-au scos fulgerător din portbagaj aparatele
de filmat şi au început să curgă gârlă interviurile. Prima intervievată a fost,
bineînţeles, tuşa Reta. Acum că scăpase de bagaje ca şi de grija de a ajunge cu
ele intacte la Valea Ciorii, dispunea de timp berechet pe care să-l dăruiască
omenirii. Griviţa intrase, şi datorită ei, în sfârşit în rândul lumii şi se
cădea ca opinia publică să ia la cunoştinţă despre acest fenomen miraculos cu o
frecvenţă de "o dată la o viaţă". Ghidul autocarului şi-a dat şi el
cu părerea - chiar dacă nu-l întrebase nimeni nimic - şi a confirmat cu
gravitate, îndelung exersată, intuiţia genială a Retei Şoşoi cu privire la
portretul indiscutabil al regretatului ieromonah izvorât "peste
noapte" în trunchiul părăsit. Alţi 47 de "oameni de bună-credinţă",
printre care 40 de femei şi 5 copii aflaţi sub asistenţă
maternală, şi-au exprimat
opiniile favorabile în legătură cu acest fapt şi au cerut neîntârziat construirea unei biserici cu
turle aurite prin lansarea unei
campanii de subscripţie publică naţională în acest nobil scop.
După plecarea în trombă a
reporterilor şi la primele semne ale căderii întunericului primăvăratic,
mulţimea s-a risipit cu veselie în treburile ei
tainice, lăsând-o singură
pe tuşa Reta, nu înainte de a-i promite solemn bătrânei revenirea cât mai
curând şi cu forţe proaspete la faţa locului. Rămasă singură, văduva
răposatului Ghiţă-Ghiţă Şoşoi a fost încercată de forţele celui viclean să se
ducă acasă la căldură şi să se culce în patul ei aflat la câteva sute de paşi
în apropiere, dar nu a cedat defel ispitelor, aşa cum mai cedase şi cu alte
ocazii neprielnice, şi s-a hotărât să vegheze cu străşnicie ca nu cumva vreun
potrivnic să atenteze la ceea ce devenise mai mult decât evident. Lângă ea s-au
adunat vreo zece şarle flămânde care, sesizând că nu e rost de nicio
căpătuială, s-au pus cu botu' pe labe în faţa ei şi i-au ţinut isonul hăt până
în zori. Şi ciudat, cu toate că ştia din vasta ei experienţă
de viaţă că "vulnerant
omnes, ultima necat"[1] în
tot răstimpul ăsta nu i-a fost nici frig, nici somn, nici foame, nici sete şi
n-a simţit în niciun moment nevoia să se aşeze jos, iar câinii nu s-au mişcat
deloc de lângă ea, de parcă ar fi fost trimişi de cineva cu o sarcină foarte
precisă...
În dimineaţa imediat următoare, încă de la prima oră,
s-au înfiinţat în parcare, aduşi cu Duster-ul primăriei, însuşi primarul
comunei însoţit de şeful de post şi de preotul localităţii ca să se lămurească
la faţa locului asupra tărăşeniei văzute cu o seară înainte la televizor la
ştirile nopţii. Nu mică le-a fost mirarea când au constatat că, pentru prima
dată, faptele prezentate pe sticlă corespund întrutotul realităţii de pe teren
şi, după o scurtă şi pertinentă analiză, au hotărât că se impun măsuri drastice
de reabilitare a lotului de teren aflat în raza şi administrarea localităţii.
