Scutecele beznei

Motto:

“Quand il s'agit d'argent, tout le monde est de la même religion.”  - Voltaire[1]

Laurenţiu Budău

SCUTECELE  BEZNEI

P  e  r  s  o  n  a  j  e  l  e :

Helm, mareşalul în retragere, poreclit şi “Gamele şi baionete”, 82 de anişori

Fitsoc, politicianul purtător de coroane şi jerbe, proprietarul celor o mie de florării prospere din oraş, 34 de anişori

Excelenţa Sa Saston, ambasadoarea unui stat inexistent, 60 de anişori

Prim-ministrul Zubys, 55 de anişori

Astrid, studentă, fiica derutată a prim-ministrului; câte 9,5 anişori pe fiecare picior

Korps, mumia eroului necunoscut, liderul Sindicatului Eroilor Liberi, de o vârstă care nu se mai pune

Gornistul Maximilian, 21 anişori

Cambos, domnul-regină, eternul

Gasno, măturătoarea de flori reciclate, 70 de anişori cu bătaie îndelungată

A  C  T  U  L     I

Scena 1  

(Gasno, Fitsoc, Maximilian)

            Lângă unul dintre picioarele Arcului de Triumf, Gasno adună cu măturoiul ei imens stivele de flori reciclate, pe care le îndeasă bombănind într-un tomberon rablagit.

Gasno: Baurii!... Baurii!... Sper să fie ultima paradă pe care-o mai prind înainte de pensie, dac-o mai prind... (Se ţine de şale.) Ultima! M-am săturat să tot adun florile astea revândute de patru-cinci ori. Grozavă afacere pentru domnul Fitsoc, pentru toţi speculanţii ăştia noi cu bărbi verzi-roşcate, plozii ălora de ieri care s-au dus la Ăl de l-au iubit mai mult. (Scuipă temeinic în sân.) Da, da, dintotdeauna, afacerile astea cu Cambos, comenzile babane au fost, sunt cele mai rentabile. Pentru “unii”, nu pentru de-alde coate-goale ca noi... În veci şi de-a pururi.

            (Către flori.) Ofiliţi-vă, uscaţi-vă odată, schimonositelor, până nu apuc să mă usuc eu înaintea voastră! Fie-vă milă de mine, am aproape 70 de ani şi mă dor cam toate ciolanele! Am prins toate revoltele, toate rǎzmeriţele, chiar şi pe penultima care n-a mai avut loc. Trei luni a trebuit sa frec, atunci, bulionul de pe ziduri...     Înţelegeţi-mă şi voi, am 14 copii în cârcă; da, da, câte doi pentru fiecare zece ani ai mei, nu mai pot să mă mai aplec ca în urmă cu 50... nu-i aşa, Todl?

            Eu mă aplec şi ei încasează, tot încasează şi casează. Încasează şi dansează. Molka, ce să danseze altceva, că de grohăială, ce să mai vorbim... De fapt, dacă mă gândesc, nici acum 50 de ani nu reuşeam să mă aplec aşa de bine, dacă nu mă ajuta răposatu’ de bărbatu-miu; numai că atunci eu mă aplecam şi tot eu încasam, el făcea numai schiţe peste schiţe, că se pricepea de minune la momente şi schiţe, la numere fără soţ şi la pahare ciobite, nu ca mine... na, că am uitat şi cum îl chema pe nătărău...

            Todl! Tu, tu trebuie să mă înţelegi, bătrâne, tu trebuie să mă înţelegi cel mai bine, chiar dacă nu înţelegi nimic... Când mă uit în ochii tăi urduroşi, am impresia că, în spatele lor, se ascunde un om. Unul mut, desigur, dar totuşi un om; poate că sunt chiar eu, dar nu îmi dau seama...

             Ce-aţi mai găsit de râs, ofilitelor, sărăciilor neruşinate, coardelor?! A trecut atâta amar de atunci. Prostul meu era sticlar, de-acolo i s-a tras... Ptiu! Ce credeaţi?!... Ce credeaţi?!...

            Todl!... Todl!... După ce corcitură ai mai fugit, dracule, ori iar ai rămas în urmă, în faţa măcelăriei, ca să cerşeşti de la hoţii ăia gemeni care mânjesc slănina cu sânge ca să pară carne proaspătă? (Strigă.) Todl!... Todl!...       

Fitsoc: De ce n-ai scos sicriele, cotoroanţă, în faţa prăvăliei?

Gasno: Bunǎ întrebare, domnule Fitsoc! Credeţi-mă, n-am putut să le târăsc din cauza şalelor...

Fitsoc: Ete fâs! Dac-ar fi ştiut ce hahaleră eşti, bunicul meu Rem nu te-ar fi angajat acum 50 de ani şi mai bine. Noroc de bătrânu’ că îi plăcea cum îi frecai cu cenuşă podelele pline de cioturi cu pulpele tale desfăcute, cum îi făceai, cu scuipat din ăla fin (de puteai să juri că-i cuib de rândunică), cizmele lui din piele tare de bou, cum îi înteţeai jarul stins... (Fluieră admirativ.)

            Pe atunci oamenii ştiau cum să se încolăcească şi să se se-ncurce ca să nu se simtă nimic şi treaba să meargă bine pentru toţi, şi pentru slugi şi pentru stăpâni, nu ca acum când se pierd cu firea numai când vǎd duba patrulei lui Helm trecându-le pe lângă porţi. Mâncau cârnaţi cu usturoi în comun, de le trosneau fălcile şi nu le puţea guriţa deloc, pentru că ştiau când să tacă şi când să dea tare cu meliţa.

Gasno: Domnule Fitsoc! Aş putea să vă fiu mamă. Una iubitoare, una uluitoare, desigur. Cum vă permiteţi să vorbiţi aşa cu o bătrână respectabilă? V-am alăptat când eraţi mic cât un şoricel.

Fitsoc: Ha-ha-ha! S-a trezit democraţia din coada măturii. Ha-ha-ha! Ştii tu mai bine, leliţǎ, ce vreau să zic. Ai grijă cât te obrăzniceşti, Gasno, că acu’ te trec la munca de jos.

Gasno: Care “muncă de jos”, conaşule?! Ce mămica lu' dracu sugeraţi? Mai jos decât munca asta silnică a mea, nu se poate. S-a dovedit ştiinţific de către unu’ fără diplomă. Nu se poate!

Fitsoc: Ba se poate!

Gasno: Hi-hi-hi! Nu, nu! Chiar că nu! Hai-hai! Pariu pe-o juma de ţuicǎ de mere? Pariu?

Fitsoc: Dacă nu te potoleşti cu glumele tale nesărate, am să-ţi arăt că se poate, şi încă foarte simplu....

Gasno (Încercând să cânte pe o inexistentă coardă sensibilă.): Fitsy! Te-am alăptat cu lapte şi cafea când erai cât o pisică birmaneză. Chiar şi când aveai şaişpe ani, mă trimiteau ai tăi să-ţi aduc bidoanele cu lapte corăslit la nas, în recreaţia mare... Una ca asta nu se uită, nu se poate uita atât de uşor.

Fitsoc: Ce glumeaţă eşti, ce sonor ai, “respectabilă doamnă” Gasno. Rău, da’ rău de tot... Ce, credeai că ai fost angajată din cauza bidoanelor care se revarsă deasupra genunchilor ori a plozilor tăi cu mucii la nas? Nici pe departe. Nici pe departe. Să-ţi intre bine în scăfârlie, dacă o ai.

Gasno: Şi eu care...

Fitsoc: Să trecem la lucrurile mai plăcute ale vieţii, la afaceri. Câte mii de flori ziceai că ai strâns azi de pe jos? Sper că nu le-ai mai rupt, sper că nu le-ai mai ferfeniţit ca data trecută. (O trage de păr.) Maimuţă căruntă, crezi că nu ştiu că eşti înţeleasă cu proprietarii de sere ca să mă aduci la faliment, crezi? Te trec, te trec urgent la munca de jos. Maximilian!... Unde eşti, viţelule în călduri?

Gasno: Auuu! Mă doare! De data asta, chiar că exageraţi. În afară de Bunul Dumnezeu, nu am nicio înţelegere separată cu nimeni; pe când dumneavoastră se pare că vă înţelegeţi foarte bine cu toţi fochiştii care-l saboteazâ.

Fitsoc: Te cred, ce mult mi-ar plăcea să te cred... Cu cât, cu cât te plătesc canaliile, zgripţuroaico?... De asta n-ai scos azi sicriele, ai? Mărturiseşte!

Gasno: Auuu! Aţi putea, cel puţin, să mimaţi delicateţea care nu vă caracterizează... Mă doare! Pe bune! Auuu!!! Sunt aproape cheală de la atâtea mângâieri repetate cu parul... Săriţi, săriţi! Domnul Fitsoc vrea să mă oblige să divorţez de trupul meu secătuit şi asta nu-mi convine deloc!... Mă doare!!! Serios! Ce, vreţi să vă dau în scris?

Fitsoc: Dar tu crezi că pe mine nu mă doare când mă furi ca în codru? Nu?! Pot să pun pariu că nu mă crezi!

Gasno: Auuu! Vă cred, cum să nu vă cred, domnule Fitsoc. Sunt însăşi întruchiparea credinţei. Sunt catolică sutǎ la mie! „PATER NOSTER, qui es in caelis, sanctificetur nomen tuum. Adveniat regnum tuum. Fiat voluntas tua, sicut in caelo et in terra. Panem nostrum quotidianum da nobis hodie, et dimitte nobis debita nostra sicut et nos dimittimus debitoribus nostris. Et ne nos inducas in tentationem, sed libera nos a malo...”[2]

Fitsoc: Guraaa!... Guraaa!... Gata, m-ai enervat, te trec definitiv la munca de jos.

Gasno (Aprinzându-şi o jumătate de ţigară.): Mai jos de atât nu se poate, Fitsy. Sunt deja în josul-josului-josnic! Care “mai jos”?! Sunt curioasă s-o văd şi pe asta.

Fitsoc: Fleanca! Prietene! Taie-i... coada măturii! Lasă-i doar un ciot! Acum, acum să te văd!

Gasno: Nu! Nu! Nuuu! (Plânge în surdină.) M-au ajuns blestemele scafandrilor autonomi! M-au ajuns blestemele copilaşilor mei!... Ce-i drept, au fost destul de leneşe până acum, dar se pare că tot, tot m-au ajuns.

Fitsoc: Şi asta nu e decât începutul, Gasno. Bu-hu-hu! Doar începutul. Mai urmează cuprinsul şi încheierea.

Maximilian (Plusând în minus.): Dacă ţi-am înlocui măturoiul cu o periuţă de dinţi ori cu un ac, ce-ai zice, baborniţo? Ai zice ceva?

Gasno: Zece la zero!

Scena 2

(Cambos, Helm)

            Beciul de la Gâsca de Aur. Helm se hâţână călare pe un butoi pântecos, plin cu bere albă de casă.

Cambos: Gamele şi baionete, mareşale Helm! Gamele şi baionete!

Helm: Domnule-regină, tu, aici, în spelunca asta?! Chiar că eşti un cârmuitor imprevizibil!

Cambos: Şi mă mai fac. Şi unde ai fi vrut, mareşale, să fiu la ora asta? Pe Uliţa Felinarelor? În Bazilica Pescarilor? Tţ! Dă-te, fă-mi şi mie puţin loc în spatele tău!

Helm: Ne-ne-ne-ne! Locul vostru e doar în faţă, în avangardă, serenisime! În spatele meu, în ariergardă nu, nu; în faţă, cu siguranţă... Acolo aveţi destul loc, chiar din belşug!...

Cambos: Uneori reuşesc performanţa de a lua nişte decizii foarte pripite, foarte în dezacord cu principiile mele nepripite. De asta şi ne merg treburile ca mâţa pe rogojinǎ.

Helm: Tiii! (Conspirativ.) Ne afundăm rău de tot, Cambos, dragule, ne afundăm! Simţi duhoarea mlaştinii? Simţi? (Râgâie elegant în timp ce mimează un naufragiu neregizat.)

Cambos: Sst, mareşale, sst! Ajută-mă... ajută-mă să urc!... Tot ce e imposibil poate să rămână şi aşa. Trebuie să ştii să te cobori, ca să te poţi înălţa! Acum se cresc tuleiele pe varză... Cum a rămas cu trebuşoara “aceea” nefăcută?

Helm: Trebuşoara?! Care trebuşoară?! Ce trebuşoară?! (Pantomimă explicativă din partea lui Cambos. Joc.) Linte şi terci! Ha-ha-ha-ha! Sigur! Da, da, la trei ş-un sfert! Toţi în păăăr! Da! Am înţeles, domnule-regină, am înţeles, domnule Cambos, ce spada mea ruginită... Nicio, nicio grijă. Spadele Gri îşi vor face datoria... ca de obicei. Se lasă cu un “bum-bum” pe cinste... poate şi cu un "bim-bam" la timpam.

Cambos:  "Bim-bam"?! Gamele şi baionete! Chiar că-i groasă de n-o vezi!

Helm: U-hu! U-hu! Fuior! Contaţi ca de obicei, dar mai cu speranţă. Sigur că da, contaţi! Daţi-ne numai adresa celor care gândesc altfel, şi-i liniştim noi. Sigur, sigur, în civil nu în uniformă, că doar nu suntem idioţi. Să piară iarba rea din holde, dar să trăim noi!

Cambos: Tţ! Pap cărăbuşi!

Helm: Nu mă întristaţi! Luaţi un cârnat, serenisime! Uitaţi de scandalul de la Gâsca de Aur, a fost o conjunctură nefericită, o simplă neînţelegere pornită de la nota de plată. Accident bizar, dar accident. Premeditat, calculat, da... Totul a explodat în momentul când băieţilor noştri flămânzi li s-a adus fripturica de bibilică în locul celei de porc-mistreţ... Buf! Baf! Clap!... Clap! Baf! Buf!... Două sute de vitralii sparte nu e chiar cine ştie ce, mai ales dacă înlăturăm zerourile...

Cambos: Buf? Baf? Clap?... Tţ! Tţ! Ce porcărie! Să le... sau?

Helm: Să le sau, domnule-regină, sau să le! Da, da, caz de minimă forţă majoră. Asta demonstrează că avem forţa combativă şi, în plus, stimulăm şi economia locală inexistentă. Breslele, da, mai ales breslele noastre rigide. Turnul fierarilor, al tăbăcarilor, al croitorilor, al cizmarilor şi măcelarilor, al frânghierilor, al paparudelor şi al panglicarilor. Coase, furci, tigăi şi topoare, năvoade, baterii şi ştreanguri; într-un cuvânt: ace, brice şi carice... Imaginaţi-vă, serenisime, ce s-ar fi întâmplat dacă am fi fost pe câmpul de luptă cu toate turnurile astea unite, printre gazele alea toxice  care-ţi lungesc faţa până la călcâie, de-ţi vine să-ţi calci pe obraji... Jar ar fi mâncat inamicul, cu tot cu bojocii copţi, jar, înţelegeţi?

Cambos: Uuu! Gamele şi baionete! Uuu! Sacâz! E ceva de înţeles? Chiar putem fi, chiar suntem atât de tari?!

Helm: Niciun sacâz, niciun smârcâz! Terci şi linte! Mai luaţi un cârnat, serenisime! Conform etichetei, are şi carne în el. E din partea casei. Atât şi nimic mai mult! Hotărâţi, hotărâţi, exact, exact, ca şi măgarul lui Buridan... Ah, reporterii ăştia autohtoni dilată totul, veşnic în căutare de scandal! Neam de zarzavagii carnivori.

