INSULA lui Sebastian, actul III

Laurenţiu Budău

INSULA

(o continuare personală a celor două acte ale piesei Insula de Mihail Sebastian)

-2018-

A C T U L   I I I

            Bucătăria sordidă a cârciumii lui Lopez care îndeplineşte în acelaşi timp şi funcţia de magazie, dar şi de culise pentru "artiştii" ocazionali, plătiţi să învioreze atmosfera. Scena e delimitată în fundal de un glasvand translucid prin care se întrezăresc siluete gălăgioase care ciocnesc ritmic pahare. În stânga, în prim plan, chepengul pivniţei, iar pe mijlocul glasvandului, o uşă batantă care scârţâie cumplit, chiar şi când nu trebuie... Pe dreapta, o uşă de serviciu scorojită care face legătura cu curtea din spate. Peste tot zac navete goale şi butoaie de diferite dimensiuni. În funcţie de fantezia scenografului şi a regizorului, glasvandul poate deveni un adevărat personaj activ pe parcursul desfăşurării scenelor din acest posibil ultim act.

SCENA I

NADIA, BOBY

BOBY (aruncă înciudat tava cu pahare ciobite în balia ruginită): I-o trântesc, auzi, i-o trântesc azi lui Lopez! Da, da, numai să-şi mai arate mutra mieroasă pe aici! Ce, crede că suntem sclavii lui de pe plantaţie?

NADIA: Calm. Dac-ai ştii că toţi cei din crâşmă închină în cinstea trecutului tău glorios, ţi-ar fi cumva mai uşor?

BOBY: Ce vrei să spui, Nadia?

NADIA: Aaa! Fenomenalul inter-dreapta din echipa reprezentativă a Europei, regele neîncoronat al şutului, împăratul golului, extraordinarul, inegalabilul BOBY II a început să glăsuiască cu muritorii?! De când, de unde, mamma mia, o asemenea cinste pentru o simplă spălătoareasă?

BOBY: Nadia!!! Nu mai pune şi tu paie pe foc. Crezi că n-am observat că hiena asta scofâlcită se cam dă la fustele tale? Că încearcă, aşa ca din greşeală, să tot pună mâna pe tine, să te tot atingă...

NADIA: Vezi că eşti un prost? Nu e treaba ta. Dacă o femeie nu vrea să fie atinsă, atunci nu poate fi atinsă, oricât ar încerca unii şi alţii să pună mâna pe ea. (Simulând cochetăria feminină.) Şi apoi, înseamnă că, pentru o anumită categorie socială, mai pot încă să prezint interes, nu ca "Señora'', sărmana noastră proprietăreasă, tratată de voi cu o sublimă indiferenţă. Unde e generozitatea voastră care ar trebui să-i "stingă'' flăcările iuţite?!

BOBY: Serios? Sunt fobalist şi student la drept în anul doi, nu şi pompier de ocazie pentru muzee împăienjenite... Şi care e treaba noastră aici, a mea mai precis, poţi să-mi spui?

NADIA: Treaba ta e să te faci că nu vezi, treaba ta e să te faci că nu auzi şi să aduni de la mese... asta doar dacă vrei să ajungem la malul drept... Mă rog, la oricare mal. Chiar dacă e, momentan, doar unul desenat.

BOBY: Da?! Şi s-o fac pe chiorul şi pe surdul, pe prostul pentru centimele pe care mi le azvârle pe tejghea în fiecare seară scârţarul de Lopez? Eventual, nici să nu gândesc. Serios?! Ha, ha! Asta vrei cu adevărat, nu? Mai ales acum când am reuşit, într-un final, să nu mai fim datori la nimeni, nici măcar cu un singur pesetas, chiar dacă ştim cât de mult ne costă trebuşoara asta... De ce, de cine încerci să te ascunzi în spatele picturilor tale?

NADIA (în timp ce curăţă cu râvnă farfuriile): Cine ştie ce mai vreau şi eu. Cine ştie dacă mai vreau ceva. Dar poate că nu vreau nimic pentru mine. Dar poate că mai contează? Poate că vreau ca totul să se termine înainte de a începe, şi să...

(Voci de vânzători de ziare: Ediţia! Ediţia! Ediţia! Specială! Ediţia!)

BOBY: In vremuri de nenorociri, se pare că presa prinde cea mai mare viaţă. E clar că avem o zi proastă. Una la fel ca cea de ieri, de alaltăieri şi ca mai toate zilele de când suntem împotmoliţi aici. Nu crezi?

NADIA: Mda! Trebuia sa te faci jurnalist. Unul cu chipiu, unul de succes care se îmbracă în haine din tweed şi după care suspină multe femei cernite. N-ai mai fi fost nevoit să dai cu mătura după chiştoace şi să cari tone de resturi de la mese.

BOBY (fluieră amuzat): Spune şi tu, ai mai pomenit un jurnalist fără stăpân?

NADIA: Ai mai pomenit stăpâni fără jurnalişti? Asta e de când lumea, studentule. Robi şi stăpâni, stăpâni şi robi. Nimeni nu e cu adevărat liber în patria lui. Poate doar în cea interioară. Poate doar în vis.

BOBY: Nu mă tot întoarce. Ştii că, dacă nu ai fi fost tu, n-aş fi avut în veci ce să caut în spelunca asta sordidă, plină de scrumbie sărată şi rom de duzină.

NADIA: Ce noroc pe capul meu. Aflu noutăţi... Jură chiar acum!

BOBY: De ce?... Pe ce?

NADIA: Pe ce vrei tu. Pe ce ai mai scump, desigur... A! Cu care picior obişnuieşti să dai gol? Sper că, măcar odată în viaţa asta a ta glorioasă de atacant, ai marcat cel puţin un amărât de gol. Cu capul, n-ai încercat?