Ca un conducător care-şi demonstrase
cu abilitate şi prisosinţă viziunea în decursul ultimelor şase mandate,
primarul a decis că parcarea trebuia curăţată şi igienizată în cel mai scurt
timp, scop pentru care s-a decretat mobilizare generală, în jurul prânzului,
pentru toţi beneficiarii de ajutoare sociale de la stat ai comunei. S-au dat
telefoane scurte şi s-au comandat în regim de urgenţă: o scenă mobilă cu tot cu
instalaţie de sonorizare, un covor roşu de o mărime considerabilă, o balustradă
circulară din inox, două indicatoare turistice, trei panouri publicitare, 50 de
mături de nuiele, nouă stâlpi de iluminat ornamentali cu lămpi LED şi panouri
fotovoltaice, 15 tarabe cu copertină, şase toalete ecologice, 25 bănci de
mahon, un butoi cu var stins, o navetă de Metaxa, un set de lenjerie intimă
Sexi-Lux şi 1.700 de lalele (albe, ca
să nu supere nimeni pe nimeni) de la o firmă particulară care aparţinea unuia
dintre consilierii locali. Apoi, pentru că tuşa Reta nu se simţea prea bine,
aiura despre talentul lui Florin Piersic junior, confesiunile
indiscrete ale Vetei Calorifer, preţul
lânei, viaţa de apoi, termenul limită al Apocalipsei pentru data de 52 femartie
2038 şi acuza tot soiul de dureri cerebrale în spate, a fost chemată o
ambulanţă SMURD de la Slobozia care a transportat-o neîntârziat la spital, pentru internare şi investigaţii amănunţite, nu
înainte de a fi anunţată şi neonorabila, dar mai ales numeroasa familie a lui
Titi Saramură care a fost foarte bucuroasă, ba chiar a comandat şi un tort cu
frişcă şi carbid la aflarea acestor nesperate veşti...
Al treilea a fost cu siguranţă tatăl Robertei, şeful de post Ouatu care primise
dispoziţie de la primar să securizeze zona pentru o perioadă de 24 de ore, ceea
ce a şi executat fără întârziere, înconjurând copacul cu bandă reflectorizantă
de avertizare de risc şi nepermiţând accesul decât persoanelor fizice venite să
presteze muncă în folosul comunităţii, nu şi zecilor de gură-cască care
începeau să se adune de unde te miri unde, dar mai ales de peste tot.
Cu siguranţă că a studiat îndelung
basorelieful vegetal, dar nu şi-a recunoscut în niciun moment fiica de sânge,
pe cumintea Robertă a lui, devenită acum studentă la Cluj, la o facultate
particulară de Relaţii Internaţionale Ştiinţe Politice şi Administrative în
limba coreeană şi care, de vreo două-trei luni, începuse să vorbească "o
ţâră mai molcom", numai cu "no" „ioi “, „tulai, Doamne!“ sau „musai“,
şi îi cerea neveste-sii Aurelia să-i trimită tot timpul dolari şi „cafia“...
Trebuie să punem degetul pe rană şi să recunoaştem şi noi că
zburdalnica Roberta de acum nu
mai era cumintea Roberta
de atunci, cea cu nurii cât
pepenii pe care îi visase cu ochii deschişi Tinel-Tinel, mai ales că se şi
răsese pe jumătate de scalp şi-şi implantase ditamai cercelul în nară, cât şi
în alte locuri cu taxare îndelung vizitate de turiştii de
culoare autohtoni...
Pentru că adjunctul lui era în
concediu de maternitate, fiind însărcinat într-o misiune delicată, vajnicul
poliţist Ouatu a trebuit să-şi prelungească, volens-nolens, tura şi cu tura lui, consumând o plasă întreagă de
covridog-i de la Luca şi veghind fără precupeţire la integritatea
"minunii" care abia se născuse. Primarul îi atrăsese de nenumărate
ori atenţia la scrisul ilizibil de dedesubtul portretului şi, cercetând cu
ajutorul lanternei din dotare, dând dovadă de multă răbdare şi luare aminte
asupra hieroglifelor şi cuneiformelor, a descoperit că toate literele adunate
însemnau "Mergi în drumul tău, fariseule!", ceea ce l-a întristat
foarte şi l-a făcut să lăcrimeze amarnic.
Până dimineaţă a avut suficient timp
să-şi facă o analiză lucidă a conştiinţei sale pierdute ca şi despre imediata
vecinătate a iadului personal, descoperind că numărul victimelor colaterale ale
ego-ului său exacerbat se adună undeva la nivelul turnului Eiffel. Cuprins de
cele mai negre remuşcări şi convins că nu-l vede nimeni, a îngenuncheat pentru
prima (şi ultima oară) în viaţa lui, cerându-i Chipului care-l fixa necruţător,
iertare de păcate şi îndemnare spre cele bune, aducerea Robertei pe calea
chibzuinţei şi curăţeniei trupeşti, linişte şi spor în casă, o avansare rapidă în
grad precum şi o mărire considerabilă de salariu (eventual câştigul cel mare de
la loterie), promiţând în schimb să facă, cu prima ocazie ivită, o vizită dus-întors până la Sfântul Mormânt...