            O liniştire specială, asta ne lipseşte, domnule-regină, una din aia cu năbădăi şi păduchi, altfel nu se face ordine printre paparude, altfel nu se duc singure joianele pe pajişte, altfel nu se duc de bunăvoie la abator... Clap! Baf! Buf! Nu, nu e de glumă, cum să fie de glumă, de altfel, v-am mai spus.

           

            Cântă bâţâindu-se într-o parte şi alta, acompaniat de halbe pe jumătate golite.

                                                                                                                                          Joianele pe pajişte,/ În pas alergător,/ Se-ntrec trecând prin jarişte,/ Mugind triumfător!

Cambos: Mugind trium-fătooor!

Helm: O dată-n viaţă eşti tăiat/ Şi-n lanţuri ridicat./ Cu botu-n jos şi legănat,/ Vivat, vivat, vivat!

Cambos: Cişat, cişat, cişat!

Helm: Cu “v”, nu cu “c”, cu “v”!

Cambos: Vişat, vişat, vişat!

Helm (Continuând netulburat.): Domnul-regină când se-ncruntă/ Pe crăci găinăţate,/ Cad pajuri cu fruntea căruntă...

Cambos: Mai bine nu se poate!...

Helm (Abţiguit binişor.): “Mai bine nu se poateee!”... Aliaţii nu ne sunt tocmai prieteni, după cum singur ai remarcat, Cambos, stătutule. De fapt, nu ne sunt deloc ceea ce pretind că ne sunt. Umblă cu fumuri bicolore. Un hoit n-are nevoie de parale pentru agheasmă. S-a priceput ori ba? Uuu! Praf, leuştean şi pulbere!... Băieţi, încă un rând la rând! De data asta, japiţelor, plătesc eu! Pe bune!... Cum de unde? Din solda voastră, nu vă e clar?

Scena 3

(Zubys, Astrid, Maximilian)

            Reşedinţa prim-ministrului Zubys.

Zubys (Cu bucurie trucată.): Marmo! Iubita mea infernală, ce-a de-a treisprezecea mea soţie! Marmo!

Astrid (Cǎscând.): Nu mai urla în zadar. Te-am avertizat că fătuca e pe interes. Trebuie să ţi-o cauţi pe cea de-a patrusprezecea. N-am alte detalii.

Zubys (Cu bucurie netrucată.): Astrid! Astrid! O punem de-un măcel, o punem de-un măcel!

Astrid (Somnoroasă.): Urǎsc carnea tocatǎ... Eşti horor, tati, nu mai poate omul să se odihnească în propria casă...

Zubys: La ora prânzului?! I-auzi de vezi! De ce nu eşti la Universitate? Eşti cumva bolnavă?

Astrid: Mai rău. Am descoperit că nu sunt de piatră cenuşie, ci de marmură albă cu intarsii lirice. Am descoperit, momentan, că sunt etern îndrăgostită.

Zubys: Fii solemnǎ! Horor, da, horor! Acoperă-te, totuşi, până nu mai descoperi şi altceva... Deci... ce-ai mai găsit, Astrid, de data asta, şi la ăsta? Spune-mi, ce-ai mai găsit în afară de ceea ce pare că este evident? Ai găsit ceva?

Astrid: O mână de lemn cu cârlig, un ochi de sticlă găinăţat, ce să găsesc...

Zubys: S-au inventat jucării şi pentru vârsta ta. Trezeşte-te, copilă nevinovată! Spală-te cu şmirghelul pe ochi! N-ai fost niciodată bună la comparaţii ieftine.

Astrid: Hi-hi-hi! Ha-ha-ha! Ho-ho-ho! Ce mişto! La care din ei te referi, tati?! La care “ăsta” din “ăştia”?

Zubys (Dezarmat.): La ultimul ăsta.

Astrid: Cel din urmă va fi cel dintâi... Parcă aşa m-ai învăţat, nu? (Cu oarecare cochetărie.) De frumuşelul de Maximilian cred că este vorba de data asta, nu?

            Tǎcere arctico-spontanǎ.

Zubys: Nu mă-nnebuni! Chiar cu şmecherul de Maximilian?! (Îşi încarcă pistolul cu primul glonţ.) Ce spuneai c-ai găsit la el?

Astrid: Ce-am găsit şi la ceilalţi dinainte, dar parcă la el ceva mai mult. Şi acel “mult” e prea din belşug.

Zubys: E... e... e doar un simplu gornist de pace. Un colaborator care a trecut Proba Scǎrii. Nu ştie decât să se-nvârtă pe lângă popotă şi să-şi sufle nasul în vânt. Iar cine seamănă vânt nu trăieşte mult pe pământ, crede-mă!                                            

Astrid: Pentru tine, tată, e doar un simplu suflant. Pentru mine, nu. Pentru mine e Maximilian! Maximilian! Maximilian care mă poartă pe aripile muzicii lui nemuritoare! L-am cerut de bărbat! Asta după ce ne-am întors după schimbul de experienţă din poiană...

Zubys: Ai văzut ce urechi are? Ca nişte foi de varză. Nici măcar nu cunoaşte notele... (Zgomote nelocalizabile.) Care, ce schimb de experienţă?!

Astrid: Al meu cu al lui. E atât de timorat de aşternuturile noastre de mătase terţiană ca un animal de companie la vaccin. Chiar dacă, aparent, pare doar un slăbănog, a fost atât de poetic, atât de hotărât, atât de neobosit în a-mi demonstra dragostea lui în mijlocul naturii. (Zgomote nelocalizabile.) Un adevărat profesionist. Nimic nu este ceea ce pare, tată, după cum nimic nu este ceea ce se bănuieşte.

Zubys: Tu?! În poiană?! Printre animalele alea sălbatice?

Astrid: Închipuie-ţi! Am avut dresorul alături. E foarte calificat.

Zubys: Nu ţi-a fost teamă de căpuşe? (Încarcă pistolul cu al doilea glonţ.)

Astrid: Tţ! Ador ierburile înalte, furnicile care se caţără peste tot acolo unde nici nu te aştepţi, iazul...

Zubys: Da, am să dau ordin să fie secat... Am să aplic tactica pământului pârjolit, am sǎ otrǎvesc fântânile... Draga mea, Astrid, nu te lupţi cu cine trebuie. E de rău. Au anunţat şi la radio. Se pune de un măcel cum n-a mai fost. Îl câştigăm, desigur, deşi n-am mai avut unul de o sută şi mai bine de ani. E de rău. E chiar groaznic. Maică-ta ar fi bine să fie anunţată să rămână acolo unde se află, la loverboy-ul ei oficial, cel puţin până se clarifică lucrurile, până ajunge la majorat... Mi s-a făcut pielea de struţ. E de rău. E chiar puţin groaznic.

Astrid: Pentru mine, nu. O micǎ precizare: nu toate soţiile tale sunt şi mamele mele. Mai ales cele minore.

Zubys: Hm! Trebuie să fim ce n-am fost, trebuie să rămânem uniţi împotriva duşmanului comun. (Încarcă pistolul cu al treilea glonţ.) Crede-mă, n-aş vrea să rămâi văduvă neindemnizată de tânără. Negrul atrage atât de mult razele solare, mai ales vara. Gândeşte-te la ultravioletele de Parma! Pentru un lunetist, gorniştii sunt primele victime. S-au făcut şi statistici. Ştiai că...

Astrid: Sunt curioasǎ, ai fi preferat un lunetist? Chiar?!

Zubys: Şuruburi şi piuliţe! I-auzi de vezi! Aş fi preferat să-ţi ţii parantezele strânse. Cât mai strânse.

Astrid: Strânse au fost în jurul lui. Atât de strânse încât credeam n-o să fie capabil de rezolvarea ecuaţiei. (Zgomote nelocalizabile.) N-a fost să fie.

Zubys: Caracatiţă neruşinată! Cheamă-l!

Astrid: Nu te mai aprinde, calm! Dacă deschizi dulapul, îl găseşti sigur acolo. E atât de ruşinos faţă de pistoalele altora. Legea contrariilor.

Zubys: Ce caută înghesuit în dulapul nostru?! Astrid! Ştii că sunt bolnav de inimă, că îmi tremură mâna pe trăgaci. Ştii că am creierul micşorat, ştii că am ficatul mărit.

Astrid: Chestia cu pateul nu mai e din vina mea! Îmi făcea ordine printre lucruşoare, printre chestiuţele alea mici cu şnur... le punea la dungă. E atât de ordonat, ca un greier acrobat.

Zubys (Tunător.): Canalie! Maximilian!!! Aici ai să-ţi laşi oasele ciolǎnoase! (Foc de avertisment.)

Astrid: Chiar că eşti de modă veche, tati! Mă mir că tonţii ăia noi de la ministere nu s-au autosesizat... Zău, tati! Numele de familie al lui Maximilian e cu totul altul. Poartă-te mai frumos cu rudele tale viitoare, dacă vrei să-ţi petreci viitorul într-un azil decent.

Zubys: Ce?! Pân-aici! Chiar că mă faci să mă retrag într-un cavou nefinisat, înainte de termen. (Al doilea foc tras în plan vertical.) Ce-ai zis, Astrid, ce-ai zis?

Astrid: Ce-ai auzit! (Languros.) Maxi-Maximimus! Iubi! Arată-ţi boiul gingaş, pânǎ nu sparge tata lampadarele de cristal promise ca zestre! Confruntă-te cu realitatea noii tale familii iubitoare!

Maximilian (Doar într-o cămaşă scurtǎ, şi aceea a lui Astrid.): Domnule prim-ministru Zubys, o mie de ani de pace! (Sună regulamentar de trei ori dintr-o goarnă boţită.) Astrid, dragostea mea, continuăm exerciţiile?

Zubys: Şi tu?... Şi tu?... Îndrăzneşti să sufli în faţa mea?! Golanule! Am avut tot atâta încredere în tine, ca în propria mea fiică. Ba, chiar mai mult.

Astrid: Şi eu. Ca în propriul meu tată, chiar mai puţin... Vreau să spun că nu sunt dezamăgită de întorsătura pe care au luat-o lucrurile.

Zubys: Ce “tu”? Ce “tu”?! Încetează, eu sunt tatăl tău, nu te mai lua după zvonuri. (Schimbând tonul.) Ce ţi-am zis eu încă de la început, tinere, chiar de pe timpul când nu te cunoşteam? Ce ţi-am zis când n-apucasem ca să-ţi zic ceva?... Ce mi-ai făcut? Ooo, ce mi-ai făcut!

Maximilian: Dumneavoastră, nimic, iar în ceea ce o priveşte pe Astrid e... e aproape insesizabil la o cercetare sumară.

Zubys: E o prefăcută pe cinste, dar să ştii că suferă deloc. Da, da, în privinţa asta mă moşteneşte parţial şi total.

Astrid: Ai văzut, tată, că n-ai niciun motiv de îngrijorare? Mulţi văd, puţini recunosc.

Zubys: Dacă află cineva despre...

Astrid: Ştiu toţi. Am avut eu grijă. Chiar dacă n-au să recunoască niciodată în faţa ta, toţi au fost încântaţi de alegerea mea, ştiind că asta te va înfuria la culme, ba poate chiar îţi va pune capac... Chiar mi-au confirmat că am gusturi exemplare, în materie de gornişti, fireşte. Poate unii doar ca să-ţi facă în ciudă. Majoritatea, probabil. Chiar aşa, n-am remarcat să ai nici măcar un prieten, unul de sămânţă. Asta e grav.

Zubys: Eu sunt cel mai bun prieten al meu, nu e suficient? Acum, când suntem ameninţaţi de peste tot cu măcelul ǎsta de zile mari, tocmai acum ţi-ai găsit să-mi faci în ciudă?

Astrid: Crezi că e prea târziu? Crede-mă, oamenii vii sunt mult mai activi, mult mai interesanţi, mult mai predispuşi sǎ fie studiaţi sub lupǎ... Trebuie să mă mărit şi eu până la urmă cu cineva; cât mai credai c-o să mă joc cu păpuşile alea soioase cu ochii scoşi, nu?

Zubys: Cu cineva, da, dar nu cu buzatul, cu harapul ǎsta de Maximilian.

Astrid: Ce ţi-a fǎcut, rasistule?

Zubys: Nimic, dar nu pot sǎ-l sufǎr.

Astrid: Eu pot.

Maximilian: Şi eu pot sǎ mǎ sufǎr. Şi eu pot sǎ mǎ iubesc... O mică precizare: sentimentele sunt reciproce faţă de ambii.

Zubys: Te-a întrebat cineva ceva, tinere? Încheie-te la prohab până nu mă enervez! De fiecare dată, sunt neliniştit de comparaţii.

Astrid: Defectele meseriei. Dǎ-ţi demisia, deşi nu e la modă!

Zubys: Cineva mai trebuie să mai şi muncească în palatul ăsta. Sst! Termină-ţi, mai întâi, studiile, nerecunoscătoareo!

Astrid: Îmi place mai mult să studiez, în armonie, cu Maximilian. În ziua de azi, facultatea se poate face şi la fără frecvenţă.

Zubys: N-ai niciun talent pentru muzică, s-a înţeles?

Maximilian: Dacă-mi permiteţi, cred că domnişoara se referea la anatomie.

Zubys: I-auzi de vezi! Încheie-te la gură!... E de rău, e de foarte rău, tinere, pentru comportamentul tău iresponsabil. Începe măcelul. Voi avea grijă să fii trimis în linia întâi a frontului, ca să înveţi să-ţi iubeşti nu numai aproapele, dar şi duşmanul. Pentru un bun creştin, asta e proba de foc... Am să-i trimit o scrisoare lui Fitsoc să-ţi facă o coroană frumoasă cu panglici late. Fii drǎguţ: cale sau garoafe?

Astrid: Nu-mi vine să cred! Ce-ai zis?!... Comandă două, monstrule! Mă înrolez şi eu alături de Maximilian. Nu-l pot lăsa să-şi ducă bătăliile singur. Dacǎ-i intrǎ vreun spin în picior, dacǎ pune cineva mâna pe el la duşuri în prizonierat? Zi şi tu ceva, iubi! Susţine-mă!

Maximilian: Scuze, domnule prim-ministru Zubys. A fost doar o simplǎ aventurǎ. Sunt un om slab, sunt un om egoist, dar asta nu mǎ face mai mult decât ceea ce sunt. Viaţa mea e singurul lucru de preţ pe care-l am şi nu mǎ simt defel pregǎtit s-o împart cu altcineva. O singură coroană cred că este de ajuns, iubi... una roz... Dacǎ nu mǎ înşel, trandafiri, nu, Astrid? Cred că va trebui să te războieşti singură. Nu conta. Eu, unul, am platfus. M-am scos.

Zubys: Aşa de tânăr şi deja canalie?! Tocmai când voiam să te fac de-un erou nerecunoscut... Bine că n-ai “fusplat” la cap!

Maximilian: Am scutire şi pentru “fusplat” sau ce-o mai fi asta, domnule Zubys... De fapt, am avut grijă să-mi iau adeverinţe pentru toate bolile care bântuie pe acest pământ. Nu sunt eu prostu’ ăla care să-şi dea viaţa pentru nişte idei ponosite.

Zubys: Uită-te bine, bine la el, la muntele ǎsta de nesimţire, Astrid, uită-te bine la el... Nu suntem decât noi trei... Ce vrei să fac cu glonţul care mi-a rămas?