BOBY: Asta e prea de tot... Vrei să mă jur pe tine? Chiar vrei?

NADIA: Nu fi copil, Boby. Ce, vrei s-o luăm de la capăt? Dragostea nu este un sport. Credeam c-am lămurit definitiv problema asta. (Amuzată de situaţie.) Stângul sau dreptul, ce preferăm?

BOBY: Ah, iar, iar mă tratezi ca pe un puştan. Vrei să mă superi cu tot dinadinsul, să mă faultezi, da? Se vede că-ţi face plăcere să mă chinuieşti, exact ca pe o mâţă care nu suportă să fie spălată cu leşie. De câte ori vrei să-ţi repet că am 23 de ani. 23!!!

NADIA: Genial! Iar eu am 35. 35, ai auzit? Nu te mai bosumfla, nu mai fă figura aia, de parc-ai fi ratat un şut la poartă, în finala campionatului mondial.

BOBY: Şi ce? De când te-am cunoscut, mi se pare că e invers. Total invers. Tu eşti cea care are cea mai mare nevoie de protecţie, nu eu.

NADIA: Serios?... Şi cum de ţi-ai dat, mătăluţă, seama?

BOBY: Spune numai un cuvânt şi...

NADIA: Mi se pare că mi-a luat-o Lopez înainte, că te strigă... Da, chiar că te strigă, şi pare destul de nervos. Nu e cazul să faci nazuri. Pentru numele lui Dumnezeu, Boby, du-te odată!

BOBY: A-ha! Ţi se pare doar că sunt prea insistent. Vrei doar să ocoleşti să-mi răspunzi direct, nu-i aşa? Îl preferi pe Manuel B. Manuel pentru ca are 52 şi e ditamai bancherul, nu? (Se aud bătăi, după un anumit cod, în uşa laterală.) Despre ce vorbim noi aici? Vorbeşti de lupul sur şi te pomeneşti cu dumisale la poartă. Poate a şi tras cu urechea până acum. Nu te grăbeşti, nu alergi să-i deschizi, să-i dai un buchet şefului? Ce e cu faţa asta? Ne-am înroşit? El e, sigur, cine altcineva. S-ar putea să îţi lase un minunat cec în alb, unul dintre acelea cu care a umplut tot oraşul. Unul pe care să scrii ce vrei tu. Cu cifre şi litere.

NADIA: Chiar că eşti obositor, chiar că eşti urâcios. Ce e cu tine azi, ce ai?! (Bătăi.) E totul real, nu mi se pare nimic. (Strigăte.) Trezeşte-te! Îl auzi acum pe Lopez? N-aş vrea să rămânem iară pe drumuri. Iar te strigă. (Strigăte şi bătăi.)

BOBY (nervos): Nu-mi place să stau tot timpul pe banca de rezerve şi alţii să joace ambele reprize, ba chiar şi în prelungiri, în locul meu, ai înţeles?...

NADIA: Cui crezi că îi place?

BOBY: Mie unul sigur nu. (Strigătele capătă consistenţă.) Vin, don Lopez! Nu-i niciun bai... Staţi doar să închid trapa de la pivniţă!... Imediat plecăm după marfă! Acu'-acu'!... Vine, vine băiatu'!!!

SCENA II

NADIA, MANUEL B. MANUEL

MANUEL (surescitat): Unde-i puştiul? Cheamă-l imediat! Trebuie să discutăm, să facem un plan.

NADIA: E plecat cu Lopez după marfă, vine într-un ceas... Eşti transpirat rău. S-a întâmplat ceva?

MANUEL: Trupele lui Alvarez au anexat regiunea şi au pătruns de cu zori în oraş. E o întreagă harababură. Au instituit filtre unde nici nu te aştepţi. Ucid pe toţi cei cărora nu le convine de figura lor, mai ales pe străini... Nu prea ne-a rămas mult timp. Trebuie să ne ascundem, Nadia, trebuie să fugim.

NADIA (împietrită): Unde, te-ai întrebat, Manuel?

MANUEL: Oriunde, numai să nu fim prinşi şi... Îl mai ţii minte pe bătrânul senil pe care l-am întâlnit în faţa biroului de voiaj acum câteva luni?

NADIA: Cel care voia să meargă la Purga, la nepoata bolnavă? Micheta-Micheta, parcă. Acela?

MANUEL: Întocmai. Nu e de glumă.

NADIA: Ce e cu el?

MANUEL: L-am văzut căzut, lângă monumentul lui Vargas. Avea creierii împrăştiaţi pe caldarâm şi cu un carton atârnat cu sfoară de gât, pe care scria "Uneltitor"... Crede-mă, cu ăştia noi care vin nu e de joacă. Îi zdrobesc pe toţi cei care le stau împotrivă ori pe cei care nu-i înţeleg... (Cu o lumină stranie în privire.) Acum cred, acum ştiu exact, acum sunt convins ce-mi doresc.

NADIA: E ceasul al doisprezecelea, serios, Manuel?... Şi cum de ţi-ai dat seama?

MANUEL: Pur şi simplu, noroc. Am ochit un automobil, un hârb pentru invalizi făcut la comandă, într-o curte de lângă liceul Bolivar. O ruginitură pe cinste. O adevărată comoară, un adevărat lux pentru vremurile astea de restrişte. Are doar două locuri şi un portbagaj destul de înghesuit, cât să pui în el o cuşcă de iepuri, dar cred că ne descurcăm să ne strecurăm din oraş fără să fim opriţi. Dă-mi cutia aia de măsline goală din colţ. Mai înainte de a pleca, trebuie să fac rost de ceva combustibil. Musai. Da, da, urează-mi good luck! Ditamai şeful de bancă transformat în salahor cu ziua, şi acum, în  mână-lungă de seară. De mai urmează şi stadiul de Cupidon, va fi exact ca într-o piesă bulevardieră la comandă, scrisă cu piciorul stâng. Una pentru Teatrul Naţional al Americilor de Sud. Dacă scăpăm cu bine din tărăşenia asta, mă convertesc la budism! Pe bune.