Următorii 821 au fost locuitorii
Griviţei, Smirnei şi Traianului asupra cărora se decretase mobilizare generală
de către parohul satului. Au venit în coloană, disciplinaţi, doi câte trei, cu
prapuri, însoţiţi de antemergătorul poliţiei (cu girofarurile şi semnalele de
avertizare în funcţiune), urmat de corurile bisericeşti reunite ale celor trei
sate dezbinate, de cârdurile vesele de copii de la şcoala Areta Teodorescu îmbrăcate în alb, cu candele aprinse şi crengi de salcie verzi
în mâini. Ultimii care încheiau coloana erau bătrânii în cârje şi bastoane care
văzuseră destule la viaţa lor, dar pe asta n-o mai văzuseră încă.
Şi aveai, mamă-mamă, ce să vezi! Şi
aveai, mamă-mamă, ce să auzi! Au cântat cu râvnă şi fără ostenire, au aprins
lumânări ştampilate, au sărutat (plini de evlavie şi fără să se-mbulzească ca
cei din parohiile comunelor învecinate) scoarţa bătrânei sălcii şi au rostit cu
glas puternic rugăciuni aprinse către Sfânt. Cu toate că era în pragul
pensionării, popa Zeamă s-a întrecut pe sine şi a înălţat o slujbă lungă-lungă
către ceruri, care li s-a părut tuturor, poate tocmai din cauza asta, una din
cele mai frumoase slujbe pe care le auziseră în ultimul timp de la acesta.
Inutil să vă mai spun că drumul judeţean fusese blocat cu desăvârşire pentru
patru ore, dar nimeni din cei blocaţi în trafic, aflând despre ce era vorba,
n-a îndrăznit să se supere pentru acest deranj minor ori să facă nici cea mai
mică reclamaţie, mai ales că cine putea să se contreze cu "cele
sfinte".
Evenimentul a fost ilustrat cu vârf şi îndesat atât în
presa locală, reprezentată cu cinste şi onoare de "Gura Ialomiţei",
cât şi în cea centrală. Posturile de radio şi televiziune în frunte cu România
Internaţional şi-au făcut şi ele datoria, relatând pe larg despre miraculosul
eveniment care scosese din amorţeală comunitatea locală şi nu numai.
Mai multe grupuri de credincioşi au
scandat în mod spontan şi democratic mesaje antiguvernamentale pentru reducerea
taxelor la alcool şi ţigări şi au cerut în mod expres episcopiei să pună salcia
de la Griviţa pe Harta miracolelor creştine din Bărăgan. Imediat după şi fără
să cerceteze nicio dovadă elocventă de la locul faptei, reprezentanţii
Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, sătui de nenumăratele chifle luate până
atunci în legătură cu tot soiul de arătări, moaşte şi presupuse minuni, au
emis un decret episcopal prin care au declarat miracolul de la Slobozia-Griviţa drept un fals grosolan şi au
lansat mai multe avertismente severe în legătură cu iniţiativa neautorizată a părintelui
Zeamă, îndemnându-l pe acesta din urmă la ascultare şi supunere duhovnicească dacă n-ar fi
dorit să rişte caterisirea, fapt care nu prea a fost pe placul credincioşilor
de aici şi din toată ţara, precum şi spre indignarea diasporei româneşti
stabilite în Statele Unite ale Americii, Irlanda, Israel şi a celei din Insulele
Trinidad-Tobago.