Scena 4

(Gasno, Astrid, Fitsoc)

            Lângă unul dintre picioarele Arcului de Triumf, Gasno adună cu măturoiul ei imens stivele de flori reciclate, pe care le îndeasă bombănind într-un tomberon rablagit.

Gasno: Ai faţa udă din cauza unuia cu izmene galbene, Astrid? Nu-i aşa că, din cauza unuia cu izmene galbene plângi atât de profesionist?

Astrid: Plâng din cauză că am fost o mare proastă, tanti Gasno. Aveau dreptate mentorii mei de filozofie romantică. Sărutul nu este decât o arvună pentru apropiatele seisme.

Gasno: Cu toate că toţi sunt copiii noştri, bărbaţii “e” nişte porci! Ascultă opinia unei specialiste în eşuări. Câţi plozi ţi-a turnat nenorocitul?

Astrid: Niciunul... deşi am insistat... E atât de frumos!

Gasno: Scuipă-ţi în sân şi fugi! Ai scăpat ieftin. Pilangiul meu mi-a turnat un întreg pluton şi tot el guiţa de mama focului că i-am nenorocit cariera. (Ridică mătura.) Nenorocit de lampagiu ce eşti, lega-ţi-ar maţu’ cine l-a lega!... Ridică-te puţin de pe bancă, să strâng florile de dedesubt, până nu apare javra de Fitsoc.

Astrid: Dar îl iubesc pe Maximilian! Gându-mi zboarǎ numai la el, ca o felie unsǎ cu unt spre podea... Oare ce face el în momentul ăsta?

Gasno: Maximilian? În momentul ăsta, cred că râmătorul respiră, dar e doar o părere, una neautorizată. Ridică-te, Astrid! În dragoste, sentimentele adevǎrate nu contează deloc. Toţi bărbaţii “e” nişte porci! Fii demnǎ! Uită-l! Vei găsi altul şi apoi altul, pentru ca, la final, să-ţi dai seama că n-a fost nicio deosebire mai acătării între ei. Ia-ţi un neputincios cu pensie babană. Un fost toboşar rock, plin de tatuaje cu şerpi. Asta ca sǎ-i faci în ciudǎ definitiv. Ar putea fi o soluţie.

Astrid: Un singur tată îmi e de ajuns... GATA!

Gasno: Uită-te la mine, cap de gumă ce eşti: sunt frântă, arăt ca un moroi ieşit la adăpat în patru labe. Vrei să ajungi o epavǎ ca mine? Ţine minte trei cuvinte: în viaţă, somnul e cel mai important, copilă. Somnul, nu visele, Astrid!

Astrid: Nu Viaţa?!

Gasno: Astrid, Astrid! Chiar că eşti aşa cum ziceau dascălii ăia dilii ai tăi care aleargǎ, unul dupǎ altul, prin boscheţi. Fată, nu fi tănâie, tu vrei să dormi sau să trăieşti?

Astrid: Sunt debusolată. Nici eu nu mai ştiu ce vreau, tanti Gasno. Poţi să-mi spui ce vreau?

Gasno: Roşcove, asta vrei! Conştientizează! Nu vrei să spui decât că: “Toţi bărbaţii “e” nişte porci!” Fără excepţii!

Astrid: De unde ştii asta?

Gasno: Aşa am auzit-o pe mama mea care de-abia putea să articuleze “apă” şi “papă”, dar propoziţia asta jur c-o meliţa cursiv.

Astrid: Şi ea de unde ştia asta?

Gasno: A preluat-o de la mama ei, care, la rândul ei, a preluat-o de la străbunica... şi tot aşa... şi tot aşa... s-a transmis prin grai viu, din generaţie în generaţie. E un întreg şir de mama-mamii-lor! Nasol, foarte nasol. Duduia Eva stă picior peste picior în capul şirului, cu toate că ea e cu buba. Vezi şi tu cum se nasc miturile perene...

Astrid: Tradiţia orală a femeilor. Bănuiesc că şi bărbaţii au o tradiţie orală.

Gasno: Oho! Mai ales ei. A lor e şi mai categorică, pentru cǎ mai dau şi cu subsemnatu'. Se începe cu “Toate femeile e nişte...”

Astrid: Ce delicaţi că au lăsat propoziţia neterminată, că ne lasă să punem ce vrem noi după “e nişte”.

Gasno: Tocmai aici e problema, Astrid, că nu prea ne lasă.

Astrid: Nu ne lasă?!

Gasno: Nu. De fapt, nu ne lasă deloc. După “e nişte”, ei pun întotdeauna cuvântul acela groaznic pentru care li s-au aprins călcâiele după noi... La plural.

Astrid: Chiar cuvântul acela?!

Gasno: Îhî! La plural.

Astrid: Huuu! Huuu! Chiar că “Toţi bărbaţii “sunt” nişte porci!”

Gasno: Incorect! Total incorect!

Astrid: Ce?

Gasno: Toţi bărbaţii “e” nişte porci! Mai cu convingere! Ce, n-ai mâncat azi?

Astrid (Urlă incandescent.): Toţi bărbaţii “e” nişte porci! Toţi bărbaţii “e” nişte porci, în afarǎ de tata şi de Maximilian!

Gasno: Chiar cǎ nu te aud! Spune ceva!

Astrid: Toţi bărbaţii “e” nişte pooorci!!! Cu câteva mici excepţii! (Se aude cum nişte efigii de pe frontonul arcului se desprind  şi se fac ţăndări.)

Gasno: Ai plămânii buni. Corect. Unii dintre ei mai “e” şi mistreţi.

Astrid: O, noapte, nu te mai întoarce/ Cu ale tale hâde parce!/ Cu mierea-ţi neagră, mincinoasă,/ Nici cu-a Selenei hâdă coasă...

Gasno: Nici cu-a Selenei hâdă coasă...

Astrid: Mă-nalţă-n nouri, mă revarsă/ Şi Cartea Vieţii fă-mi-o ştearsă!

Gasno: Ia-ia-ia-ia! Puşchea pe limbă! Se pare că l-ai iubit pe nătăfleţ, fată, nu glumă... Da’ poate-i vine stolul la loc. Ascultă de una bătrână, că, dacă-i de venit, vine şi de peste şaptezeci de coline. De-abia atunci poţi sǎ-l încaleci.

Astrid: Chiar vine, tanti Gasno? Chiar?

Gasno: Vine, vine, cu tot cu goarnă, chiar dac-o să fie coclită... Peste-un an, peste doi, peste-o viaţă, la mormânt, da’ tot vine, că n-are ce face... Fiecare cu beleaua lui.

Astrid: Naşpa! Naşpa! Naşpa! Ah!

Gasno: Ce ai de te-ai învineţit aşa?

Astrid: Mǎ forfoteşte în burtǎ de la nişte gulii pe care le-am mâncat cu tot cu coajǎ. De vreo douǎ zile.

Gasno: Ia stai stai... chiar cǎ te forfoteşte, da' bine rǎu de tot, iar guliile sunt cam de vreo câteva luni... Tiii! E cântǎtor!

Astrid: Ce?!

Gasno: Ăsta micu' are ştremeleag[3], crede-mǎ, mǎ pricep, are ştremeleag învârtoşat... Când o veni ceasul, cheamǎ-mǎ pentru un pol, sǎ-l scoatem împreunǎ la soare; am paişpe în viaţǎ şi fiecare umblǎ pe picioarele lui, crede-mǎ... Şi la toţi, m-am descurcat singurǎ-singuricǎ, cǎ n-am avut încredere în moaşele noastre cu şorţuri slinoase din mahala.

Astrid: Ce?!

Gasno: Ho! N-o mai fǎ pe proasta, c-ai sǎ rǎmâi aşa. Ce-i pǎpat, e bun pǎpat. Peste patru luni, o punem de-un botez. Cuvântul "borţoasǎ" îţi spune ceva?

Astrid (Realizând subit.): Aaa!... Aaa!... Toţi bărbaţii “e” nişte porci! Fǎrǎ nicio excepţie!

Fitsoc (De departe.): Ai terminat, Gasno? Ai făcut snopurile? La trei, trimit dricul să le ia! Ai terminat?

Astrid: Aaa! Aaa!... Cine e nefericitul?

Gasno: Cine să fie, alt grohăitor, unul notoriu... unul care umblǎ-n limbǎ dupǎ tine, dacǎ n-ai observat... Încă nu te-ai lămurit cu specia asta?

Scena 5

(Cambos, Zubys, Excelenţa Sa Saston, Helm, Fitsoc, Maximilian)

                Foişorul cu evantaie de struţ.

Cambos: Să ascultăm opinia ambasadorului nostru într-un stat inexistent, Excelenţa-Sa Saxton! Excelenţă!

Excelenţa Sa Saston (Îşi drege vocea.): Domnilor, e groasă rău. E împletită strategic. Cu mult peste numǎrul de noduri admis.

Zubys: Deci, grosuţă, excelenţă. Mai precis?

Excelenţa Sa Saston: Mai mult de atât nu pot să vă spun. Nu îmi îngăduie bunul-simţ plecat cu bicicleta în vacanţǎ. E groasă rău, rău, chiar delicat de grosolană. Cu mult, cu mult peste medie. (Conspirativ.) Mi-e frig de la atâta căldură...

Cambos: Da. Cred că ne-am cam lămurit, nepoată. Ia loc. Ţi-ai cam fǎcut lecţiile. Întrebări nu sunt. Ne-am adunat aici ca să nu fim împrăştiaţi. Deşi, potrivit semnelor zodiacale, suntem. Semnele sfârşitului sunt clare, nu mai putem da înapoi; de fapt, nici nu avem unde da înapoi pentru că noi suntem Înapoiul. Duşmanul a trecut deja fruntariile şi joacă şotron şi “Nu te supăra, frate!”... Ne-a ocupat numai cu ajutorii de măcelari.

Ceilalţi (În delir.): Deja?! Şotronul, ce joc minunat, ce joc cuceritor!

Cambos: Două, trei, şi! (Dirijează.)

Ceilalţi (Cântă la unison.): Şotronul e o joacă foarte tare/ Pentru toţi cei plecaţi în deplasare!/ În faţa lui se clatină popoare...

Cambos (Pe post de contratenor.): În faţa lui se clatină cotoareee...

Ceilalţi: Ca-n dreptul unei mări fără de sare!

Cambos (Pe post de contratenor.): Ca-n dreptul unui purice ce sareee!... Foarte deja. Foarte cuceritor. Mai ales pentru fraţii vitregi. Toţi vor să fie înscrişi în Ultimul Testament. Cel definitoriu.

Excelenţa-Sa, Saston: Mi-e frig de la atâta căldură...

Cambos (Pe post de contratenor.): Mi-e cald de la atâta friiig...

Excelenţa-Sa, Saston: Fără niciun mişto, domnule-regină! Chiar dârdâi! Ce, nu se vede cu ochiul liber?

Fitsoc: Trebuie să ne rupem de la gură şi să suplimentăm importurile de cretă. Asta dă febră când vrei să lipseşti dintr-un loc important.

Excelenţa Sa Saston: Mi-e frig de absolut, nu-nţelegeţi?... (Smulge o hartă de pe pereţi şi se înveleşte cu ea.)

Toţi: Gata, gata! Am înţeles, am înţeles tot ce era de înţeles, că doar nu suntem chiar aşa cum ne crezi.

Fitsoc: Trebuie să ne rupem de la gură! Trebuie să ne rupem caşu' de la gură!

Cambos: Se respinge. Trebuie să le rupem gura cu tot cu mustǎţi!... Aţi pregătit declaraţia de măcel?

Ceilalţi, în afară de Fitsoc: Murim cu toţii! Murim! Asta este declaraţia noastră oficială de măcel, serenisime.

           

            Se îmbrăţişează mecanic şi îşi iau la revedere aproape toţi de la aproape toţi,     dar mai mult de la nimeni... Fitsoc le împarte cu generozitate lumânări   parfumate pe post de mǎrturii.

Helm: De ce faci opinie separată, Fitsoc? Tu de ce nu sǎ nu sǎ, sǎ?

Fitsoc (Delicat.): Pân-aici! Ori de câte ori v-am minţit, am fost un păcălitor sincer, dar mai ales acum, mi-a ajuns. Regrete eterne, dar nu pot să vă urmez din cauza obligaţiilor contractuale externe!

Ceilalţi: De ce, trădătorule, laşule, etc, de ce nu poţi să ne urmezi?!

Fitsoc: Din cauza logicii mele impenetrabile. Din cauza încălţămintei mele de calitate îndoielnică... Ştiţi doar că mă ocup doar de înfrumuseţări exterioare. Trebuie să mai rămână şi cineva care să despice firul în patru... La asta nu v-aţi gândit?

Cambos: Da, de acord, dar să ne fie cu folos la toţi.

Fitsoc: Trebuie să suplimentăm urgent importurile de tămâie, trebuie să suplimentăm cererea de giulgii, asta ca o mică paranteză. Din partea breslelor, chiar dacă nu fac parte din ele, vă susţin iniţiativa. Trebuie să pregătim o mare strânsură de încurajare, cu bandiere şi jerbe, la fiecare clădire care are, cel puţin, o intrare boltită. Sau o ieşire zidită. Mă rog, nu contează ferestrele, nici nu intră în calcul. Trebuie să semneze toţi, ca viitorul sumbru să nu aibă pe cine să mai dea vina.

Excelenţa Sa Saston (Cu dinţii clănţănind.): E groasă rău. V-am spus, să nu ziceţi că nu v-am spus!...  V-am spus?

Ceilalţi: Taci, da’ taci odată, defetisto, piloaso! Nu ţi-e ruşine de capetele nastre pline de var?

Helm: Credeam că nu mai apuc ziua asta... Speram să nu mai apuc ziua asta...     N-am putea s-o ştergem, n-am putea s-o radem cu lama din calendar?

Fitsoc: Credeam că nu mai apuc nimic... Nici măcat binecuvântarea şi covrigul de la capătul aleii artiştilor.

Helm (Apucat deodată.): O, mândră glie, ridică-te din ţărână,/ Zilele tale grase au sosit!/ Se duce naibii noaptea cea haină,/ Îşi tatuează pieptul orbul rebegit...” Daţi-mi urgent, fraţilor, o rimă la “rebegit”!

Fitsoc: “Îşi tatuează orbul pieptul rebegit...” Hm! Hm! Descurcă-te, mareşale Helm, doar tu eşti beneficiarul tuturor fondurilor pentru propagandă. Trebuie să pregătim o mega demonstraţie de susţinere cu bandiere, cocarde şi jerbe, la fiecare clădire care are cel puţin o pivniţă pentru murături sau un uscător pentru slănina de iepuri. Ne tatuăm cu toţii pe tălpi cu chipul duşmanului. Daţi numai un ordin la trezorerie şi de restul mă ocup eu. Dezinteresat, da, cu un procent de minimum zece la sutǎ. O să pregătesc o defilare cu copii subnutriţi într-un car alegoric şi virgine însărcinate care nasc gemeni de gips pe tunuri de lemn. Impactul va fi unul devastator, vă asigur... Şoc şi groazǎ!

Zubys: Devastator, pentru cine?

Fitsoc: Pentru urmaşi, fireşte; asta dacă o să mai rămână vreunul după ce ne săturăm noi. De asta mă ocup eu, tot eu. Sting şi lumina, scot siguranţele, anunţ şi vecinii.