NADIA: Şi eu la arta abstractă. Desenez pietre şi le etichetez ca fiind flori.

MANUEL: Ce bine c-o s-avem aceeaşi religie când te voi conduce în faţa uriaşei statui a lui Buddha din Bengaluru. Mă întorc imediat ce fac rost de petrol. Baricadaţi-vă!

NADIA: Şi cu pânzele mele din mansardă cum rămâne?

MANUEL: Fă-le loc în memorie, printre amintirile tale, Nadia, doar acolo. Noaptea asta e cu adevărat crucială. Trebuie să lăsăm tot trecutul în urmă. Ori ori. Ce nu ţi-e clar? N-ai zis tu că nu vrei ca soarele să răsară fără noi?

(Iese în trombă, pe uşa de serviciu, concomitent cu intrarea dinspre crâşmă a agentului de poliţie.)

SCENA III

NADIA, AGENTUL DE POLIŢIE

AGENTUL DE POLIŢIE: Fals, fals, fals, totul e fals ca un vals. Exact, dar exact aşa cum bănuiam.

NADIA: Pe voi, ăştia de la poliţie, nu vă învaţă nimeni să daţi bună ziua cetăţenilor?

AGENTUL DE POLIŢIE: Eu reprezint instituţia poliţiei, nu bunele maniere.

NADIA: Asta am înţeles, încă de data trecută. Şi ce doriţi, de daţi buzna aşa pe nepusă masă? Credeam că v-aţi interesat că suntem cu chiria la zi.

AGENTUL DE POLIŢIE: Neinteresant, total neinteresant! Închipuie-ţi, domnişoară, cu cine am avut onoarea să stau de vorbă, la telefon fireşte, acum o jumătate de ceas...

NADIA: Numai la asta nu-mi stă capul acum. Eu ştiu că, pe la opt, trebuie să apară hamalii rupţi de oboseală şi foame, şi trebuie să te arăţi în faţa lor cu ceva pe farfurie, altfel sparg tot, cum au făcut şi acum două săptămâni... Chiar aşa, unde eraţi acum două săptămâni când aveam mai mare nevoie de serviciile dumneavoastră?

AGENTUL DE POLIŢIE: Credeam c-aţi înţeles pân-acum că nu ne ocupăm cu fleacuri. Noi nu intervenim decât în cazuri de forţă majoră, cum este cel pe care am venit să vă înştiinţez. Am reuşit într-un târziu să iau legătura cu sediul băncii Manuel B. Manuel de pe continent, ca să mă interesez de valabilitatea cecurilor cu care ''amicul nostru'' Manuel B. Manuel a împânzit tot oraşul... De altfel, în cazul fiecărui denunţ, legea mă obligă să fac o cercetare amănunţită şi să întocmesc un raport consistent.

NADIA: Şi? Omul e de bună credinţă, nu v-aţi dumirit până acum? Ce-aţi fi vrut să mai auziţi în plus? Nu v-au confirmat şi ei că au conturile închise şi depozitele blocate?

AGENTUL DE POLIŢIE: Le-au avut, cu trei luni în urmă, exact în perioada începerii ostilităţilor. Dar acum, de câteva săptămâni bune, totul e în ordine. Chiar domnul Manuel B. Manuel în persoană mi-a confirmat. Un domn foarte amabil şi binevoitor. Adevăratul domn Manuel B. Manuel şi nu farseur-ul care se foloseşte în îndeletnicirile sale josnice de numele unui domn atât de respectabil şi de influent.

NADIA: !!!

AGENTUL DE POLIŢIE: Pe scurt, transmiteţi-i, vă rog, suspectului nostru, să nu mai umble cu cioara vopsită şi să se prezinte grabnic la sediul de poliţie pentru cercetări. Să-şi ia, pentru orice eventualitate, periuţa de dinţi şi aparatul de ras... (O lovitură puternică de tun în apropiere, din tavan se scurg fuioare uşoare de var.) Chiar dacă s-ar ascunde într-o gaură de şarpe tot îl găsim, mai ales că, în actuala stare de lucruri, n-are cum să prea fugă de aici. Dacă se predă de bunăvoie, o să ţinem cont.

NADIA: Da, neîntârziat. Dacă nu sunt indiscretă, până la cât ţineţi deschis?

AGENTUL DE POLIŢIE: Tot timpul, adică veşnic. Suntem ca o eclipsă continuă. (Râde extrem de straniu de propria tentativă de umor.) Cunoaşteţi că aţi putea fi acuzată lejer de complicitate?

NADIA: Trebuie să-ţi reamintesc, domnule agent, că pentru mine ai rămas aceeaşi deziluzie. O mare deziluzie. Ţi-ar fi stat mult mai bine să vânezi femeile cu umbreluţe de dantelă prin parcuri, în loc să pândeşti după tot soiul de ziduri dărăpănate, deşi uneori mă gândesc că-ţi exerciţi cu mare succes ambele activităţi în acelaşi timp... Chiar aşa, câte dintre amantele tale din carnet provin din femeile pe care le-ai hăituit?

AGENTUL DE POLIŢIE: De când ai devenit virtuoasă?! Dumneata vorbeşti, cea care locuieşte cu doi bărbaţi, tocmai dumneata?! Asta e prea de tot.