Au mai fost şi unii şi alţii: machitori
şi manglitori, mame cu fete
mari, nemăritate şi cu copii, fecioare cam despletite, flăcăi ce aveau
cununiile legate de gardul vecinei, tot soiul de aspiranţi la examene care mai
de care, văduve sărace şi văduve bogate, gură-cască şi şuţi, câţiva
impresari de fotbal, oameni
nefericiţi cu case înalte şi boschetari fericiţi cu nimic, bărboşi fără sutană
şi spâni fără lacrimi, bărbaţi care-l căutau pe Dumnezeu şi femei care îl
găsiseră pe Necuratul, ciobani cu oile-n spate şi domni cu portofelele pline,
Mircea Dinescu însoţit de Mambo Siria, Gigi Becali la
braţetă cu Horia-Roman
Patapievici, Ion Iliescu într-o caleaşcă cu Prinţul
Duda, Mircea Cărtărescu flancat de noua iubită Solenoid, Ion
Caramitru (care apucase să mănânce cu ceva vreme înainte cam mult usturoi, dar
folosise cu dibăcie nişte apă specială de gură) însoţit de scaunul de director şi
de dragostea lui dezinteresată pentru teatru şi pentru 9G, Eric-Emmanuel
Schmitt însoţit de George
Copos, precum şi de
gardieni cu doctorat care îi făceau celui din urmă corecturile din mers şi
cărora acesta le arunca furibund citate din el însuşi, peste bulane... Într-o
seară chiar a apărut o coloană oficială care a staţionat circa 45 de minute în
dreptul parcării, dar nu a coborât nimeni, cu toate că toţi cei adunaţi acolo
stăteau cu sufletul la gură... Şi
câţi şi mai câte... Şi câţi şi mai câte... Şi câţi şi mai
ales câte... Cine să-i
numere ori să-i pună pe căprarii? Eu, în niciun caz. Ei, nici atât.
Şi în tot acest talmeş-balmeş a mai avut curajul să
se arate la chip şi Tinel-Tinel al nostru, care se întorsese de
curând acasă, la Ioane-Ioane, ca să-i aducă o
rablă de tractor Turbo
International de la o fermă
spaniolească, aflată undeva pe lângă Santiago de Compostela. Nu mică i-a fost
mirarea uimirii când a descoperit că opera lui, făcută cu dragoste şi pasiune acum o vară, a devenit
o mare atracţie nu numai pentru Ialomiţa, dar şi pentru întregul pământ
românesc (plus Republica Moldova) şi a hotărât, de la sine putere, să-şi asume paternitatea ciopliturii şi să le
explice pe îndelete tuturor celor interesaţi ce a vrut să exprime autorul în cauză,
adică
el.
Prin
bunăvoinţa vecinei Marghioala a lu' Drăcea, redăm aici oarecum cenzurat, dialogul
pe care l-a avut cu o, relativ, tânără şi promiţătoare studentă la jurnalism,
venită să facă o ştire scurtă-scurtă, chiar în curtea lui Ioane-Ioane, dar
care, din motive necunoscute pe care n-are rost să le mai facem publice, a
devenit lungă-lungă şi n-a mai apărut niciodată în vreun ziar.
"Reporter:
Numele dumneavoastră.
TT: Tinel-Tinel Amore. Grande artisto
agricolo.
Reporter:
Amore?!
TT: Si. Si. Grande Amore. Zootehnicolo.
Reporter:
Aveţi ceva de declarat în legătură cu chestiunea în cauză?
TT: Talentul. Mă chinuie. Esta es mi
obra maestra.
Reporter:
Mă scuzaţi, nu cunosc boabă de italiana. De fapt, nu cunosc nicio limbă străină
în afară de cea a mea.... De fapt, nici nu ştiu ce caut printre noroaiele astea,
la capătul ăsta de lume.
TT: Il destino. Yo tampoco, pero eso no
importa... Te
casaste?
Reporter:
Sunt in anul II. Sunt în al patrulea an de când sunt în anul II. Mama mă-sii de
treabă! Se aude dom' profesor Berciu? V-am trecut la acatiste, dar nu la vii. Se
aude?
TT: Bueno! Bueno!
Reporter:
Nu e "bueno" deloc, credeţi-mă... Pe cine aţi vrut să sculptaţi, să
imortalizaţi în salcia din parcare?
TT: Te quiero, Roberta!!! Te quiero
mucho!!! (cântă după amintiri) Besame, besame mucho!/ Tra, la-ala, tra-la-ala,
la-la!/ Besa-meee...Tată Ioane-Ioane, tată, simt că nu mai pot, simt că mor în
culmea gloriei militare; adu o cană cu vin oţetit din beci! Cum "până
când", hombre? Până nu mă enervez. Până nu sparg tot din casă. Tot.
Reporter:
Nu mai zbieraţi aşa elegant. Aţi putea fi interpretat. Calm. V-am mai spus că
nu mă cheamă aşa. De fapt, cum mă cheamă pe mine?! De fapt, parcă interesează
pe cineva... Pe cine vreţi să daţi, senor, în judecată? Ce despăgubiri, ce
drepturi de autor cereţi?