Cambos: Credeam că va fi o adunare serioasă. Una fǎrǎ glugi.

Ceilalţi, în afară de Fitsoc: Şi noi!... Credeam?!

Cambos: Deci, ce-am stabilit?

Helm: TOT! Adică nimic. Dă şi tu un semnal categoric pentru gloată, Maximilian!

Maximilian: Ce să sun? “Atacul” sau “Retragerea”?

Zubys: “Deruta”, nu credeţi că sună cel mai bine?

Cambos: Ce "Reduta"? Ce "Reduta"? Spune şi tu ceva, Saxton! Doar eşti ambasador!

Excelenţa Sa Saston: A început să-mi fie cald, unchiule. Cuvăntul "torid" vă spune ceva? Daţi drumul la ventilator! Transpir, deja! Sunt udă toată peste tot!

Ceilalţi, în afară de Excelenţa Sa Saston: Ete na! Acum ţi-ai găsit? Taci şi usucǎ-te prin forţele proprii!

Cambos: Instituim toate stările: starea de asediu şi starea de război. Declarăm mobilizarea parţială, mareşală şi... şi...

Toţi: Universală!!!

Scena 6

(Helm, Maximilian, Fitsoc)

            Biroul de înrolare-recrutare. Bâzâit de muşte albastre. Căldură şi plictis - cât cuprinde.

Helm: Vine, vine, vine, vine!... Câţi flăcăi bucălaţi s-au mai înscris?

Maximilian: Nimeni, adică niciunul, nici măcar de sămânţă. Zero barat. De fapt a intrat cineva aici, că a crezut că s-a deschis o nouă dugheană cu felinare. Unul înalt, voinic, cu părul vâlvoi. Unul fără dinţi. Cred c-avea peste sută.

Helm: Terci şi linte! Nu acceptăm obezi şi cu vicii. Numai perfecţi şi prefecţi. Scrie şi pe panoul de mobilizare din faţă, nu? Scrie, nu?

Maximilian: Avea peste... suta de ani şi un baston foarte lustruit. Parcă era regele neîncoronat al lustrului.

Helm: Sărăcie lucie... Nasol... N-o fi auzit gloata asta nemernică de problemele care o pasc, altfel s-ar fi îmbulzit ca la femeia cu barbă, puiul cu trei picioare şi viţelul cu două capete...

Maximilian: Imposibil, nu suntem un neam de surzi, am trâmbiţat peste tot. Chiar şi în canalizări, chiar şi în cuştile cu claponi. Am pus afişe până şi pe closete. Ce odoruri! Nici nu vreau să-mi mai amintesc.

Helm: Măi, măi, măi! Nu-mi miroase prea bine, adică nu-mi miroase deloc... Terci şi linte, Maximilian, terci şi linte!... Aha! Opoziţia, asta trebuie să fie, opoziţia! Asta vrea să ne bage, cu tot dinadinsul, la fund!

Maximilian: În ţinutul nostru n-a existat nicicând opoziţie. Cel mult nişte poziţii ciudate... Care “opoziţie”, mareşale?! Să fim serioşi!

Helm: Cea care nu există, cea care nu se manifestă, pentru că e disimulată în noi toţi, în vintrele noastre; cea care de-abia aşteaptă s-o dăm în bară, ca să apuce să ne călărească vârtos sub jugul asupritor... Terci, terci şi iar terci! Rânză, rânză şi iar brânză!... Înţelegi încotro bat, înţelegi, bravule Maximilian?

Maximilian: Nu înţeleg nimic în afară de terci, pentru că sunt varză la capitolul ăsta cu strategiile. Eu zic să mai aşteptăm, că încă nu s-au ferecat crâşmele. Încă mai sfârâie grătarele... Le auziţi? Le auziţi?

            Sunete de falnice grătare kilometrice pline de fudulii, sticle sparte pe capete       seci, tilinci, ovaţii şi dedicaţii fără număr.

Helm: Da? Şi când se închid?

Maximilian: Doar la cutremure şi inundaţii, mareşale Helm. Atât.

Helm: Ce?! Trebuie să vorbesc cu Fitsoc, să comandăm un cutremur social, aşa ceva este inadmisibil pentru o ţară asediată de jugul barbarilor şi barbarismelor.

Maximilian: Imposibil, Fitsoc are şi el procent suplimentar pe care-l împarte cu... (Se uită sugestiv la portretul lui Cambos.)

Helm: Chiar cu?!...

Maximilian: Ce, acum aţi aflat? E ca şi cum le-aţi arunca o călimară drept în figură, chiar în momentul în care trebuie să taie tortul aniversar.

Helm: Drept în figură? Nasol, foarte nasol. Se pare că nu te prea joci cu figurile de stil, Maximiliane... Mama ei de cerneală! Şi asta se scoate, răcane, doar cu Pic... Chiar că nu e frumos.

Maximilian: Îhî! (Cu subînţeles.) Doar cu Pic. Câte-un pic-pic.

Helm: Grav! Ochii care nu se văd se uită cruciş. Nu pot să risc o carieră atât de strălucită în linearitatea ei, pentru o chestiune atât de măruntă, nu crezi?

Maximilian: Clar. Nu vă obligă nimeni, nici măcar conştiinţele de care aţi divorţat.

Helm: Recunoştinţe, da, recunoştinţe! Mai sună o dată “Adunarea”, Maximilian!

Maximilian: Mă dor bojocii, mult iubite, mareşale. Mă arde fierea cât pentru un spital de campanie. Sunt şi eu un om fără grade de comparaţie! O trăsătură mirobolantă a naturii. Urma pensulei divine pe hotarul timpului. O virgulǎ a veşniciei.

Helm: Ha, ha, ha, ha, candriule! Vine, vine, vine, vine!... Să te ardă, să te ardă dacă vrei să te coci. Asta demonstrează că eşti încă viu, pezevenghiule. Uite, deja a apărut unul cu faţa acoperitǎ! Pregăteşte scaunul! Aleargă din greu, îl vezi? Urcă scările cu limba scoasă! Pune-l deja pe listă!

Fitsoc (Gâfâind.): Mareşale Helm, crezi că, pentru început, două şlepuri şi un vagon de piuneze şi fitile sunt de ajuns? Sau ar trebui să mai suplimentez?

Helm: Şlepuri? Cu ce?!

Fitsoc: Sinonim pentru coşciug, raclă, copârşeu, patru scânduri!

Helm: Sicrie, Fitsoc?!... Pentru ce?

Fitsoc: Pentru ai noştri, dragă, doar nu pentru ai lor. Ştiinţa progreseazǎ, moartea rămâne clasicul absolut. Doar n-o să-i aşternem în gropi comune şi să-i stropim cu var ca în antichitate... Ajung sau n-ajung?

Helm: !!!

Maximilian: !!!

Helm: Crezi c-o să se ajungă până acolo, pânǎ la sicrie, Fitsoc, chiar pân-acolo?

Maximilian: Musai trebuie. Dacă nu, de ce să ne mai încurcăm în borcane? Ai mai văzut vreun erou împuns de-o vacă? Nici eu!

Helm: Vacă, nevacă, dacă trebuie, trebuie! Maximilian, cred că, de azi înainte, va trebui să exersezi un cântecel nou.

Maximilian: "O vioară mică de-aş avea"?

Helm: "Stingerea"! E o melodie atât de duioasă, atât de albastră. Un adevărat hit în rândurile lampagiilor etilizaţi.

Fitsoc: Ajung sau n-ajung?

Helm: Eine kleine korkenzieher![4] Habar n-am. Crezi că taman la asta mi-e gândul acum?

Fitsoc: Nu cred nimic. Calculele se bazează pe necredinţă.

Maximilian: Şi invers.

Helm: Nu ştiu ce să zic, dragă Fitsoc, despre calculele tale ateiste. Cât despre ale mele, ştiu bine că nu-mi iese deloc socoteala. Uite, a trecut deja săptămâna şi nu s-a prezentat niciun voluntar pentru mǎcel. Nici măcar unu' de sămânţă... Dacă află domnul-regină, ne-am dat cu toţii foc la valize. (oftează sincer sau atât cât poate pentru gradul lui) Păcat că s-a abolit minunata Lege a Arcanului.

Fitsoc: Să retrag sau nu comanda?

Helm: Kapitalist împuţit! Chiar nu vrei să rişti deloc?

Fitsoc: Ete fleoşc, cine vorbea! Aţi desfiinţat armata regulată doar ca să vă păstraţi voi funcţiile de ciocli şi sinecurile. V-am atras respectuos atenţia, de atâtea ori, că bolnavele războaie reprezintă progresul unei societăţi sǎnǎtoase. Nu putem avea încredere în rezervişti, tocmai pentru că sunt bântuiţi de rezerve. Tânăra generaţie debusolatǎ e salvarea noastră prin urechile acului. Trimite-l pe Maximilian după mine când apar ceva noutăţi. (Insinuant.) Şi ar fi spre bine tău să apară cât mai curând! Nu crezi?

Helm: De ce te panichezi de la orice fleac? Orice nod se poate, se poate dezlega, cum să nu, Fitsoc, doar de asta e fǎcut. Numai erorile fundamentale ne mai pot salva de la faliment. Getreide und linsen![5] Terci şi linte! Comandă şlepurile! Pe banii tǎi, pe barba mea!

Maximilian: Da?

Helm: Jawohl! Ja! [6]

Scena 7

(Gasno, Fitsoc)

            Lângă unul dintre picioarele Arcului de Triumf, Gasno numără de zor florile pe care le pune, în funcţie de gradul de uzură, pe căprării.

Gasno: 796, 798, 800! Gata şi cu snopul ăsta! E timpul să mai bem şi noi o stacană de bere de la Nardo, dacă avem, bineînţeles, cu ce!... Ah, ah, ah, ah! Baurul, nu se mai satură! Baurii! Eu mă aplec şi ei încasează, tot încasează şi casează. Încasează şi dansează. Molka, ce să danseze altceva, că de ţopăială, ce să mai vorbim... Tot... De fapt, dacă mă gândesc, nici acum 50 de ani nu reuşeam să mă aplec aşa de bine, dacă nu mă împingea abitir răposatu’ de bărbatu-miu; numai că atunci eu mă aplecam şi tot eu încasam, el făcea numai schiţe peste schiţe, că se pricepea de minune la momente, monumente şi schiţe, la numere fără soţ şi la pahare ciobite, nu ca mine... na, că am uitat şi cum îl cheamă... Ptiu!

            830, 850, 890! Ce-aţi mai găsit de râs, ofilitelor, sărăciilor neruşinate, coardelor?! A trecut atâta amar de atunci, de când dorm cu o pernă goală şi plină de muci alături. Nici nu vreţi să ştiţi cât de grea, cât de nasoală e singurătatea... Prostul meu trăia numai în puf, lucra numai cu vată de sticlă, de-acolo i s-a tras... Ptiu! Ptiu! Ce credeaţi?!... Ce credeaţi?!... Todl, neruşinatule! Todl!... Javră!

Fitsoc: Cum mi-ai spus?! Ce-ai spus?!

Gasno: Ce-am spus?

Fitsoc: Ai pronunţat cumva cuvântul "javră" sau n-am auzit eu bine?

Gasno: Da, desigur, am spus cu sete, am pronunţat "javră"! Şi încă (Sic!) cu ce acurateţe a intonaţiei, şi încă (Sic!) cu ce năduf! Ce, n-am voie? (În cele trei vânturi.) Javră! Javră! Javră!

Fitsoc: Huzurul ţi-a luat minţile. Retrogradarea te aşteaptă. E clar, Gasno, clar, nu te văd bine.

Gasno: Eu, una, nu vă văd deloc. De la cataractă, de la cataplasmă, desigur.

Fitsoc: Mi-au mai spus şi alţii, dar nu le-am dat crezare. Acum sunt convins. Chiar că te-ai obrăznicit complet. Poţi, ai curajul să repeţi?

Gasno: De ce nu? La orice oră din zi şi din noapte, baurule, pardon, "domnule" Fitsoc! De fapt, faţă de cum eram în tinereţe, acum sunt chiar cuminte ca o Matroşkă uitată pe bufetul unei epave. Chiar ca o legumă care se târâie ridicol pe o plantaţie de mătărăngi blegite... Ce părere aveţi despre castraveciori, ce părere aveţi dovlecei? Care le mai este, cu cât le-a mai urcat preţul? Nǎutul vǎ poate spune ceva? Desigur cǎ nu, dar eu da! (Îi urlă barbar chiar în faţă.) Javră ordinară! Javră! Javră!

Fitsoc: Destul, Gasno, are şi răbdarea mea ancestralǎ o limită!... De fapt, pe cine faci tu javră?

Gasno: Pe javra care m-a trădat. Pe chiar javra-javrelor. Cea pe care am şters-o la fund. Cea pe care am crescut-o de pe vremea când nici nu făcuse ochi, pe vremea când nu ştiam că trădarea e înscrisă în codul ei genetic. De fapt, dacă stăm strâmbi şi judecăm drept, numai o javră veritabilă poate să trădeze.

Fitsoc: E clar. Şi eu care venisem cu gânduri de pace scrise pe baioneta însângerată.

Gasno: Mă laşi? Care gânduri de pace? Nu vă stă în caracterul pe care nu-l aveţi. N-aţi remarcat? (Urlă şi mai barbar.) Javră! Javră! Javră! (Se aude un bucuros lătrat de răspuns în depărtare.) Todl! Todl, drăguţule! Javra mea scumpă, singura javrǎ adevǎratǎ de pe lumea asta! M-ai auzit? În sfârşit, m-ai auzit dupǎ atâtea interpelǎri? Credeam că te-a călcat vreun nemernic cu birja! Todl! Todl! Fii cuminte! Nu! Nu! Culcat! La mine! La mine! Şezi! Mergem la nenea Nardo. O stacană de bere pentru mine şi un cârnat bine prăjit pentru tine. Ba nu, doi, cǎ meriţi deloc! Ne întâlnim acolo, da? Ai auzit, Todl? (Al doilea lătrat de confirmare.)

Fitsoc: A, despre potaia ta era vorba?

Gasno: Da. Şi despre ea.

Fitsoc: Acum sunt pe deplin lămurit. Fac eu cinste! (Îi aruncă ceva bănuţi în poală.)

Gasno: E-te-te la el. Vezi să nu te trăznească... Cu ce ocazie, zgârcitule?

Fitsoc: Aşa, ca o primă din partea patronatului. Pentru c-ai depăşit planul la recuperări floricole.

Gasno: Hopa! Prima la dreapta sau la stânga?

Fitsoc: Gasno, mă exasperezi! Dă-mi ocazia să-ţi demonstrez cu prisosinţă că sunt şi eu biped, că pot să intru cu fruntea sus în Bazilica Îndurării.

Gasno: Da, da, să te-nchini pe la icoane şi cu ochii la cucoane. De ce încerci, de ce vrei să fentezi veşnicia? Ai avut destule ocazii până acum pe care le-ai ratat la mustaţă... N-ai confirmat. Pe bune. Nu suntem născuţi să fim papagali regali.

Fitsoc: Vreau să stăm de vorbă într-un mod fără asperităţi, neburuienos, ca de la om la om. Vreau să-ţi îmbunătăţesc condiţiile aspre, condiţiile grele de muncă.

Gasno: Tu?! De unde şi până unde atâta potop de dragoste?!