NADIA: Nu este vorba decât de o prietenie sinceră. Atât. Dar îmi răcesc gura degeaba, dumneata n-ai ce, n-ai cum să-nţelegi.

AGENTUL DE POLIŢIE: Ce ''prietenie''?! Mi-aş dori să mai fiu atât de naiv şi să înghit bazaconia asta, dar nu... Şi ca să revenim la oile noastre, trebuia să-mi ascultaţi sfatul la timp şi să o ştergeţi în alt cartier. Unul de la periferie, printre portoricani, acolo unde vă e locul cu adevărat. În Perla Nera de exemplu. Aşa aş fi fost mai liniştit şi eu, şi dumneavoastră.

NADIA: Liniştea şi fericirea nu depind de locuri ci de oamenii care te înconjoară... Şi care ziceaţi că este anume acea lege care să ne forţeze să părăsim vechea mansardă? Boby, care este student în anul II la drept, spune că nu există o astfel de lege.

AGENTUL DE POLIŢIE: Poliţia, în special cea secretă, n-are nevoie de legi ca să se descotorosească de indezirabili. (Notează în carnet.) Total, total ruptă de realitate. (Luminat subit.) N-aţi aflat încă de atacul cu bombe incendiare în partea de sud? (Râde şi mai straniu, şi apoi continuă cu o anumită satisfacţie.) Ţin să vă informez oficial că, de azi de la prânz, imobilul de pe Boliviei 14 nu mai există defel, e doar un morman de moloz şi de fiare, cum nu mai există nici nesătula aia de Argenta a voastră, singura proprietăreasă care-şi turna conştiincios chiriaşii fără s-o îndemne nimeni, uneori de chiar două ori pe zi, de-mi înţepeneau mâinile tot scriind la raport...

SCENA IV

BOBY, NADIA

BOBY (palid): Nadia, citeşte asta!

NADIA: Ce-i asta?!

BOBY: La Opinion!

NADIA: Ştii bine că nu mă interesează deloc gazetele. Nici măcar cele cu poze întinse pe toată pagina. (Un moment de tăcere încordată.)

BOBY: Insist!

NADIA: Ce poate fi aşa de important? E vreo veste bună acolo?

BOBY: Aici, pe prima pagină. Citeşte!

NADIA: "NAVA BLESTEMATĂ!!! A 114-a zi de la dezastru şi niciun supravieţuitor pe Transcontinental! Reamintim cititorilor noştri fideli că azi se împlinesc 114 zile de la dispariţia vasului care făcea legătura cu Pernambuco. Se bănuieşte că vaporul a fost cel mai probabil scufundat de o torpilă lansată de trupele rebele conduse de Alvarez. Din cei 1763 de pasageri aflaţi la bord şi 84 de membri ai echipajului nu s-a găsit încă niciun supravieţuitor. De altfel, voci autorizate afirmă că şansele ca cineva să mai fie în viaţă după atâta vreme sunt aproape nule. Printre victime, întreaga echipă de fotbal a selecţionatei Europei. Detalii cu fotografiile membrilor săi, pe paginile 2 şi 3..."

BOBY: Ar trebui, cred, să fiu veşnic recunoscător bestiei care mi-a rupt piciorul la ultimul meci. Nici nu ştiu ce să fac, să râd sau să plâng. Ar trebui, poate, să port cartonaşul roşu care l-a eliminat, ca pe un talisman, ca pe-o relicvă de preţ. Într-un fel chiar mi-a salvat viaţa.

NADIA: Nu într-un fel, Boby, ci în mai toate felurile.

BOBY: Îţi dai seama, Nadia, trăiesc şi o sumedenie de sentimente zac amestecate de-a valma în sufletul meu. Trăiesc. TRĂIESC!!! (O ia în braţe pe Nadia şi se învârte cu ea.) Dacă nu aş fi fost accidentat, aş fi putut să zac şi eu astăzi împreună cu ceilalţi pe fundul oceanului ori în burta cine ştie cărui rechin.

NADIA: Cine ştie. Poate că o sumedenie de dureri mai mici sunt hărăzite ca să ne scutească de una insuportabilă. Trebuie să-i dai supravieţuirii tale un sens, chiar începând din clipa asta, să te agăţi de acest sens cu dinţii, cu mâinile şi picioarele.

BOBY: Crezi?

NADIA: Categoric. Toţi ar trebui să încercăm să facem asta sau măcar să ne străduim.

BOBY: Şi dacă sensul supravieţuirii mele, şi dacă sensul existenţei mele e să te fac pe deplin fericită, ţi-ai pus vreodată problema?

NADIA: Nu-ţi mai fierbe căpşorul cu atâtea planuri de salvare a lumii. Bucură-te doar de ziua de azi. Din plin. Ca un adevărat centru înaintaş.

BOBY: Asta e, nu mă iubeşti şi pace. Mai bine aş fi plecat atunci cu echipa spre Pernambuco, poate aş fi fost mai fericit acum.

NADIA: Mai fericit, categoric nu; mai liniştit, cu siguranţă! O, nu, nu începe iar să te smiorcăi. Te implor. Vrei să repet iar cuvântul acela?

BOBY: De ce nu. Din gura ta sună ca un alint. Crezi că nu-mi dau seama că te provoc? (Râd amândoi cu poftă. Bătăi disperate în uşa de serviciu.)

NADIA (în şoaptă): Nu cumva să deschizi, ăştia sunt pumni de brută. Ăsta sigur nu e Manuel.

BOBY (tot în şoaptă): Don Lopez nici atât. Mi-a poruncit să mă întorc într-un suflet aici fără el şi să punem toate mesele şi scaunele în jurul geamurilor şi uşilor, apoi să încuiem peste tot şi să ne ascundem care şi cum.