TT: Să fio recunoscuto ca artisto grande
în România. Ca Gheorghe Zamfir al briceagului-peştişor. Să fiu trecuto cu
mayúscula şi cu miniscula în cartea de istorie, alături de domnitorul moldovean
Vlad Ţepeş... Tată, tată!!!... Băăăi! Tu chiar o faci pe prostu'? Tu chiar eşti
surd?! Ce, vrei să pun dulăul pe tine?... Despre asta era vorba, tălică, nu?
Reporter:
Lăsaţi-mă să mă concentrez. Ce studii aveţi? De fapt, cu asta ar fi trebuit să
încep. Cu studiile. Ce-aţi absolvit?
TT: Ne importa, paloma blanca. Escuela de la Vida.
Reporter: Un pic, să notez. Vorbiţi cumva de Videle?... Doriţi să vă recuperaţi în vreun fel lucrarea de artă?
TT: Milagro! Milagro! Tată, lasă tractorul şi mai adu încă unul! Altfel, nu mai pupi nimic de la mine! Niciun euro! Niciun pachet!... Doar unul, ultimul pe azi, promit! Altfel sparg tot, tot!... Eres hermosa! Eres hermosa!
Reporter: Mulţumesc. Nu mai beau. De azi dimineaţă, da. Nu mai beau, am spus! E al patrulea pahar din ultima cană. Am băut deja şapte, pământul se învârte şi încă n-am terminat interviul... S-a întunecat. Am pierdut deja cursa. Am pierdut deja examenul, am pierdut deja anul, am pierdut pariul cu viaţa... Ce mai contează. (Râde nervos.)
TT: Lagrimas de cristal! Eres hermosa! Eres hermosa! Tu mia vida!... Auzi, fată, hai s-o dăm pe bune, ce s-o mai dăm cotită: tu n-ai vrea să rămâi la noi în noaptea asta, în casa asta bogată,ca să te documentezi mai temeinic, până te lămureşti ce vrei să faci cu viaţa ta? Avem o găleată plină cu zoaie, avem o uşă plină cu urme de topor, avem două paturi cu arcurile rupte... Unul e al tatei, dar putem să-l dăm chiar acum afară, în grajd, dacă vrem. Vrei? (strigă peste vii) Tată, cum stăm cu fânul? Tată, cum stăm cu antena-satelit?
Reporter: Şi de ce nu vorbeşti aşa, frate, româneşte cu mine? Ce tot mă iei cu păsăreasca aia a ta?... Vreau, cum să nu!
TT: Când te-am văzut cum strigai la noi
la poartă cu mapa în mână, am uitat de tot ce înseamnă limba română. Numai
coperţile de catalog pe care le-am primit de la profesorul Bucurescu le mai am
înfipte în cap... Nu vrei tu să mă-nveţi ce-am uitat... delicado?
..........................................................................................................................................
(Aici urmează câteva mâzgălituri pe care nici
cei de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice n-ar fi putut să le
descifreze şi pe care, evident, suntem nevoiţi să le trecem şi noi cu vederea.)
.........................................................................................................................................
Reporter:
Băi, boşorogule, ce, vrei să se roage fii-tu-n genunchi ca să ne aduci un bidon
de boască?!... Ce tot te zgârceşti,
parcă dai de la tine?... N-ai şi tu morţi? Nu te uiţi la el ce uscat e de la
atâta muls printre străini?... Ce, mama mă-sii de treabă, chiar nu ţi-e milă?!...
Dacă erai la mine acasă, jar mâncai, cu tot cu fulgi! Jar, nenorocitule de erou
al muncii socialiste!!!... Ce-am avut şi ce-am pierdut. Da, da, poate ai o
treabă şi noi te cam reţinem. Fără comentarii, auzi? Fără comentarii! Hai,
mută-ţi hoitu' puturos d-aci!... Bâştiii! Zi şi tu, Tinele, ceva, ce-ai
amuţit?!... Doi pe faţă, doi pe dos! Tinele, artistule! Bagă mare, Tinele! (Isteric.)
Şo pe eiii!!!... Şo pe eiii!!!... Se aude dom' profesor Berciu? Se aude?"