Fitsoc: S-a coborât Spiritul-Sfânt peste mine, astăzi, paişpe, luna lui gustar... Vreau să stăm de vorbă despre necazurile tale cotidiene, despre familia ta. Dialog, da.

Gasno: Te cam mănâncă grija ca pe Dabija, după cum văd eu. Ce vrei să ştii de bărbatu-miu?

Fitsoc: Nu vreau să vorbim despre beţivi, despre trecut. Viitorul reprezintă tema discuţiei noastre.

Gasno: Nu pot să cred. Chiar îmi măreşti leafa, zgârcitule?

Fitsoc: Nu avem treabă cu S.F.-urile! Viitorul apropiat reprezintă tema discuţiei noastre. Ce mai fac fiii tăi, Gasno? Care este ocupaţia lor de bază?

Gasno: Sunt căutători.

Fitsoc: Foarte interesant. Ce fel de căutători?

Gasno: De pâine.

Fitsoc: O, trebuie să fie o meserie nouă şi rară.

Gasno: Da' de unde, e una veche de când lumea şi foarte răspândită.

Fitsoc: Foarte interesant. Şi unde îşi exercită această nobilă profesie?

Gasno: Unde văd cu ochii, dar mai mult prin altǎ parte.

Fitsoc: Adică?

Gasno: Cât mai departe de unde nu văd cu ochii.

Fitsoc: Sunt un întreg pluton şi la o vârstă numai bună. Tunurile noastre ruginite au nevoie de carnea lor proaspătă. Nu le-ai putea sugera să se întoarcă?

Gasno: Ba da. Ca să se întoarcă şi să vă arate dosul gol. Cât au fost mici i-am pupat destul acolo. Acum, când sunt mari, a venit şi rândul vostru, nu-i aşa?

Fitsoc (Dramatic): Suntem invadaţi, ţinutul are mare nevoie de ei!

Gasno: Veche. Şi unde era ţinutul când ei aveau mare nevoie de el?

Fitsoc: Ăsta e totuşi ţinutul lor natal, Gasno, locul unde au fost pupaţi în dos cel mai mult.

Gasno: Ţinutul? A fost. Oricât ar fi de rău acolo unde sunt, tot le e mai bine decât pe aici. Ţinutul lor e acolo unde găsesc astǎzi ceea ce caută astǎzi, iar ceea ce cautǎ astǎzi nu se poate gǎsi pe aici decât poimâine... Fiecare e liber să şi-l aleagă, în deplinǎ cunoştinţǎ de cauzǎ, nu crezi?

Fitsoc (Melodramatic.): "O mamă adevărată trebuie să ştie să-şi jertfească, ca lumea, copiii!" Astea sunt îndemnurile, astea sunt cuvintele domnului-regină!

Gasno: Ia mai lăsaţi-mă cu prostiile, cu vrăjelile astea de doi bani! Să-şi bage cuvintele undeva, cu toată şleahta aia a lui, domnul-regină ăsta al vostru. De unde să ştie el ce trebuie să facă o mamă într-o situaţie critică, când nici el nu ştie prea bine ce are de făcut? De fapt, nu ştie deloc care e rostul său... De fapt, care e rostul sǎu în toatǎ afacerea asta, l-ai întrebat?

Fitsoc: Bâjbâielile sunt totuşi parte intrinsecă din viaţa noastră politică. Rǎzboaiele repetate cu propriul popor i-au întǎrit rezistenţa. Şi asta dǎ foarte bine pentru aliaţi, crede-mă!

Gasno: Zarva voastră, gâlceava voastrǎ nu reprezintă şi viaţa mea. Frontul meu e mătura asta şi nimic altceva. Să vă intre bine în căpăţână. Scapă cine poate şi mai mult nu, ai înţeles?

Fitsoc: Bine, s-o luăm altfel, să vorbim de ceva are te poate atinge, care te va atinge cu siguranţă. Se pare că n-ai înţeles complexitatea situaţiei. Dacă n-ai înţeles-o, îţi explic: femeile vor fi primele violate. Mai ales cele care nu pot să fugă cu poalele ridicate. E o regulă generală în cazul unei ocupaţii străine.

Gasno: Doamne ajută! Şi aşa nu prea au mai rămas mulţi bărbaţi adevăraţi pe aici.

Fitsoc: Ce?!

Gasno: Pute mai rău decât într-o mlaştină, nu simţi? E inutil să cheltuiţi pe odorizante, sǎ acoperiţi realitatea cu parfumul nuferilor. Deschideţi, mai bine, fereastra. Asta să-i spui domnului-regină ăluia al tău care te-a trimis să mă abureşti ca să-mi sacrific copiii, ca să vă umflaţi voi burdihanele şi chimirele şi sǎ burduşiţi cimitirele. Şi să-i mai spui...

Fitsoc (Cu o undă de speranţă.): Ce?

Gasno: Să se spele bine pe capul ăla lăţos. Şi...

Fitsoc (Cu altă undă de speranţă.): Şi?

Gasno: Şi să continuie să cânte din greu, cu toatǎ formaţia lui: "Larga, larga, dessa mulher, larga!"[7]... La altă masă, fireşte! Nu vede cǎ nu-l mai urmeazǎ nimeni, nici mǎcar umbra lui?... Todl!!! Ce faci, potaie, dormi? Nu vezi că sunt nervoasă? Acum, chiar cǎ plecǎm la Nardo! Pe bune! Hai!

A  C  T  U  L     I I

Scena 1  

(Cambos, Zubys, Excelenţa Sa Saston, Helm, Fitsoc, Maximilian)

                Foişorul cu evantaie de struţ.

Cambos: Să rezumăm! Semnele sfârşitului sunt clare, nu mai putem da înapoi; de fapt, nici nu avem unde da înapoi pentru că noi suntem Înapoiul... Excelenţă! Faceţi un mic efort, un mic şi inutil exerciţiu de imaginaţie! Trageţi o concluzie, e de acceptat şi una amărâtă. Data viitoare s-ar putea să nu mai aveţi ocazia pentru că, după toate semnele, nu va mai exista nicio altă dată viitoare, poate una aviatoare... Vă asigur.

Excelenţa Sa Saston (Îşi drege vocea.): Conform omologului meu, duşmanul a ajuns până-n centru şi dă anunţuri codificate la Mica Publicitate. Joacă fotbal cu celebrele noastre conopide cu rădăcină subţire. E dublu de groasă. (Crispată vizibil.) E groasă la metru pătrat.

Ceilalţi (În delir indus.): Oau! Ce băiat fin pentru un vecin cu referinţe nu tocmai bune! Are gusturi, mamǎ-mamǎ, nu glumă! Ne face şniţele vieneze, ne mănâncă (Sic!) cu fulgi cu tot, cu pilaf!

Excelenţa Sa Saston (Îşi drege vocea.): Dacă-mi permiteţi, şi-a înscris copiii la şcolile noastre şi ne pâsâie domnişoarele prin parcuri. Ne lasă onoarea să-i reciclăm scutecele. S-a strecurat în propriul nostru creier ca într-un şvaiţer.

Ceilalţi (În delir.): Oau! Oau! Câh! Mirobolant! Asta da noutate de pe linia-ntâi! Firul Adrianei (Sic!) îi mai lipseşte! (Aplauze sincere 50%.) Avem toate şansele să-l civilizăm cu prudenţa noastră recunoscută în arta fugii! Reuşim ce n-au reuşit alţii, reuşim ce n-a reuşit nici măcar el. Încrederea în iluzionism, asta ne lipseşte cu siguranţǎ.

Prim-ministrul Zubys (Dirigenţial.): Şi când vă vorbeam de calitatea învăţământului nostru, mă luaţi în căruţă. Avem tradiţie în cicăleala academică, domnilor; avem tradiţie în bătutul pivei în apă, şi asta nu e câtuşi de puţin puţin. Măcar bine că "dânsul" ştie să aprecieze ceea ce nu plăteşte, dar foloseşte cu prisosinţǎ.

Fitsoc (Dǎ tonul.): Mori în chinuri, bă! Mori! Ce banc uscat! Nu poţi să te plimbi cu un dihor în lesă pe post de crocodil. Clar?

Ceilalţi, în afară de Fitsoc: Mori în chinuri, bă! Sufocǎ-te! Mori! Girafele nu existǎ, periscoapele da! Dihorii se plimbă pe tine!

Cambos: N-am înţeles! Întrebare de o mie de puncte: "De fapt, care e poziţia noastră? Care este strategia noastră de apărare?"

Ceilalţi, în afară de Fitsoc: Este. Cea corectă. Cea sugerată de "alţii" care nu sunt corecţi. De fapt, totul e relativ.

Cambos: Chiar că nu mai înţeleg nimic, deşi nu am certificat de idiot.

Ceilalţi, în afară de Fitsoc: Nici noi, deşi avem. Propaganda "lui" e mai tare decât aburirea noastră. Trebuie să recunoaştem că nu ştim să citim printre gânduri, deşi nu suntem dislexici.

Fitsoc: Eu, da, înţeleg totul, cu toate cǎ sunt cum nu sunteţi voi. De asta curg şlepurile nonstop pe fluviu. De fapt, fluviul curge pe sub şlepurile, pe sub barjele noastre, fǎrǎ sǎ ne plǎteascǎ impozite. Nesimţitul. (Cu regret infinit.) Dacă am fi avut deschidere la ocean...

Cambos: Adică?

Helm: Deşi atacul e baza noastră, apărarea noastră e la bazǎ, adicǎ la pământ, din pricina moştenirii noastre grele fireşte... Am fost luaţi, ca de obicei, spre surprinderea noastră, prin surprindere totalǎ. Trebuie să continuăm să demolăm ce-am început şi sǎ cǎrǎm totul de aici pe bucǎţele, astfel nu vom mai fi invidiaţi de nimeni...

Fitsoc: De câte trenuri cu baroase credeţi cǎ este nevoie ca sǎ terminǎm cu totul în cel mai scurt timp?

Ceilalţi, în afară de Fitsoc: Gura!!! Era doar o simplǎ figurǎ de stil! S-a inventat dinamita!

Helm: Trebuie să ne luăm măsuri de precauţie.

Cambos: Cu cine?

Fitsoc: Cu oricine se poate, dar numai nu cu ai "lui". Mai ales cu ai "lui". Pentru că ai "lui" sunt şi ai noştri. Şi ai noştri nu sunt ai "lui", pentru că sunt chiar "el".

Cambos: M-aţi năucit total! Să-mi trag una!

Toţi: De ce vă grăbiţi, domnule-regină? Nu fiţi zgârcit, trageţi-vă mai multe! De data asta avem noi grijă. Suntem nişte retrăgători (Sic!) înnăscuţi, cu certificat.

Zubys: Ţinutul, breslele sunt cu ochii pe noi. Aşteaptă o decizie de sacrificiu din partea aleşilor săi.

Helm: Şi-au văzut-o? Sǎ aştepte! Asta e bine, pentru că şi noi suntem cu ochii pe ţinut, deşi ne-am cam lămurit în privinţa opţiunilor sale eronate.

Cambos: Trebuie să luăm, totuşi, o decizie înaintea "lui".

Helm: Propunere: Dacă cei vii nu mai vor să ne mai apere, eu zic să apelăm la eroii necunoscuţi, la morţi... Şi ce dacă ăştia-duşii au mai murit o dată? Canci! Asta nu-i scuteşte de responsabilităţi. Pe niciunul! Pentru copiliţele cu minijup de la şcoală sunt exemple de tărie, de dăruire necondiţionată; pentru noi, ăştialaiţi, sunt nemuritori, exact ca şi taxele lui Zubys... Pentru noi sunt eroi, nu sunt expiraţi ci un exemplu permanent... (Astmatic, dramatic şi melodramatic.) Sfărămaţi belciugele criptelor, trageţi cu obuzele în intrările zidite ale mausoleelor... Sună din toţi bojocii “Trezirea”, Maximilian! Ce, Doamne iartă-mă, să se mobilizeze, aşa cum au mai făcut-o de atâtea ori când arşiţele ne ardeau buzele, când poftele ne sfârâiau budigăii! (Aplauze sincere 150%.)

Cambos: Mareşale, dă-mi voie să te felicit pentru strategia ta... genitală!

Helm (Încet.): Da' de unde, acum mi-a venit şi mie! Sunt specialist în improvizaţii îndelung studiate.

Toţi: Hip, hip, ura! Hip, hip, ura!

Cambos: Avem atâtea osuare îngrămădite.

Toţi: Hip, hip, ura! Hip, hip, ura! (Cor.) Avem atâtea osuare îngrămădite!/ Avem atâtea oase-ngǎlbenite ce cu mǎcelul vor sǎ se mǎrite!/ Deschideţi-vǎ cripte înnegrite...

Helm (Tare.): Are cineva o rimǎ pentru "înnegrite"?

Toţi: Hip, hip, ura! Hip, hip, ura!

Cambos: Gura! Suntem martorii unui moment istoric de circ. Trimitem o depeşă! Se oferă cineva?

Ceilalţi, în afară de Maximilian: Maximilian! Maximilian!

Maximilian: Eu?! De ce tocmai eu?

Toţi: Pentru că poţi. De aia. Nu-ţi este clar?

Scena 2

(Maximilian, Korps)

            Cimitirul Eroilor, supranumit şi Cantonul Nemuririi. Beznă. O oră cu cifră ruşinos de mică.

Maximilian: Fost-domnule soldat Korps! Fost-domnule soldat Korps! (Suflǎ în goarnǎ.)

Korps (Cavernos.): Ce-i cu tine, diliule? Cine eşti şi ce doreşti?

Maximilian (Aproape fără voce.): Sǎ trǎiţi! (Dându-şi seama de absurdul salutului.) Unul din ai voştri... adică din branşa voastră... Un viitor miciman.

Korps (Cavernos.): Adicǎ?...

Maximilian: Gornistul Maximilian. Maxi, pentru prieteni. (O mostrǎ de jazz autentic.) Un sol solist specialist în conserve, dar nerecunoscut de conservator.

Korps (Tunǎtor.): Şi ce, dracului, cauţi tu aici, goarnă, la ora asta? Bă', hahalerelor, aţi înnebunit total? Ziua Eroilor e de-abia în brumar, atunci e cu defilarea, ştersul mucilor, fanfara, aprinderea pentru câteva ore a flăcării eterne, slujbele de mântuialǎ, discursurile false şi coroanele adevărate. Dup-aia suflǎ vântul şi cântǎ ciorile pe aici în tot restul anului. (Imitǎ cu talent Crivǎţul.) Ştii ce scrie deasupra osuarului? Odihnă veşnică, veşnică, nenică, aţi înţeles? Nici aici nu ne lăsaţi, derbedeilor, dupǎ tot ce am fǎcut pentru voi? Să vă fie ruşine, bă! Ce, vreţi sǎ ne mutaţi la margine ca sǎ ridicaţi cine ştie ce bazaconie?... Asta-i, nu?

Maximilian: Tţ! În caz de reuşită a planului nostru, fost-domnule soldat Korps, în caz de victorie, vă promitem morminte individuale cu încǎlzire centralizatǎ, pe exact aceeaşi locaţie. De marmurǎ albǎ dată cu var, cu litere încrustate în aur pur. 14 K.

Korps: Ia-mǎ-ncet cǎ ameţesc, Maxi. Ciupeşte-mǎ... sau mai bine lasǎ... Despre ce bazaconii crezi cǎ vorbeşti?

Maximilian: "Duşmanul" a cotropit ţinutul.

Korps (Cascǎ monstruos.): Foarte frumos, sfârcule. Normal. Doar nu credeaţi cǎ pacea pe care-am câştigat-o cu sângele nostru o sǎ dureze o veşnicie. Treaba lui e sǎ atace ferm-ferm, treaba voastrǎ e sǎ ripostaţi pe mǎsurǎ, nu sǎ staţi cu "jejetu"-n gurǎ... Şi treaba mea e sǎ-mi dorm somnul veşnic în pace, alǎturi de camarazii mei! Am predat ştafeta cu cinste. Alţii la rând. Ne-am fǎcut datoria cu prisosinţǎ. (Fredoneazǎ.) Pentru doamna Glorie,/ Nu existǎ molie!/ /Presǎraţi pe-a lor morminte/ Faptele de mai-nainte./ /Nu v-ascundeţi sub cuvinte./ Înainte, Înainte!... Salve, goarnǎ! Salve! La ora asta trebuia sǎ-mi fac somnul de frumuseţe, nu sǎ peripatetizez pe alei. Nu mai avem ce discuta pânǎ în brumar. Salve, şi sǎ-ţi fie ruşine! Mǎcar tu, spre deosebire de mine, ar trebui sǎ ai ceva obraz!

Maximilian: Pǎi şi unde sǎ mǎ duc, fost-domnule soldat Korps, cu cine sǎ discut? Nu eşti tu liderul Sindicatului Eroilor Liberi?

Korps: Interimar, pentru cǎ n-am prea fost de acord cu propunerea, din raţiuni clare de sǎnǎtate. Nu sunt încǎ uscat de tot, să fiu pus în ramă, ca ceilalţi. Sunt încǎ plin de mǎduvǎ, de asta mǎ dor toate ciolanele.

Maximilian: Domnul-reginǎ Cambos a zis cǎ, dacǎ acceptaţi, vǎ pune şi gǎrduţ de fier forjat cu serafimi la plajǎ, dacǎ asta vǎ-ncǎlzeşte cu ceva.

Korps: Ce sǎ acceptǎm?

Maximilian: Sǎ ieşiţi cu toţii din gropniţe la atac, sǎ vǎ luaţi în primire echipamentul standard şi sǎ vǎ reconfirmaţi legenda.

Korps: Bǎ, Aferim[8], tu eşti dus cu capu' când îi povesteşti unui osos despre lucrurile astea carnale?!

Maximilian: Şi cu capu', da' mai mult cu gându'. Sunt doar un sol, fost-domnule soldat Korps, ţi-am zis. Ia citeşte bazaconia asta. (Îi încredinţeazǎ un rǎvaş cam mototolit.)

Korps: Mda!... Mulţumim pentru gândul cel bun, puişor şi spune ălora care te-au trimis să ne pupe pe toţi de aici în fund sau mă rog, în restul fundului, asta dacă o să-l mai găsească la purtător... Ne-am cam dezobişnuit de confort, cu toate cǎ încǎ mai suntem sensibili la umezealǎ. Păcat că suntem numai noi între noi, băieţii... (Râde sinistru ca un fost ministru.) Bunǎciunile de la Crucea Roşie au crăpat mai toate de bǎtrâneţe în paturile ǎlora cu grade care-au stat şi au huzurit în birouri. Halal de ele! Au ştiut de la-nceput în faţa cui să capituleze, nu ca proştii de noi. Bine c-aţi adus natalitatea la zero. Nu contaţi, nu mai contaţi pe noi! Suntem cam depǎşiţi fizic şi moral pentru trebuşoara asta. Sunteţi majori, sunteţi vaccinaţi, descurcaţi-vǎ, bǎieţi! Descurcaţi-vǎ!... (Tunǎtor.) Mai e ceva, mai e ceva de adǎugat?

Maximilian: Chiar cǎ nu!... Unde gǎsesc o toaletǎ, ceva, în zona asta? (Se studiază.) De fapt, nu cred că mai am nevoie.

Scena 3

(Gasno, Astrid, Fitsoc)

            Magazia de sicrie a lui Fitsoc. Astrid culcată într-unul dintre ele încearcă să nască în secret fiind asistată de Gasno.

Astrid: Nu pooot! Înţelege-mǎ, nu pooot! Mǎ doare îngrozitor!

Gasno: Dacǎ nici eu nu te-aş înţelege... Ce te doare, nefericito, spune-mi, ce te doare?

Astrid: Mǎ doare viaţa asta nouǎ din mine, asta mǎ doare!

Gasno (În şoaptă.): Prostia nu doare, absolut deloc, te asigur. Împinge, fato, nu te mai screme ca oaia la muls, împinge odată dacǎ vrei sǎ scapi cu bine din beleaua asta!

Astrid: Nu poot şi gata! Sunt atât de lipsitǎ de experienţǎ. Crede-mǎ, nu pooot!

Gasno: Mǎ doare-n paişpe cǎ tu nu poţi, cǎ tu nu vrei, cǎ tu nu ştii sǎ poţi. Nu mai urla şi împinge cu râvnǎ! Acum! Acum!

Astrid: Nu poot, mamaie! Eşti surdă de-a binelea? Nu poot!

Gasno: Mama ei de treabă, cine-o mai fi făcut-o şi pe asta! Dacă ar fi fost Maximilian în locul meu, să vezi cum ai fi putut sǎ sari toate etapele. Şi încă (Sic!) cum.

Astrid: Auuu! Eşti sadicǎ? Nu vreau să mai aud în veci şi de-a pururi de impostorul, de numele ăsta oribil de laş. Nu vreau să mai aud de numele ăsta de prǎdǎtor. O să râdă toţi prostǎnacii, toţi hulpavii, tanti Gasno, de Astrid, de fata cuminte a lui Zubys care şi-a ridicat poalele albe în cap pentr-un nemernic care suflǎ-ntr-o tinichea cu ştampilă fǎrǎ lauri... Auuu! Te-am iubit cândva... te iubesc Maximilian! Şi încǎ (Sic!) cum! La maximum! (Se tânguie.) Te-aştept, iubitule, pe înserat,/ Cu pǎrul ud, de stele-mbǎlsǎmat,/ Sǎ rupem coada vulpii de îndat'.../ Sunt vinovatǎ?/ Tu esti cu pǎcat?

Gasno: Şi ce? Să râdă în hohote. Asta e treaba lor. N-ai cum să astupi gura lumii, nici dacǎ te pui cu dosul peste ea. Cum e sacu' e şi petecu', cum e mama e şi fiica.

Astrid: Gâra-mâra! Mâra-gâra!... Auuu!... Să taci din fleoarca aia spurcată a ta! Marmo nu e, n-are cum să fie mamǎ rea, nici mama mea. Are doar cincisprezece toamne, sǎrǎcuţa, iar eu doar nouăsprezece ghiocei prinşi în pǎr... Ce să fac dacă bietul meu tată meu nu prea se pricepe la aritmetică, la adunǎri... De asta l-au şi pus prim-ministru, ca să râdă abitir de el când se-ncurcǎ în calculele lor. Ca să facă ce vor muşchii lor cu el. Să ştii că, în esenţǎ, e un om bun.

Gasno: Ba tu să taci şi să împingi, să împungi şi sǎ învingi curva asta de viaţǎ, că nu-nvaţă puiul gaia... Mai cu forţă, că n-am toată ziua la dispoziţie ca sǎ slobozi tu eternitatea asta în faşǎ, ai înţeles? Din cauza ta n-am apucat să scot copârşelele-n stradă. Iar am s-o primesc peste mutra mea de bidon turtit, de la Fitsoc. Şi, de data asta, pe bune. Uită-te şi tu câte fire de păr valide mi-au mai rămas. De azi înainte, va trebui sǎ mǎ gândesc la o perucǎ onorabilǎ, la una din pǎr de caprǎ râioasă. Şi asta numai din cauza ta. Că n-ai ştiut să te stǎpâneşti. Că n-ai ştiut să asculţi.

Astrid: Auuu!... Ce să fac dacă acum m-a apucat? Am ascultat doar de inima mea proastă, nu de intestinul gros. De cine altcineva trebuia să ascult, tanti Gasno? Auuu!... Auuu!... Spune şi mata de cine? Toţi mi-au vrut vârtos binele, dar mai ales eu. Ce să fac dacă n-am avut noroc cum au altele, ca sǎ-l întorc cu lopata aşa cum vreau eu?

Gasno (Înmuiată.): Ce procopsealǎ. Un plod care aduce pe lume alţi plozi. Halal. Cine pe cine o să crească, te-ai gândit?... Cum ce să faci? Împinge, împinge ca o locomotivǎ cu aburi... Tiii! E răsucit rǎu, beleaua. Ăsta micu' îşi bagă de la-nceput picioarele în lume. Nu garantez de rezultat. Rupe tot ce-i iese în cale, să ştii.

Astrid: Aaa!... Aaa! Să rupă, să rupă rǎzvrǎtitul! Sǎ rupǎǎǎ tooot!!! (Delireazǎ cu folos.) Sǎ mor, numai să iasă odată cu bine, cǎ acuşi trece cometa Halley!

Fitsoc (Undeva din stradă.): Gasno! Gasno! De data asta chiar că nu te mai cred! Cu cât, cu cât te plătesc în plus faţǎ de mine canaliile de florari, zgripţuroaico?... De asta n-ai scos azi sicriele, ai?

Astrid: Am încurcat-o rău, da' rău de tot... Dacǎ mǎ gǎseşte aici turbatul de Fitsoc?

Gasno: Gura! Nu te pierde cu firea, eu de câte ori n-am încurcat-o cu descurcǎreţul meu de sticlar. Spune şi tu, roagǎ-te şi tu odată cu mine (Murmurǎ.): „Ave Maria, gratia plena./ Maria, gratia plena/ Maria, gratia plena/ Ave, ave Dominus,/ Dominus tecum./ Benedicta Tu în mulieribus,/ et benedictus/ et benedictus fructus ventris/ ventris Tui, Jesus...”[9]

Fitsoc (Undeva din stradă.): Gasno, te omor! Maimuţă căruntă, crezi că nu ştiu că eşti înţeleasă cu proprietarii de sere ca să mă aduci la faliment, crezi? În ce găoace de viperǎ, unde te-ai mai ascuns?

Astrid: „Ave Maria, gratia plena. /Maria, gratia plena/ Maria, gratia plena..."[10]

Gasno (Cântǎ.): Benedicta tu în mulieribus,/ et benedictus/ et benedictus fructus ventris/ ventris tui, Jesus...”[11]

Astrid: Benedicta tu în mulieribus,/ et benedictus/ et benedictus fructus ventris/ ventris tui, Jesus...”[12] (Se aude un ţipăt de început de lume.)

Gasno: Amen! Gata cu sfârşitul!... Ai vǎzut ce simplu a fost?

Astrid: Cum arată? Spune-mi, cum arată? Aratǎ cumva?

Gasno: Cum să arate? Are doi ochi, două mâini, două picioare, douǎ buci. Plod ca toţi plozii!

Astrid: Are şi?...

Gasno: E-he-he! Cum sǎ n-aibǎ... (Admirativ.) Are, da’ numai unul… He-he-he! Are... are cui să-i semene. Multe domnişoare vor suspina după el, după ce li se va pǎrea cǎ nu mai sunt destul de domnişoare.

Astrid: Asta e de bine sau de rău?

Gasno: Pentru el e e de bine. Pentru ele nu prea ştiu ce sǎ-ţi zic, dar oricum va fi groaznic. Fiecare cu nenorocul ei.

Astrid: Arată-mi-l!

Gasno: Doamne fereşte! Stai mai întâi să torn nişte apă pe el, ca sǎ nu te sperii... Ştii ceva, dacă tot risipesc apa asta numai bunǎ de spălat pe ochi, nu crezi c-ar fi bine să ţi-l şi botez? Tot atât te costǎ.

Astrid: Ba bine că nu, tanti Gasno. Se poate?

Gasno: Oricine poate dacǎ ştie şi vrea. Ce nume vrei să-i dǎm?

Astrid: Bo!

Gasno: De unde şi până unde?! Ce sfânt periculos mai e şi ăsta?

Astrid: De unde să ştiu. Aşa mi-a venit. Bo.

Gasno: Bo şi mai cum?

Astrid: Bo şi atât! Ce, te pomeneşti că nu-ţi place, cumǎtrǎ?

Gasno: Doar Bo, Astrid?! Doar Bo? Dar e numai un  prefix. Gândeşte-te! Un simplu prefix.

Astrid: Te-ai prins. Când va creşte mare, îşi va pune singur rǎdǎcina şi sufixul. Trebuie sǎ mai adauge şi el ceva pe lângǎ ceea ce i-a dǎruit mama-naturǎ. Nu crezi?

Gasno: Corect! Bo ai vrut sǎ fie pentru început, Bo sǎ fie!

Scena 4

(Zubys, Fitsoc, Maximilian)

            Reşedinţa prim-ministrului Zubys.

Maximilian: S-a rezolvat?

Zubys: Închide odată uşa aia blestemată pe dinafară, obraznicule!... Înţelegi, Fitsoc, cum arată, ce înseamnă o urgenţă?

Fitsoc: Încerc, dar nu garantez. Când ziceai că ai nevoie de el?

Zubys: Ieri!...

Fitsoc: Ai căpiat?! Lasă-mă, fii serios, prietene! (Râde.)

Zubys: Iar eu îţi spun, Fitsoc, că sunt foarte serios când îţi cer asta. Mă rog, atât de serios cât poate să fie un prim-ministru. Unul pe ducă. Unul pe Apa-Sâmbetei.

Fitsoc: Ce să faci tu cu un cărucior, şi încă unul pentru copii aşa de mărunţi?... Aaa... Să nu-mi spui că Marmo a... Serios?! Marmo?!... La vârsta ta?... Zburdalnicule cu un picioruş în groapǎ! Nu te laşi! Nu te laşi!

Maximilian (Impacientat.): Aţi lămurit problema?...

Zubys: Aşteaptă, nefericitule, aşteaptă afară, ţi-am zis! Nu vezi că-mpărtăşim secrete de prim rang?

Fitsoc: Iartă-mă, prietene, nu ştiu ce caută Maximilian în casa ta, dar eşti cam dur, prea dur cu el.

Zubys: Ba mie mi se pare că sunt prea blând cu un asemenea strecurici, chiar prea blând pentru cineva asemenea lui... Nu-ţi uita vorba. Ce zici că spuneai mai înainte, Fitsoc?

Fitsoc: De cele veşnice... Felicitări, deşi, sincer să fiu, nu te-aş fi crezut în stare să atingi vreodată un record. Nici măcar pe cel de scuipat. Sper din tot sufletul să-ţi semene, mǎcar la numǎrul degetelor... Se cuvine să sărbătorim. De cincisprezece ani nu s-a mai născut măcar unul de sămânţă în ţinutul nostru. Niciunul. Toţi tinerii din ziua de azi nu se gândesc, de dimineaţa până seara, decât la bani şi distracţie şi cum s-o şteargă cât mai iute de aici. Nu s-ar obosi să procreeze ceva, nici dacă li    s-ar achita greutatea viitorului lor în aur. Seamǎnǎ leit cu noi. Sunt prea egoişti, crede-mă.

Zubys: Au şi de la cine să-nveţe, nu crezi? Tinerii din ziua de azi nu ştiu cum se numesc nici măcar cu documentele de maturitate-n mână... Dacă aşa s-ar fi gândit şi părinţii noştri, nu cred c-am mai fi apucat vreodată să mai stăm de vorbă.

Fitsoc: Deşi credeam cu toţii că ai instrumentele ruginite, ai dat un adevărat semnal pentru toţi... Cum îl cheamă?

Zubys: Pe?...

Fitsoc: Pe!

Zubys: Asta rămâne încă un mister teribil şi pentru mine... Încearcă măcar să faci rost de ceea ce te-am rugat.

Fitsoc: Nu cred că mai pot găsi ceva cât de cât funcţional, nici măcar la piaţa neagră, nici măcar la muzeu.

Zubys: Ce faci? O luăm de la-nceput? Vrei să te târguieşti? Am înţeles. Plătesc oricât, Fitsoc. Desigur, în limitele decenţei. Trebuie să mai fi rămas măcar vreunul dosit.

Fitsoc: Am să încerc să mai răscolesc şi prin poduri, prin depozite, dar nu prea cred. E ca şi cum ai căuta o aţă prin carul cu fân.

Zubys: Ac.

Fitsoc: Aţă sau ac, nicio şansă. Nu mai insista în zadar. Când au încetat să se mai nască copiii, s-au prăbuşit aproape toate breslele în afară de cea a berarilor. Toate cărucioarele care mai erau au fost date la topit pentru linguri şi furculiţe. De asta arătăm cu arătăm.

Zubys: Cum arătăm?

Fitsoc: Ca nişte zombie. Uită-te-n oglindă... Te-ai lămurit? Şi acum, unde-i fericita... unde-i Marmo?

Zubys: Ce treabă ai tu cu Marmo?

Fitsoc: N-am nicio treabă, crede-mă, deşi nu e genul de femeie cu care sǎ n-ai nicio treabǎ.

Zubys: Şi atunci ce?

Fitsoc: Voiam doar s-o felicit pentru acest timid început de speranţǎ. Sincer. Am să vorbesc cu Cambos. Merită o medalie.

Zubys: Pentru ce?

Fitsoc: Pentru că şi-a luat lumea ca lumea-n cap şi ne-a făcut fericiţi pe noi toţi. Cred cǎ ar trebui sǎ-i urmǎm exemplul.

Zubys: Mie, în schimb, mi-a adus numai nevralgii, numai bătăi de cap... Şi pentru asta, crezi că merită, că ar merita felicitări? Da?

Fitsoc: Desigur. Pentru noul ei rol, în afară de cel de preşedintă a văduvelor vesele.

Zubys: Nu ştiam că joacă şi teatru de amatori.

Fitsoc: Şi încă de cea mai bună calitate, după părerea unora. Pe toate scenele, prietene, mai ales pe cele independente... Nu ştiai?

Zubys: Care rol? Despre care rol nou ziceai că este vorba?

Fitsoc: Despre cel de proaspăt mămică. Hai, nu te mai prosti, "tǎticule". Crezi că    n-am ghicit încă de la-nceput, când încercai să m-abureşti? Sǎ-ţi trǎiascǎ, Zubys, sǎ vǎ trǎiascǎ! Aveţi, deja, din partea mea, o boltă plină de flori albastre, albe şi roz. Proaspete! (Iese.)

Maximilian: S-a rezolvat? Când aduce căruţul?

Zubys: În ceea ce te priveşte, totul e ca şi rezolvat. Oricum, Astrid nu vrea să te mai vadă în veci, chiar îţi sugerează să nu te apropii la mai puţin 200 de paşi de ea şi de copilul ei. S-a hotărât să-ţi urmeze sfatul şi să se războiască singură. Şi eu, nu ştiu de ce, înclin să-i respect dorinţa. Trebuie să înţelegi că acum facem front comun. A devenit, faţă de tine, cât se poate de responsabilă, crede-mă! Pentru binele celui mic, nu poate să stea de vorbă cu un lepros, cu cineva care are toate bolile posibile şi închipuite. E prea periculos.

Maximilian: Dar eu nu sunt lepros, sunt tatăl copilului. Nu am nimic din ceea ce se zvoneşte că am.

Zubys: Te contrazici singur. Nu eşti tu prostu’ care să-şi dea viaţa pentru nişte idei ponosite. Toate scutirile, toate adeverinţele alea medicale demonstrează cu totul şi cu totul altceva... Şi apoi, când ţi-ai dat seama de propria ta schimbare, când ai avut revelaţia asta, tinere?

Maximilian: În momentul în care am aflat de la Gasno că am devenit tatăl copilului.

Zubys: Mult prea târziu, nu crezi?

Maximilian: Scuze, domnule prim-ministru Zubys. Informaţiile circulǎ greu. Sunt un om slab, sunt un om egoist, dar asta nu mă face mai mult decât ceea ce sunt. Viaţa fetiţei mele e singurul lucru de preţ pe care-l am.

Zubys: Chiar că ai "fusplat" la creieri! E băieţel! Băieţel! Asta nu ţi-a spus Gasno? E imposibil să-ţi semene, nepotul meu e sănătos tun. Fiica mea va trebui să se războiască singură cu morile de vânt. Şi nu ştiu de ce, sper, cred că ar putea să schimbe câte ceva.

Maximilian: Sunt tată! Tată! Vreau să-mi asum responsabilităţi. Toate responsabilităţile, fără excepţie. Jur!

Zubys: O-ho-ho! Nu te mai strădui. Ţi-ai tǎiat singur craca de sub picioare. Nu cumva ţi-ai făcut rost de o adeverinţă şi pentru asta, Maxi? De fapt, sunt convins că ai avut grijă să-ţi iei scutiri pentru toate responsabilităţile care bântuie pe acest pământ, inclusiv pentru acele care vor apărea. Greşesc?

Scena 5

(Cambos, Helm, Fitsoc, Maximilian)

            Beciul de la Gâsca de Aur. Helm se hâţână călare pe un butoi pântecos, plin cu bere neagră de casă.

Cambos: Gamele şi baionete, mareşale Helm! Gamele şi baionete!

Helm: Ete fâs! Nu ştiu de ce, prietene, nimic nu mă mai surprinde ca pe vremuri, iar pe vremuri, nu ştiu dacǎ reuşea sǎ mǎ surprindǎ cineva... Tiii! (Conspirativ.) Ne afundăm rău de tot, Cambos, dragule, ne afundăm! Deja trebuie să ne ducem mânuţa la nas, pentru că suntem afundaţi până la gât! Simţi? Trebuie neapǎrat sǎ simţi! Nu-i aşa că simţi? (Râgâie neelegant în timp ce mimează un naufragiu perfect.)

Cambos: Pâs, mareşale, pâs! Sǎ ascultǎm liniştea fricii îmbǎrbǎtǎtoare! (Sunetele unei procesiuni funerare care trece lent pe deasupra beciului.) Tot ce e imposibil poate să rămână şi aşa... Cum a mai rămas cu trebuşoara “aceea”? Sunt sau nu pregătite trupele noastre pentru Marele Măcel?

Helm: Despre ce vorbim noi aici? Care trupe, serenisime?! Treziţi-vǎ! Ce trupe, de unde trupe? Mai bine serviţi crupe, mai bine serviţi fasole de urzici cu lobodă, ghebe şi ştevie! Partea a doua. Cea care nu se dǎ niciodatǎ în reluare.

Cambos: Las-o moartă, mareşale! Las-o moartă! Vreau un cârnat!

Helm: Ce s-o mai las, serenisime, că deja e. Cine comandǎ, plǎteşte! Am investit degeaba în miile de tranşee. Nu putem sǎ le umplem. Suflă Traistǎ-goalǎ pe toatǎ linia frontului... Îl auzi? Îl auzi?... Praf şi pulbere! Praf şi pulbere peste tot!... Ne-am făcut de cacao pe băţ. Asta e mai rǎu decât dacǎ ne-am fi fǎcut bǎţ pe cacao.

Cambos: Serios? Nu mă-nnebuni, Helm! Ciupeşte-mă!... Auuu! Chiar aşa de prost, chiar aşa de intraductibil stăm?

Helm: Mai rău...

Cambos: Adică?

Helm: Nu stăm deloc, nici în cap, nici în picioare, nici măcar pe o coastǎ a lui Adam. Nu s-a înscris niciun voluntar pe listele noastre de măcel. Înţelegeţi? Ni-me-ni! Avem o totalǎ lipsă de dornici. Ni i-aţi pus pe toţii în cap cu politica voastrǎ de doi bani gǎuriţi. Nu mai putem să contăm nici pe vii, nici pe muribunzi, nici pe morţi. Nici pe unul sau altul, domnule-regină, aţi înţeles?

Cambos: Parcă mai este ceva de-nţeles, mareşale. Ce porcărie. Ce am fost şi      ce-am ajuns, Helm! Bine că măcar Spadele Gri îşi vor face cu prisosinţă datoria. Onoarea conservată ne este ca şi salvată.

Helm: Dacă dragostea porneşte din stomac, atunci vitejia porneşte neapărat din pungă! Trebuia să-i plătim ca lumea din timp. "Ţârâita"[13] rǎmâne un cuvânt destul de greu de tradus, chiar imposibil pentru mercenari... Ha-ha!  Au dezertat cu toţii. Bravo lor cǎ şi-au dat seama la timp.

Fitsoc (Apărut din senin într-o trombǎ de fum negru.): Gaudeamus! Gaudeamus![14] Vivat hi-popo-talamus! Piaţa bumbacului e în cădere liberă, bǎieţi. Cred că acum e momentul să facem o comandă importantă de steaguri albe şi prapuri. Câte unul la fiecare fereastră, câte unul la fiecare mormânt! Sǎ convoc contractorii, "domnule-reginǎ", sǎ-i convoc?

Cambos: Ceee?! Acum ţi-ai găsit? Dispari, necrofagule! Huşti! Huşti! (Fitsoc chiar dispare la fel de subit precum a apărut.) Dă-mi o soluţie. Cum ieşim din încurcǎturǎ, cum procedǎm, ce facem, Helm?

Helm: Ne uitǎm sideraţi unul la altul şi încercǎm sǎ nu facem comparaţii inutile. Ne învelim într-un cearşaf alb... Parcǎ asta urma, nu?

Cambos: Scriem faliment pe tǎbliţǎ şi închidem prǎvǎlia ori mai bine îi dăm foc. Dacǎ nu ne putem bucura de ea, sǎ nu se bucure nimeni. Adunǎ-i pe toţi cei cu cǎpǎţâna mare de la curente. Trebuie sǎ redactǎm o declaraţie de capitulare necondiţionatǎ în care sǎ ne exprimǎm ferm pretenţile în faţa duşmanului comun.

Maximilian (Apărut şi el din senin într-o altǎ trombǎ de fum, dar de o culoare total diferitǎ.): Vǎ conjur! Nu trebuie sǎ redactaţi nicio declaraţie de capitulare necondiţionatǎ. Inamicii nu ştiu sǎ citeascǎ printre rânduri. Ştiu sǎ punǎ degetul, chiar ambele mâini, poate chiar...

Cambos: Să-mi trag una! Douǎ! Trei!... Asta-i! Asta-i marea revelaţie, mareşale! Mai vrei?

Helm: Ce cauţi aici, strecuriciule? Vezi-ţi de partiturile tale răsuflate, de goarna ta mototolitǎ, ai înţeles!

Maximilian: Eu sunt ţapul ispǎşitor. Vreau sǎ mǎ lupt pâna la ultima rǎsuflǎturǎ (Sic!); vreau sǎ trǎiesc bine şi sǎ mor rǎu, pentru dragul nostru ţinut care ne-a ţinut atât de departe.

Helm: Cu o floare nu se face primǎvarǎ, "ţapule"! Pune-ţi nişte vatǎ în nas, sǎ nu te buşeascǎ entuziasmul!

Cambos: Ba da, mareşale, se face, cum sǎ nu... Se face cǎ n-avem încotro. Vom proceda biblic. Precedentul a fost deja creat. Avem 56,2% şanse. Unul din ai noştri contra unuia din ai lor. Noi îl avem pe Goliath, ei sǎ-l dea pe David... Bravo, bravo, Maximilian, ai pus-o, te facem cetăţean de onoare! Îţi decontăm dricul şi prǎjiturile!

Helm: Tţ! Dupǎ informaţiile noastre, la ei toţi sunt Goliath, pe când noi n-avem niciun David, îl avem doar pe amǎrâtul ǎsta de Maximilian care aleargǎ cu limba scoasă dupǎ fuste, care face ture nocturne dupǎ ture nocturne pe lângǎ lac.

Cambos: Şi ce, mareşale, ai vrea sǎ alerge dupǎ pantaloni ca tine, prin mlaştinǎ? Nu e momentul sǎ facem talente şi strategii. Defilǎm cu şansele noastre reale, cu tot ce avem mai reprezentativ. Adicǎ, doar cu Maximilian. Daţi-i o puşcǎ şi... la treabǎ!

Helm (Confuz.): Pǎi, în Biblie, dacǎ-mi amintesc eu bine, nu scria cǎ era vorba doar de o amǎrâtǎ de praştie? De ce ar trebui sǎ ne abatem de la tradiţie dacă vrem să fim victorioşi, mǎ poţi lǎmuri, serenisime?... Vezi cǎ nu poţi! Vezi? De fapt, ce poţi? Poţi ceva?

Cambos: Da, exact ca şi tine. Adicǎ un mare şi inutil nimic.

Scena 6

(Maximilian, Gasno)

            Magazia de sicrie a lui Fitsoc.

Maximilian: Gasno! Îţi dau trei galoane de ţuică, la soldă! Trei! Pe cuvântul meu! Trei, înţelegi?

Gasno: Toată lumea îţi dă de băut, nimeni nu-ţi dă să mănânci... Sunt lămurită. Tu n-ai cum, tu nu poţi să ai cuvintele la tine, pentru cǎ toate cuvintele tale s-au nǎscut ca nişte gâşte fără aripi. Jumulite desigur de propriul nezbor.

Maximilian: Îţi dau două pungi de tutun! Douǎ! Nouǎ? Nouǎ!... Nu mahorcă, tutun auriu din ăla bun din care trag doar ǎia de sus, doar Helm! Ce zici? Vorbeşte cu ea, pune o vorbă bună acolo, tanti Gasno!

Gasno: Dacă te-ar întâlni Astrid pe stradă, nu cred că te-ar mai recunoaşte cu blana asta nouǎ de mieluşel constipat. Pentru ea eşti un om deja mort, pe care l-a întâlnit accidental într-o altă viaţă, una de care nu vrea sǎ-şi mai aducǎ aminte cu niciun chip... Lasă-mă-n pace, e surdă de-a binelea la auzul numelui tǎu, n-auzi?

Maximilian: Dacǎ vrei sǎ mǎ aşez într-un genunchi, mǎ aşez!

Gasno: Lasă-mă-n pace, zǎludule, că acuşi apare c-o falcă în cer şi una în pământ nehalitul de Fitsoc! Nu mă mai bag, nu mă mai bag în zoaiele altora, ca să ies tot eu rău până la urmă, ale mele-mi ajung... Mă spăl pe mâini de trebuşoara, de încâlceala asta. Cum ai ştiut să le-ncurci, puiule, descurcă-le!

Maximilian: Dacǎ vrei sǎ mǎ aşez în amândoi genunchii, mǎ aşez!... De ce te-ai făcut atât de rea ca un ciulin uscat? De ce?

Gasno: Poate ai o treabă şi te cam reţin. Nu eu m-am făcut rea, ci oamenii m-au înrăit în halul ăsta, de nu mǎ mai recunosc nici eu. Pleacă, pleacă odată de aici, până nu mă bagi de tot în belea. Cumetrei Astrid i s-a urcat, în sfârşit, mintea la cap. S-a săturat să fie călcată în picioare de coate-goale, de un lǎutar care roade oase de sub mese; se mărită cu unu' bogat, aproape frumos, deştept şi devreme acasă, unu' care o iubeşte, în sfârşit, mai mult decât pe el însuşi.

Maximilian: Cine-i mǎgarul?

Gasno: Prietenul tǎu cel mai bun, cel cǎruia îi suflai în nebunii ca-ntr-un cimpoi dezumflat.

            Pauză cât Perla Coroanei.

Maximilian: Cine?!

Gasno: A, ce memorie scurtǎ avem, exact ca şi mǎtura mea.

Maximilian: Fitsoc? Sǎ nu-mi spui cǎ el...

Gasno: Ba bine cǎ nu. Prietenii buni îşi împart totul între ei, nu? Mai ales ceea ce nu iubesc, "Platfus".

            Pauză cât China.

Maximilian: Şi ce vrei să spui? Ce, eu n-am iubit-o? Nu? Te rog, vorbeşte cu ea! Pune o vorbă bună pentru mine, în faţa ei. Fă-o să se răzgândească, cât nu e prea târziu. Te rog! Te rog!

Gasno: Fitsoc a fost si va rămâne Fitsoc! Se pricepe la afaceri. Se pricepe la păcăleli. Pe ce pune gheara, e bun luat. Nu mă mai ispiti, nu mă mai bate, copile, la cap. Pleacă odată până nu-l chem pe bătrânul, pe credinciosul meu Todl. O să rămâi şi fără brăcinari şi fără râmă... Todl! Vino la mămica, Todl! Muşcǎ!... Pleacă, pleacă odatǎ, nefericitule, fugi, nu vezi că nu-mi mai văd capu' de treabă.

Maximilian: Jumulitul ăsta se cheamă treabă? Ce treabă, mamaie? Seamănă mai degrabă a lucrătură.

Gasno: Muşcǎ, Todl!... Ai orbul găinilor? Trebuie să umplu coşurile astea cu petale proaspete de trandafiri. Până deseară. Şi sunt numai 112.

Maximilian: Faci cumva dulceaţă?

Gasno: Ai vrea tu... Sunt pentru nunta drăguţei de Astrid, pentru când o să iasă mâine la prânz din biserică cu... (Arată undeva în sus de unde se aud nişte paşi.)

            Pauză cât Australia, America de Sud şi America de Nord luate la un loc.

Gasno: Asta-i bunǎ! Nu ştiai cǎ mâine e nunta?! Pe ce lume trăieşti? Duminica trecută s-a făcut a treia strigare.

Maximilian: Ospǎţ în vreme de ciumǎ. Vomit.

Gasno: Pentru tine ciumǎ, pentru dânşii ospǎţ. (Plescǎie.) Am auzit cǎ s-au tǎiat pentru asta 70 de claponi şi 10 viţei albi puşi la îngrǎşat. O sǎ fie şi nisetru din belşug şi turte de mǎlai cu bostan la cuptor. Despre udealǎ, ce sǎ mai vorbesc. (Turuie cu vǎditǎ satisfacţie.) Ăla micu' al ei va fi în fruntea cetei care va împrăştia toţi bobocii ǎştia de trandafir în faţa fericiţilor guguştiuci. Sunt şi eu poftită şi, de data asta, nu la servit ci la crǎpelniţǎ, ca o adevǎratǎ rudǎ credincioasǎ ce le sunt. Va fi prima oară în viaţă când am să mănânc până o să dau pe afară... Am să arunc în faţa cumetrilor trei ciubere îndesate cu apă proaspǎtǎ şi doi pǎstrǎvi vii, pentru spor. Va fi o încântare, o adevărată încântare. De-ai ştii cât mă bucur pentru mireasă cǎ şi-a gǎsit, în sfârşit, liniştea lângǎ unul care ştie sǎ-i cântǎreascǎ bine nurii, care să-i umple golurile din născare... Sǎraca, a suferit destul pentru un pârlit. Bine că, de mâine, va învăţa să sufere alături de unul cu bani. Deşi e cu mult mai greu.

Maximilian: Ăla micu' al ei e şi al ăla micu' al meu. Adică ăla micu' al nostru. Ce sǎ caute lângǎ un strǎin?

Gasno: Dacă de Bo vorbeşti, n-am ştire să fie şi al tău, că n-am stat cu felinarul la spatele cumtră-mii când s-a-ntâmplat tărăşenia de care acum nu vrea să-şi mai aducă nimeni aminte. Atâta ştiu că finuţul e tare frumuşel şi deştept (Deci, crede-mă, n-are cum, e imposibil, n-are cum să semene, în veci şi de-a pururi, cu unul de teapa ta!) de-ţi vine să-l mănânci de bucile alea pufoase ale lui şi nu alta; şi cǎ Fitsoc a fost cel care, ca un adevǎrat domn ce nu este, a venit cu minunea aia de cǎruţ aurit şi cu trusoul la porţile lor, el a scǎpat-o de ruşine în faţa lumii, în faţa hoardei de clevetitoare cu şorţ, nu tu.

Maximilian: Jură!

Gasno: Ce să jur, craiule?

Maximilian: Că ăla micu', că Bo nu e al meu.

            Pauză cât cele şapte continente.

Gasno: Ai înnebunit, Maximilian! Sunt catolică sută la milion. N-am voie să jur şi   să-njur! Abatele de-abia aşteaptǎ sǎ mǎ excomunice... Ce treabǎ am eu cu ăla micu'?

Maximilian: Jură, babo! Jură că nu e chiar aşa şi te las în pace, singură cu buruienile tale ofilite! Jură!

Gasno: Mă laşi?

Maximilian: Jură!

Gasno: N-am chef! Ca să juri, trebuie să ai ceva chef, iar eu n-am pus nimic pe limbǎ de câteva ceasuri. Astǎ-noapte am visat paie mucede şi pǎianjeni. (Cântǎ ca sǎ-i facǎ şi mai mult în ciudǎ.) Vom dǎnţui pe mese deşǎlate/ Pana când seara va cadea pe brânci./ Când mirii s-o-ncuia sǎ se desfete/ Pe rogojinile cele adânci... adânci... foarte adânci... pe brânci... foarte pe brââânci!

Maximilian: Taaaci!

Gasno: Adevǎraţii soţi se bucurǎ unul de altul în paturi grele de stejar, nu-n ierburi ca aricii...

Maximilian: Nenorocito! Râio!

Gasno: Şi tu, Maximilianus, şi tu? Ce-i cu limbajul ǎsta neortodox? Ştii ce pǎrere bunǎ am despre bǎrbaţi, despre toţi bǎrbaţii care-şi târâie pârţurile peste tot. Vrei să te includ şi pe tine în grup?

Maximilian: Îmi închipui. Scuze, chestia aia cu "nenorocito" mi-a scǎpat, aia cu "râio" a fost pe bune. Ia-o ca pe o abatere lirică... Asta e. Nu-mi mai rǎmâne decât sǎ termin ce-am început.

Gasno: Adicǎ?

Maximilian (Penibil, dar sincer.): Sǎ-mi înfrunt soarta. Mi s-au decantat aspiraţiile josnice. Mǎcar acum ştiu cǎ am pentru cine, pentru ce sǎ lupt. Spune-i cǎ am iubit-o cu adevǎrat, când se vor întoarce cu mine pe scut. Sau, ştii ceva, nu-i mai spune nimic. Aşa cred c-ar fi cel mai înţelept.

Gasno: Mie-mi spui? Zero la zece!

Maximilian: Ce?

Gasno: Cum ai auzit, "Platfus". (Îi fluturǎ sub nas mǎtura scurtatǎ.) Oamenii buni îşi plătesc păcatele aici, pe pământ, cei răi, sus, în ceruri! Nu-mi place sǎ rǎmân datoare defel. Vezi că, la mine, blestemele se prind chiar când te aştepţi cel mai puţin... Ai remarcat?

Scena 7

(Cambos, Zubys, Excelenţa Sa Saston, Helm, Fitsoc, Maximilian, Astrid)

                Foişorul cu evantaie de struţ.

Cambos: Ne-am adunat aici ca să nu fim împrăştiaţi. Deşi, potrivit semnelor zodiacale, suntem. Astăzi e ziua cea mare! Semnele sfârşitului sunt clare, nu mai putem da înapoi, de fapt, nici nu avem unde da înapoi pentru că noi suntem Înapoiul. Duşmanul se aude, se vede peste tot. Ne-a intrat şi sub piele. A început să ne dea şi autografe pe buze. Tot invizibile, fireşte.

Excelenţa Sa Saston: Ori, ori! Ne-ar trebui nişte ochelari speciali. Ce măcel frumos va fi, ce măcel!

Cambos: Unde sunt Helm, Zubys şi Fitsoc?

Excelenţa Sa Saston: S-au scuzat că întârzie. Au nuntă.

Cambos: Acum i-au apucat pe toţi trei motivaţiile?

Excelenţa Sa Saston: Da.

Cambos: Ce potriveală. Asta ne mai lipsea. "Goliath", te simţi pregătit?

Maximilian: Desigur, domnule-regină. N-am fost niciodată mai pregătit ca astăzi.

Excelenţa Sa Saston: Ce frumos, unchiule. E prima şi ultima oară când îl văd atât de ferm, mărite Cambos, e prima oară când îl văd că nu-i clănţăne dinţii fǎrǎ cusur. (Scoate din mânecă, nu ştie nici ea de ce, o batistă impecabilă.)

Cambos: Femeile, tot femei, chiar dacǎ sunt rude. Cred că înţelegi înălţimea propriei responsabilităţii, Maxi. Onoarea noastră, a conducătorilor de ricşe, a breslelor nefuncţionale, a întregului ţinut, e în mâinile tale de artist-ziua-vesel-noaptea-trist. (Sunete de pantofi cu toc care aleargă.) Noi nu ne dăm seama ce pierdem pentru că nu e pierderea noastră, dar tu, tu îţi dai seama cu adevǎrat ce pierzi?

Maximilian: Tot ce-am avut de pierdut s-a pierdut în dimineaţa asta. (Sunete de pantofi cu toc care aleargă.) Acum nu mai am decât de câştigat. Ce anume, nu ştiu nici eu.

Excelenţa Sa Saston: Obscure sunt căile celebrităţii!

Cambos: Chiar dacă sfârşitul este previzibil, măcar să nu zicem că n-am încercat. Ori, ori! Ţi-am pregătit un monument funerar foarte frumos din mozaic reciclat, chiar sub Arcul de Triumf.

Excelenţa Sa Saston: Chiar că vă pricepeţi la ridicarea moralului. Aţi putea deschide un curs. Cu taxă inversă, fireşte.

Cambos: Lăsaţi!... Păcat că pleci singur la luptă. Se anunţǎ un spectacol scurt, atât de scurt încât nu putem sǎ vindem nici mǎcar bilete ca sǎ ne acoperim investiţia. Deschideţi pariurile! (Cască.) Ar putea fi foarte plictisitor.

Astrid (În rochie de mireasă.): Cuvântul "incitant" vă spune ceva? Va fi o luptǎ pe moarte, dar mai ales pe viaţǎ. În trei nu va fi deloc plictisitor.

Cambos: Foarte interesant. Despre care "trei" ar putea fi vorba, minunată Astrid?

Astrid: Despre o nouă geometrie a iubirii: eu, Maximimilian şi micuţul Bo.

Excelenţa Sa Saston: Toţi eroii sunt singuri în ramǎ. Ce cauţi să-ţi bagi coada, tu, o femeie măritată, lângă eroul nostru oficial. Şi-a ales deja misiunea. Vrei să-l tulburi din drumul său predestinat, vrei să-l compromiţi definitiv? Huo!

Astrid: Niciun "huo"! Dimpotrivă. Încă n-am apucat, încă n-am spus da nimănui.

Gasno (Gâfâind.): Confirm, baurilor. Iar i s-au răsucit minţile. A cotit-o după cireş chiar în faţa altarului, dupǎ care a cotit-o şi din bisericǎ. (Cu regret gurmand.) Adio potoale. Adio nisetru, adio claponi. Bun regǎsit, dude!

Excelenţa Sa Saston: Niciun "adio", Gasno. Şi la parastase se papǎ bine, chiar foarte bine. Trebuie doar să te-mbraci în negru şi să te uiţi la papuci. Şi, în plus, nu trebuie sǎ plǎteşti nimic.

Cambos: Da? Deci trei? De ce nu, atunci. Trei sună oricum mai promiţător decât unu care nu sună deloc.

Excelenţa Sa Saston: Ce măcel şi mai frumos va fi. Ce măcel rerezentativ. Pǎcat cǎ nu ne-a dat prin cap sǎ angajǎm un pictor pentru un triptic.

Cambos: Spune-ţi ultima dorinţă, numai să nu te prea întinzi. Avem buget limitat pentru situaţiile astea excepţionale.

Maximilian: Ultima mea dorinţă e de fapt o întrebare care mă tot macină de când am intrat aici...

Excelenţa Sa Saston: Aiuritul ǎsta mǎ calcǎ sub nervi! O, nu, nu e semn bun pentru debutul unui dezastru! Iar au început să-i clănţăne măselele.

Cambos: O simplă întrebare, gornist? Doar atât?! O, şi mai bine, cu atât mai bine! Spune-o şi să terminăm bâlciul ăsta odată!

Maximilian: Acum când ştiu exact ce am de pierdut, ce aş putea pierde, aş vrea să ştiu foarte clar...

Cambos: Ce?!

Maximilian: Cum arată cu adevǎrat?... CINE ESTE DUŞMANUL?

            Pauză cât doreşte amanta regizorului.

Gasno: Chiar aşa! Ne puteţi lămuri?

C O R T I N A

---

[1] "Când este vorba de bani, toţi sunt de aceeaşi religie." -  Voltaire

[2] TATĂL NOSTRU care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău; vie împărăţia ta; facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău.  (lat.)

[3] Penis (argou)

[4] Un mic tirbuşon! (ger.)

[5] Terci şi linte! (ger.)

[6] Da! Da! (ger.)

[7] Pǎrǎseşte, pǎrǎseşte aceasta femeie! (portughezǎ)

[8] Bine!/ Bravo!/ Perfect!/ Admirabil! – (tc.)

[9] Slavă Ţie, Marie cea plină de har,/ Marie  cea plină de har,/ Marie cea plină de har,/ Slavă Ţie, slavă Ţie, Doamne,/ Domnul este cu Tine!/ Binecuvântată eşti Tu între femei/ Şi binecuvântat/ Şi binecuvântat este rodul trupului,/ Trupului Tău, Iisus! (lat.)

[10] Slavă Ţie, Marie cea plină de har,/ Marie  cea plină de har,/ Marie cea plină de har... (lat.)

[11] Binecuvântată eşti Tu între femei/ Şi binecuvântat/ Şi binecuvântat este rodul trupului,/ Trupului Tău, Iisus! (lat.)

[12] Binecuvântată eşti Tu între femei/ Şi binecuvântat/ Şi binecuvântat este rodul trupului,/ Trupului Tău, Iisus! (lat.)

[13] Ţârâita = Ţârâita (rom.)

[14]  Sǎ ne bucurǎm! Sǎ ne bucurǎm! (lat.)