NADIA (idem): Crezi că pivniţa asta ar fi potrivită? (Bătăi disperate în uşa de serviciu.)

BOBY: Ştiu şi eu. Dacă incendiază şi aici, şi ne sufocăm de vii în groapa aia mucegăită? Dacă hoardele lui Alvarez vor să pătrundă peste noi, nu prea văd cine i-ar putea împiedica. Încuietoarea asta seamănă mai mult cu o chewing-gum. (cu un oarecare tremur în voce) Trebuie să privim realitatea în faţă, să înfruntăm ce ne e scris, n-ai zis chiar tu aşa? Dă-le drumul. Într-o zi mori, în alta învii.

NADIA: Şi care dintre ele o fi ziua de azi?

BOBY: Ghiceşte!

SCENA V

ACEIAŞI, LUCRĂTORUL, DACTILOGRAFA, DIRECTORUL AGENŢIEI DE VOIAJ

            Lucrătorul, ajutat de Directorul Agenţiei de Voiaj, o poartă în braţe pe Dactilografă, care nu arată tocmai bine. Zgomotul exploziilor şi al rafalelor de puşcă se înteţeşte vertiginos. Din când în când, răsună comenzi precipitate, urlete disperate şi sunete de camioane militare.

DACTILOGRAFA: De ce eu?... De ce tocmai eu?!...

LUCRĂTORUL: Un prosop, cât mai iute, un prosop curat şi un vas cu apă!

DACTILOGRAFA (geme): Felix, ce se-ntâmplă cu omenirea asta, parcă a înnebunit.

LUCRĂTORUL: Răbdare, dragostea mea, să ne adăpostim aici şi să ne liniştim puţin. Da? Da?

DACTILOGRAFA: Simt aşa o sfârşeală... Şi de-abia-mi luase-mi bluza asta nouă şi uite la ea... Ce le-am făcut? Ce le-am făcut?

NADIA: Aduceţi-o încoace, pe mesele astea, aici! Boby, pune repede nişte apă la fiert!

DIRECTORUL AGENŢIEI DE VOIAJ: Închipuiţi-vă ce era să ni se-ntâmple, dacă Felix nu trecea azi pe la Biroul Central de Voiaj. Da, da, se putea şi mai rău de atât. Nu cred că acum aţi mai fi avut cu cine sta de vorbă. E o minune că am mai găsit pe strada asta clădirea voastră în picioare. De fapt, ca prin minune, singura cădire care a mai rămas în picioare pe aici. În rest, rebelii au ras totul ca-n palmă. Blestemaţii vor să dărâme, să ne sfârşească de tot.

DACTILOGRAFA (geme): Felix, dragul meu, ce se-ntâmplă? Spune-mi, ce se-ntâmplă? De ce nu te pot vedea, de ce nu te pot auzi? E noapte, e noapte groaznică, nu-i aşa?

LUCRĂTORUL: E o noapte teribilă, una fără de lună şi nenorociţii ăia au împuşcat toate felinarele şi câinii de prin curţi... De aia e atâta amar de linişte. Una de sfârşit de lume.

DIRECTORUL AGENŢIEI DE VOIAJ: Nici eu nu mai înţeleg cu cine ne batem. E război sau revoluţie? E revoluţie sau război? Dracu' să-i ia pe toţi ghicitorii în stele!

NADIA: Fără un doctor suntem inutili, nu putem decât să asistăm ca nişte spectatori neputincioşi... Avem neapărată nevoie de un doctor. De unul priceput. (Bubuituri de tun din imediata apropiere.)

BOBY: Da, da, e mare criză de doctori. Mai ales de cei care să ştiu să mânuiască bisturiul ca pe o armă.

DIRECTORUL AGENŢIEI DE VOIAJ: Cel puţin dac-ar fi fost lăsată Crucea Roşie să ne sprijine... De unde putem face rost urgent, la ceasul ăsta, de un doctor calificat? Nici un felcer căruia să-i fugă mintea, nu ar fi prea de ici-colo. Asta dacă am putea să alegem din două rele.

LUCRĂTORUL: Dau întreaga companie de gaz, dau întregul oraş pentru un doctor!

DACTILOGRAFA (ruptă complet de realitate): Felix, iubitule, de ce nu-mi mai simt picioarele, iar mâinile mele parcă sunt cioplite din gheaţă?... Să fi căzut atât de devreme... bruma?! Azi dimineaţă, când mă spălam pe dinţi, spuneau la radio că...

LUCRĂTORUL: Nu ai de ce să te temi. În curând o să vină un tip îmbrăcat în halat alb şi o să se sfârşească totul. O să-ţi ia durerea cu mâna.

DACTILOGRAFA: Am crezut în tine încă de prima dată când ai apărut la noi în birou, când mi-ai arătat aeroplanele... acum de ce m-aş îndoi? Ţine-mă de mână. Strâns. Mai strâns... mult, mult mai strâns... (Arată spre cineva invizibil.) Ăsta e tipul de care spuneai?!.. Mi-e frică, mor de frică... Mi-e o frică de mooor...

BOBY: Am s-alerg până mi se tocesc picioarele până la genunchi, am să bat la toate porţile şi la toate geamurile unde se vede o geană de lumină, am să scotocesc toate cotloanele şi n-am să mă întorc fără un doctor. Jur!

DACTILOGRAFA (din ce în ce mai stins şi fără logică): Inelele, Felix, inelele... stii cât de mult ne-am chinuit până le-am găsit, până le-am achitat. Mai avem să-i dăm amabilului domn director 500 de pesetas... Sper că nu le-ai uitat iar pe undeva... (Expiră senin.)