După umila părere a unuia dintre secretarii primăriei,
cea mai mare afluenţă de persoane cunoscută de "Miracolul de la
Slobozia" a fost de Sfânta Maria Mică a anului trecut, când s-au înregistrat, după numărul biletelor de
intrare vândute, circa 35.471 de persoane. Cu toată impresionanta prezenţă a
forţelor de ordine precum şi a celor nouă firme de pază şi protecţie
contractate de la bugetul local, fiecare dintre cei prezenţi nu a uitat să plece cu
o bucăţică de scoarţă în buzunar sau cu o
geantă de pământ pietros din jurul copacului, pământ completat cu
regularitate la loc cu ajutorul a două basculante
Raba de 16,5 tone... S-au găsit
şi destui vânzători de apă chioară în bidoane de plastic de 2,5 l care au
afirmat sub jurământ în sediul Poliţiei din comună că acestea ar fi chiar lacrimile icoanei făcătoare
de minuni... Tot atunci se pare că l-a mâncat, undeva în prima jumătate a
corpului, şi pe Tinel-Tinel
al nostru să-şi revendice opera, pe dulcea Roberta scrijelită cu briceagul,
fapt ce a stârnit neîncrederea totală, huiduielile şi indignarea generală a mulţimii adunate... Şi era chiar să se lase cu un linşaj în
ceea ce-l privea, dacă agenţii
de ordine n-ar fi intervenit
cu promptitudine să-l scoată din zona de risc...
Cert este că Tinel-Tinel a scăpat relativ uşor de furia mulţimii
înfierbântate... dar nu şi de grijuliile blesteme părinteşti, alegându-se doar
cu geaca de piele sfâşiată, dinţii sparţi, clavicula sfărâmată, două coaste
ţândări precum şi o sumedenie de amintiri de neuitat, numai bune de nepovestit,
la o şpârlă, noilor săi prieteni bulgari cu cefele groase din Santiago de
Compostela.
Dacă e să dăm crezare tuturor celor prezenţi la
marginea Griviţei în acea memorabilă zi, s-au înregistrat o sumedenie de minuni
printre care am putea enumera: 101 de vindecări de paralitici, redarea văzului la
un ochi sau la ambii pentru un
număr de 62 de persoane, 547 de exorcizări reuşite, dezlegarea a peste 800 de
cununii, nenumărate vindecări de darul suptului -
printre care şi câţiva sugari îndărătnici -, 5 vindecaţi de Ebola, 250 de vindecări de cancere
felurite, 377 reuşite în diferite examene, 20.002 de găsiri de obiecte pierdute, 6 însărcinări, 9
definitivate în învăţământ, o eliberare de stres, 26 rezolvări favorabile de
partaje şi moşteniri, 51 anulări de sentinţe definitive şi irevocabile,
finalizarea a 41 de adopţii aflate pe rol, 8 vize pentru America, 3 schimbări
de sex, 66 vânzări de maşini aduse din Germania, o avansare la postul de prim-ministru
pentru o perioadă nedeterminată, o
mărturisire completă pe scaunul electric, 35 de înapoieri de permise-auto şi 5
de port-armă, o îmbogăţire pe
plan spiritual precum şi alte minuni care -
din lipsa spaţiului corespunzător - nu sunt notate aici ori aiurea...
În noaptea de 22 spre 23 august
a anului trecut, în judeţul Ialomiţa, s-a stârnit din senin o tornadă puternică, însoţită de o multitudine de fenomene meteorologice
neanticipate de niciun buletin de ştiri. Un fulger colosal a lovit salcia
înconjurată de icoane, pulverizând-o în milioane de aşchii care au fost purtate
de vânt peste câmpurile de rapiţă învecinate şi a lăsat în locul cu pricina un
crater imens care s-a umplut rapid cu apă urât
mirositoare de care nu s-a mai
apropiat nimeni.
Tot inventarul parcării a fost distrus cu
desăvârşire. Nu s-au semnalat
pierderi de vieţi ori de gânduri omeneşti. Experţii contabili din zonă au făcut
bilanţul pagubelor şi au ajuns la liniştitoarea concluzie că este unul pozitiv; apoi, ştiind
că suntem un popor binecuvântat de speranţă, au aşteptat alte semne
mult mai trainice,
care n-au întârziat să apară... mai ales datorită strădaniei celor ocoliţi cu
adevărat de credinţă.
Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu