Motto:
''Pasărea
cu clonț de rubin/ S-a răzbunat, iat-o,
s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi.''
Nicolae
Labiş
Mamei
mele
Ţara lui Yu
(monodramă)
-
2019 -
1.
''I am a student in
Bacău ... and I love Romanian culture and literature ... Today I am here to
celebrate with everyone. Happy Birthday Romania! I wish Romania and the
Romanians people to have a good future! La revedere, o zi bună!...''
Ăsta a fost primul meu interviu, chiar primul, ei nu
chiar la televiziunea naţională; dar tot, tot e ceva, tot e mai mult decât nimic; în viaţă, cum spun ai mei, trebuie să porneşti de
undeva, altfel nu ajungi la nimic... În engleză am dat-o
chiar binişor, chiar bine de tot, iar în română am pronunţat aproape perfect...
Am pronunţat oare perfect în română?! Grea limbă, chiar mai grea decât chineza;
de asta am constatat cu
mirare că nu toţi
românii o stăpânesc la perfecţie, aşa, ca
în cărţi, chiar dacă e limba în care s-au născut...
Cu toate că nu m-am bâlbâit deloc, să ştiţi că am
avut ceva-ceva emoţii
de Ziua naţională a României,
mai ales când mi-am luat la revedere şi m-am străduit să plec cu spatele drept şi cu steagul tricolor pe umăr în direcţia hotelului...
De fapt, nici n-aveam habar în ce direcţie este hotelul, dar vroiam să par un
tip foarte decis, să nu zică nimeni despre chinezi că sunt aşa şi pe dincolo.
Mai bine aşa decât altfel.
Cum se poate ca, la Centenar, dintr-o gară întreagă, să-ţi ia cineva doar ţie un
interviu?... Ptiu! Chiar că sunt prost: e la "mintea cocoşului" cum
se zice aici, e doar din cauza ochilor mei mici, fireşte, de asta m-a
băgat reporteriţa aia cu părul portocaliu în seamă pe mine dintre toţi. Pentru exotism, nu pentru c-aş fi fost Jet Li. Cum de n-am realizat grozăvia până acum?!
Puteam să fiu mai deştept,
măcar cu cinci minute... Chiar că sunt tâmpit de-a binelea, dar am timp să
progresez. Dar nu, nu mă plâng. Aş avea vreun motiv?... Pe ce bază? Bursa mi-a
venit la timp, am cazare, ai mei îmi mai trimit şi ei cât pot şi cât mai pot.
"De, trai bun, neneacă! Pe banii babachii…"
Aţi trăit vreodată cu un covrig şi o
banană pe zi? Nu de alta, dar aici, ştiţi cât de scumpe sunt cărţile aici?...
Nu cumpăraţi?!... Hai, mă', de ce vreţi să fiu trist toată ziua?... Chiar, nu
cumpăraţi deloc? Cu aşa
scriitori?!... Deloc,
deloc?! Nici măcar Eminescu?! Nu cred!!! Şi nu simţiţi nicio apăsare
ceva?...
O
zi în care n-ai atins nicio carte e o zi pierdută... La revedere, o zi bună!
2.
"Unde ni-s entuziaștii,
visătorii, trubadurii..."
Numele meu e Yin Yuguo, pentru
prieteni (am doar trei aici:
dom' profesor, Rareş şi Mălina)
doar Yuguo, şi m-am
născut în China acum 17 ani, era noastră sau mai precis era
mea. Faceţi
dumneavoastră calculele, ce şi cum. De fapt, ca să fiu pe deplin sincer, acum doar 16 ani, dar cine, la
vârsta asta, nu ar vrea să fie puţin mai matur şi să aibă o mustaţă ceva mai
fermă... Nu am deloc fraţi, dar în China mai ales, este o obişnuinţă să nu ai
deloc fraţi, aşa că singurătatea e o altă dimineaţă obişnuită
pentru mine. De fapt nu chiar o obişnuinţă, ci doar un lucru cu care trebuie să
mă obişnuiesc zi de zi. Mă străduiesc, zău că mă străduiesc, dar ce frumos ar
fi fost dacă... Acum sunt
absolut convins că, la noi, în China, ar fi fost imposibil să se turneze
"Şapte mirese pentru şapte fraţi".