BOBY: Am s-alerg până mi se tocesc picioarele până la brâu, am să bat la toate spitalele şi lazaretele, am să bat până şi în uşile sălilor de morgă şi n-am să mă întorc până ce...

DIRECTORUL AGENŢIEI DE VOIAJ: Inutil, tinere, nu vezi cât de frumos doarme, ca după 16 ore de muncă... Duduia noastră a plecat, fără să mai întrebe pe nimeni, într-un loc unde n-ai nevoie nici de abonament nici de bilet că să ajungi... De fapt, dacă mă gândesc bine, e singura, de fapt e prima dintre noi care a spart blocada pe cont propriu... Mare curaj pentru o femeie atât de delicată... atât de punctuală. Păcat de ea, era o lucrătoare model, una de neînlocuit.

LUCRĂTORUL: Era, cu adevărat, o frumuseţe strigătoare la cer. Dar nu pentru asta am iubit-o cel mai mult.

DIRECTORUL AGENŢIEI DE VOIAJ: În opt ani de zile cât a fost angajata mea, niciodată nu mi-a lipsit din casa de bani vreun pesetas; cât despre corectitudine,  cât despre igienă, ce să mai comentăm... Nu se mai nasc prea des asemenea oameni. Cât despre cei 500 de pesetas, Felix, uită de ei.

LUCRĂTORUL: Când eşti sănătos, un doctor de treabă nu preţuieşte nici cât negru sub unghie; când eşti mort, nici măcar atât. Avem nevoie de un duhovnic. Poate să fie şi un răspopit. Nu mai contează.

NADIA: Cu toţii avem nevoie de un duhovnic care să nu pună întrebări idioate, mai ales în vremurile astea leşioase.

DIRECTORUL AGENŢIEI DE VOIAJ: Şi mie mi-ar prinde bine unul din ăsta, dac-aş avea o fărâmă de credinţă cât o boabă de piper... Aş scrie un roman şi i l-aş citi pur şi simplu.

LUCRĂTORUL: Un duhovnic îmbrăcat în alb strălucitor şi care să stea drept. Ca un serafim.

DIRECTORUL AGENŢIEI DE VOIAJ: Cunosc eu unu' înalt de la jocul de cărţi, dacă nu te superi, dar e scump, înjură ca un muscal şi trage abitir la măsea.

BOBY: Sigur nu e vorba de Lopez?

DIRECTORUL AGENŢIEI DE VOIAJ: Tţ! Ăsta despre care vorbesc eu are har. Ăsta poate face minuni şi dintr-o varză murată, tinere. Îl recomand, deşi n-are nevoie de una ca asta. Îşi face veacul la "Fetiţele Atlanticului". E un tip foarte conştiincios, are abonament. 

LUCRĂTORUL: Şi atunci de ce să mai pierdem vremea să găsim pe unul şi altul? Să mergem toţi trei până la el. Îi dau toată leafa mea de la Compania de Gaz pe un an, plus primele. Sper să fie înţelegător cu tristeţile mele.

DIRECTORUL AGENŢIEI DE VOIAJ: Pentru o angajată atât de conştiincioasă, achit eu toate facturile. Demult plănuiam să-i fac o mărire de salar. Mă rog, dac-acum s-a ivit ocazia... (Îl ajută pe Lucrător să care trupul inert al Dactilografei.)

NADIA: Chiar c-aţi luat-o razna cu toţii.

BOBY: Unde plecaţi?! Vreţi să fiţi împuşcaţi şi voi?

DIRECTORUL AGENŢIEI DE VOIAJ: Dacă e doar revoluţie, noi ăştia mai trecuţi prin viaţă răzbim datorită experienţei anterioare! Ne schimbăm măşile rapid!

SCENA VI

BOBY, NADIA, MANUEL B. MANUEL

MANUEL B. MANUEL (frecându-şi intens palmele): Nu e bancă în lume pe care semnătura mea să n-o deschidă, nu e tezaur în univers în care numele meu să nu echivaleze cu o acoperire totală.

BOBY: Iar bate câmpii.

NADIA: ...

MANUEL B. MANUEL: În sfârşit! Luaţi-vă ce nu mai aveţi şi să mergem. Ne aşteaptă maşina la colţ.

BOBY: Unde, care, ce maşină?

MANUEL B. MANUEL: Nu i-ai spus nimic despre hârb, Nadia? Nu i-ai spus despre măreţul plan?

NADIA: Ba bine că nu. N-am vrut să-l influenţez. Voiam ca să se lămurească singur. Trece în anul III. E băiat mare de-acum. Are şi bursă, dacă nu mă-nşel.

BOBY: Ce plan?!... Ce hârb?!... Despre ce tot vorbiţi?... Faceţi-mă să pricep.

MANUEL B. MANUEL: Am ochit un automobil pentru invalizi, într-o curte de lângă liceul Bolivar. O ruginitură pe cinste. Are doar două locuri şi un portbagaj destul de strâmt, cât să pui în el o cuşcă de pisici fără coadă, dar cred că ne descurcăm până la urmă să evadăm din oraş... Toţi trei.

BOBY: Care toţi trei?

MANUEL B. MANUEL: Ce, nu mai ştii să numeri? Eu, tu şi Nadia. O să trebuiască să ne cam înghesuim. În port ne aşteaptă o barcă cu luminile stinse... Pe asta am plătit-o cinstit.

BOBY: Asta da premieră.

NADIA: Cât spuneai că ai dat pentru ea?

MANUEL B. MANUEL: Cât pentru o mie de flote de iahturi... TOT!!!... Am scăpat de povară. Mi-am vândut toată afacerea, toate lichidităţile, toate acţiunile băncii Manuel B. Manuel. Prin intermediul unui cec semnat frumos de mine, fireşte. Să ştiţi că nu mi-a fost prea uşor, cu toate că n-a fost vorba de nicio tocmeală.