''Unde
ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,/ Magii ocrotiți de stele, mergătorii
înainte..."
E greu, da, dar frumos
Vlahuță ăsta, colegii mei îl
percep ca pe un adevărat şi brav chinez. Mama mea care este profesoară de limbă şi literatură
chineză, la rândul ei, nu are niciun frate sau o surioară cu care să împartă
ceva (de fapt, nici nu prea ar avea ce împărţi), iar tatăl meu, profesor de
cultură şi civilizaţie indiană, de asemenea are aceeaşi problemă... Pentru
cineva din România s-ar părea că suntem o familie mică şi cu ceva probleme de
adaptare la real, dar în China acest fapt nu este o problemă,
problemă este exact contrariul.
Problema este că suntem chiar o familie tipică.
Dacă m-aş fi născut fată, oare cum
mi-ar fi pus părinţii mei numele?!... Dacă m-aş fi născut în Bacău, m-ar fi
chemat oare Gheorghe sau cum? Cei de aici zic că Ion e
nume de prost şi Gheorghe e nume de slugă. Alte nume sunt preferate aici acum,
multe din ele din filme. De altfel, ca şi la mine acasă. Dar parcă tot Ştefan
sună mai mişto decât Stephen, că are ceva din patina unei statui neşlefuite a lui
Budha.
"Sub
credințele sfărâmate și sub pravilele șterse/ Îngropând
vechea durere, cu-al lor cântec să reverse..."
Yin Ştefan!!!...
Chiar că nu sună rău, mai ales pentru un viitor traducător. Unul strălucit. Anticipez puţin, pentru că sunt de-abia în anul
pregătitor. Dar asta o să
mai vedem dacă speranţele
mele o să se confirme
peste patru ani, după ce
dau, după ce iau toate examenele.
La 20 de ani o să fiu deja foarte
bătrân, dar între timp o să-mi mai crească mustaţa? Ce-i drept şi tata e cam
spân, poate mă arunc înspre bunicul Chang care era tot o claie...
Dar mai bine nu, nu mi-au plăcut niciodată năravurile lui. Ce prostie. Mai bine spân şi iubitor de oameni decât cu perucă de leu şi ciufut...
"Unde ni-s entuziaștii,
visătorii, trubadurii,/ Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?/
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,/
Magii ocrotiți de stele, mergătorii înainte,/
Sub credințele sfărâmate și sub pravilele șterse/
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse/
Peste inimile noastre mângâiere și iubire..."
E şi mâine o zi!... Gata, mi-e somn!... La revedere!... Chiar dacă e noapte acum, vă doresc o zi bună, îmi doresc o zi bună! Ţineţi-mi pumnii, mâine am examen! Nu, eu nu glumesc
niciodată. Chiar îmi doresc o zi bună. Chiar îmi doresc o viaţă bună. Te
iubesc, mami, te ador! Dacă o să copii acum, o să fiu nevoit să copii toată
viaţa. Iar viaţa nu se copie.
3.
Într-o zi, ca să mă distrez, am
scris pe Google translate numele meu. Yuguo a fost tradus
automat în română ca fiind drept ţara Yu. Ţara Yu?!... Chiar că nu mint, puteţi
să încercaţi şi voi. M-am amuzat teribil de chestia asta, dar sincer să fiu
mi-a şi plăcut puţin.
Cum poate un singur om să
reprezinte, să fie o ţară?! Chiar că e aiurea. Ăştia de la Google translate
trebuie să-şi mai îmbunătăţească programul. Radical. Chiar că o să le scriu. De
ce să nu le scriu? Oare să le scriu? O să mă urmărească? De ce să mă urmărească, că doar n-am nimic de
ascuns.
Am să-l întreb pe profesorul Dănilă. Se pare că are
răspunsuri la toate întrebările, parcă le scoate dintr-un joben. Uneori nici nu
ai nevoie de calculator dacă-l ai pe profesorul Dănilă prin apropiere. Pe verificate. Dacă l-ar fi angajat vreo
televiziune din Bucureşti pe post de prezicător, ar fi putut să facă vagoane
întregi de euro şi să
locuiască într-un palat de cleştar, nu într-un apartament de beton la ultimul
etaj. Dar lui, se
pare, că nu-i prea plac chestiile astea materiale. E fericit doar cu ceea ce
are. Bravo lui. Alţii nu
pot.