(Nadia şi Boby se privesc semnificativ. Boby dă să se ridice.)

NADIA: Stai jos, Boby!

MANUEL B. MANUEL: Ce-aveţi?! Nu putem să ratăm o şansă ca asta. Ar putea să fie şi ultima.

NADIA: Linişteşte-te! Aşează-te, Manuel!

MANUEL B. MANUEL: Am stabilit cu fostul proprietar să ne ducă până în primul port liber. De acolo ne descurcăm noi cumva. Ce e cu feţele astea?!... Doamne, şi eu care credeam că mă pricep cât de cât la afaceri.

NADIA: M-am săturat să tot fug, să m-ascund. Nu plec nicăieri.

MANUEL B. MANUEL: Chiar că îţi arde de nazuri.

BOBY: Dacă Nadia nu vrea să plece, atunci nu plec nici eu. E hotărârea mea!

MANUEL B. MANUEL: Dă-mi repede o palmă, ca să nu cred că visez... Aţi înnebunit! Nu vedeţi că moartea pândeşte peste tot ca un crocodil care n-a mai mâncat de o mie de ani şi care acum este pus pe-ngrăşat?... Nu îi simţiţi duhoarea care se îmbibă şi se tot îmbibă din aerul pe care îl respirăm, în hainele, în mâncarea noastră, în apa stătută pe care o bem?!... Nadia, nu spuneai tu cumva că vrei să supravieţuieşti cu orice chip, ca să-ţi pregăteşti marea expoziţie?... Iar tu, Boby II, că vrei să ajungi, că ai toate şansele să înscrii golul învingător, să ajungi Boby I la marele mondial?

BOBY: Oriunde e loc de puţină iubire, chiar şi aici, în mlaştina asta infernală.

MANUEL B. MANUEL: Tiii! Mi-e cald, mă toropesc, simt cum curg toate apele de pe mine, de la creştetul capului până la vârful unghiei degetului mic al piciorului drept. Dacă mi s-ar pune în faţă o oglindă cât de cât dreaptă, n-aş vedea, nici mai mult nici mai puţin, decât figura unui păcălici.

NADIA: Şi mie mi-e cald, dar mi-e mult mai bine aici. Mi-e foarte bine. Mă simt mai uşoară decât un fulg de raţă. Hai să uităm tot, Manuel. Uite, dacă închid ochii... Parcă nu am fi aici, parcă suntem departe, foarte departe...

BOBY: Îi închid şi eu...

MANUEL B. MANUEL: Hm! Eu pot să visez şi cu ochii deschişi.

NADIA: Niciun hm! Închide-i şi tu, Manuel, nu trişa, aşa cum ai obiceiul. Chiar aşa, eşti prea agitat, ca un pahar de sifon. (Toţi trei au ochii închişi.) Nu e mai bine?

MANUEL B. MANUEL (dă tonul): Parcă încep să mă ridic de pe scaun... parcă-parcă încep să plutesc...

NADIA: E un  sentiment grozav, nu-i aşa?

BOBY: Special. Parcă zbor, ce parcă, chiar zbor, zbor...

MANUEL B. MANUEL: Parcă nu mai suntem aici. Parcă suntem undeva în larg, pe o barcă scumpă... (Oftează.)

NADIA: Departe de războiul ăsta însângerat şi de urletele lui...

BOBY: Departe de taverna asta împuţită şi plină de zoaie...

NADIA: Am ajuns, suntem pe o insulă...

BOBY (exaltat): Da, pe o insulă virgină. E o insulă foarte frumoasă, plină cu flamingi roz şi albaştri...

MANUEL B. MANUEL: Văd totul foarte clar. Mi-e totul din ce în ce mai limpede.

NADIA: O insulă cu multă verdeaţă şi izvoare curate la tot pasul, din care ţâşnesc peşti coloraţi în văzduh...

BOBY: Văd...

MANUEL B. MANUEL: Pe bune? Eu nu văd nimic, chiar dacă mă forţez. N-am stat bine niciodată la orele de compunere.

NADIA: Şi-a uitat cineva aici o pereche de ochelari cu sticlele groase cât capacele buteliilor de sifon. Pot să ţi-i împrumut dacă vrei.

MANUEL B. MANUEL: Mulţumesc, nu. Văd totul. Chiar şi ce nu trebuie.

BOBY: E un mincinos, nu vede nimic, cu toate că nu-i scapă niciun zero din priviri.

MANUEL B. MANUEL: Ba da, Nadia, nu-l crede. Spune el ceva, dar nu ştie ce stoluri de păsărele îi ies din gură. Văd tot ce vedeţi şi voi, ba chiar ceva suplimentar pe deasupra.

BOBY: Cine minte, aşa să se facă?

MANUEL B. MANUEL: Puştiule, vezi-ţi de mingea ta, de obiectivele tale sportive, de cariera ta... Ce, eu m-am amestecat în visele, în planurile tale de viitor? Acum aud coloratul urlet al şacalilor.

BOBY: Gata cu prosteala. Ce să caute şacalii pe o insulă. Mai ales pe una virgină.

MANUEL B. MANUEL: Vrei să mă leg şi eu de flamingii tăi?... (Continuă în nota generală de visare.) Pe asta a noastră, da, că e una foarte specială. Dar dacă ne gândim bine, toate continentele sunt, de fapt, insule. Vreţi să supunem la vot?

NADIA: Oricum ai fi în inferioritate... Specială, da. Cu toate că nu e insulă prea mare.

BOBY: Nu, e mică şi perfect rotundă.

MANUEL B. MANUEL: Ca un inel de cleştar.

BOBY: Ca o brăţară de coral.

MANUEL B. MANUEL: Ca o stea de ceaţă.

NADIA: Ca o planetă de rouă, neatinsă de scrum.

SCENA VII

BOBY, NADIA, MANUEL B. MANUEL, POLIŢISTUL, ALVAREZ

POLIŢISTUL (isteric): AICI!!! Aici le e cuibul, aici!!!

NADIA: Chiar că nu ştiu de ce nu sunt surprinsă deloc, domnule agent. Frumos, eficient mod de a trezi un mic popor din visare. Foarte, plictisitor de previzibil.

BOBY: Decât viu printre morţi, mai degrabă mort printre vii.

MANUEL B. MANUEL (aparte): Dragule atacant, ne faci de râs în plin asediu, ştiam că eşti student la drept, nu la filozofie. Ce-ai vrut să spui cu asta?!

BOBY: Aşa am văzut că scria pe pereţii din faţă ai cârciumii.

MANUEL B. MANUEL (către Poliţist): Toată viaţa am tremurat de frica muşcăturilor gorilelor scăpate din cuşcă. Acum, simţindu-ţi mirosul atât de aproape, realizez că...

POLIŢISTUL: Gura, escrocule, sau te pocnesc de nu te vezi! Faţa la perete şi mâinile sus! Suuus! (Către cei de afară.) Înconjuraţi clădirea, să nu fie vreunul ascuns şi să scape, deşi cred că ăştia sunt toţi!

ALVAREZ: O, ce mică e lumea! Despre care din ei este vorba?

POLIŢISTUL: Cel din dreapta! "Manuel B. Manuel"! El este unul din membrii cei mai activi ai rezistenţei, poate chiar conducătorul acesteia. Rămâne să stabilim cu precizie la interogatoriu. Sau poate nu mai este nevoie. Oricum, din filaj, era clar că pregătea încă de acum câteva luni mişcarea de rezistenţă. Cred că e agent dublu, plătit şi de Ruiz, şi de Pablito. Recunoşti?

MANUEL B. MANUEL: Cum să nu. Am organizat o întreagă rezistenţă împotriva foamei, cu aspirină şi coji de cartofi.

POLIŢISTUL: Ce vă spuneam, don Alvarez? E încăpăţânat ca un catâr, dar avem noi metodele noastre specifice ca să-l dăm pe brazdă.

NADIA: Cu mine, de ce nu vrei să vorbeşti, Alvarez? Sunt la fel de vinovată ca şi el. Şi eu am organizat o rezistenţă împotriva fricii şi a singurătăţii. Picturile mele pline cu flori sunt dovada.

POLIŢISTUL: Să organizez plutonul de execuţie?

ALVAREZ: Şi cu mucosul ăsta ce e?

POLIŢISTUL: Complice şi el. Nu este ce pare a fi.

BOBY: Mulţumesc mult pentru recomandări!

POLIŢISTUL: Toţi sunt o apă şi-un pământ. O amestecătură. Trebuie doar frământată şi pusă pe foc.

ALVAREZ: Mda, e clar! Pe ăştia doi, scoate-i afară şi du-i lângă zid. Ne vom ocupa de ei ceva mai târziu. Pe duduie, lăsaţi-o. Vreau s-o interoghez personal. (Agentul de poliţie se conformează.) Am auzit că ai devenit o cântăreaţă foarte cunoscută printre surzi. (NADIA tace.) Şi medalionul pe care ţi l-am dăruit, nu-l mai porţi?

NADIA: Ce ai de gând să faci cu Manuel şi cu Boby?

ALVAREZ: Ceva banal. (Arată gestul spânzurării.)

NADIA: Nu te-ai schimbat deloc.

ALVAREZ: Tu, da. Dar încă mai poţi fi recunoscută... Încă te iubesc.

NADIA: Te detest... Eşti sinistru, ca orice intelectual care ţine în mână o puşcă... Nu te mai iluziona. Tu nu poţi să iubeşti pe nimeni în afara ideilor tale măreţe.

ALVAREZ: Bine că tu poţi să iubeşti în acelaşi timp doi caraghioşi. Nu ştiam că te atrage circul.

NADIA: Suntem doar prieteni.

ALVAREZ: "Prietenie", acest cuvânt perimat!

NADIA: Pentru tine, da. De altfel din dicţionarul tău au început să lipsească mai multe cuvinte. Vrei să ţi le enumăr?

ALVAREZ: Nu te obosi. Sunt conştient că am câteva mici neajunsuri.

NADIA: Câteva?!

ALVAREZ (evită abil întrebarea): Prietenii adevăraţi îşi iau la revedere atunci când pleacă pe drumuri diferite. Ai tăi se pare c-au uitat totul. Se pare că şi-au cam ratat şansele...

NADIA: Te-ai transformat peste noapte şi în cititor de gânduri, Alvarez?

ALVAREZ: Trebuie să fii mereu cu un pas înaintea duşmanului.

NADIA: Îţi propun un târg.

ALVAREZ: Chiar m-ai făcut curios, Nadia.

NADIA: Stabilisem, urma să fugim toţi trei cu o barcă... Dacă mai întârziai câteva clipe, nu ai mai fi găsit aici pe nimeni.

ALVAREZ: Dacă mi-aduc bine aminte, m-au asigurat câteva persoane că sunt un adevărat norocos. Nu ştiu dacă se refereau şi la capitolul... Despre ce anume târg este vorba?

NADIA: EU... în schimbul LOR!

(Voci de vânzători de ziare: Ediţia! Ediţia! Ediţia! Specială! Ediţia!)

C O R T I N A