4.
''I am a student in Bacău ... and I
love Romanian culture and literature ... Today I am here to celebrate with
everyone. Happy Birthday Romania! I wish Romania and the Romanians people to
have a good future! La revedere, o zi bună!...''
Mai bine aşa, dacă i-aş fi vorbit reporteriţei de la gară în chineză, sigur
nu ar fi înţeles nimic ci
doar ar fi zâmbit foarte larg, aşa cum fac eu când cineva mă întreabă ceva în
româneşte, şi s-ar fi uitat la mine ca "curca-n
lemne"... Chiar că nu mi-ar fi plăcut să mă nasc în Turnul Babel. Aş fi
fost nevoit să trăiesc în aglomeraţie şi să fac pantomimă de calitate toată
existenţa.
Cu adevărat nu sunt făcut pentru actorie, pentru că ''un
actor trebuie să umble în limbă întreaga
sa viaţă'' (Te iubesc,
Tati, chiar dacă ai o palmă dreaptă, dar atât de grea!), şi asta e destul de obositor, mult mai obositor decât la circ. Cred.
Ce spui "'nenicule"?! Să stai în picioare 24 de ore din 24 e destul de obositor, dar în limbă?...
Ambasador? Ar putea fi o soluţie. De ce "nu". De ce "da"?
Oare politica nu e tot un soi
de actorie? De alt rang,
fireşte, la costum negru,
cămaşă albă şi cravată roşie, dar
tot un fel de mers în limbă. Unul
băţos. O limbă, două limbi... Nu,
categoric, nu! Prefer să-mi
folosec creierul.
Dacă nu ar fi chiar atât
de scump, dacă nu ar fi diferenţa asta teribilă de fus orar,
aş putea să sun acum în China...
Acasă, unde altundeva?...
Şi ce dacă e a doua oară pe luna asta? În afară de
bani, e vreo problemă?... Să
sun, să nu sun?... La ora asta?...
Ai mei dorm ca nişte tancuri care în zori trebuie să pornească la un alt atac
pentru cucerirea propriei existenţe... Credeţi că viaţa în China e mai uşoară
decât cea de aici?
Asta e doar o părere. Mituri. Nici măcar nu ştiţi ce vorbiţi. Cred că aţi văzut prea multe filme cu
Jackie Chan şi mai puţine ori deloc despre Piaţa Tiananmen. Da, da, mai mult ca
sigur...
Aveţi o ţară atât de frumoasă,
cu nişte scriitori atât de interesanţi încât fiecare dintre ei ar merita câte un Nobel... Nu înţeleg de ce tot vă plângeţi ca
nişte răniţi plini de
pansamente, dar fără pic de rană sub ele. Faceţi ceva... Şi dacă plângeţi, credeţi că vă ascultă cineva? Aiurea.
Cuvântul "plângeţi" este
sinonim cu cuvântul "bociţi"... A se plânge egal cu a se jeli, a se
văita, a se tângui, a se lamenta, a reclama, a cere, a implora... Chiar, ce
limbă bogată! Da, da,
zâmbesc larg. Larg, ca un
smailici. Ce, n-am voie? Atât de larg încât a început să mă doară fizionomia.
Da, m-am hotărât. Instantaneu.
Traducător, da, ambasador, da, profesor, da, actor, ba. Prea greu, prea
obositor, pentru unul ca mine
ca să fiu altcineva decât ceea ce îmi doresc. Şi
apoi, de unde atâta timp de pierdut pentru alte vieţi?
Am să-mi fac timp să văd un spectacol la teatrul de
aici, ca să mă lămuresc şi eu
ce e cu teatrul românesc.
Nu de alta, dar am auzit tot soiul de păreri. Pro şi contra. Nu de la
profesorul Dănilă, ci de la colegi. Care, se pare că, au auzit şi ei tot de
la alţi colegi...
Tradiţie românească. Oralitate.
Folclor. Poezie în
proză.
La revedere, o zi bună!... Dacă nu e, faceţi-o să fie!...
Ce mai aşteptaţi?
5.
Pe Adriana am cunoscut-o în prima
zi, chiar de la înscriere. E din Buhuşi,
are 20 de ani şi
niste "ţâţe" şi un "cur'' (căci aşa m-au asigurat colegii de
aici că se zice corect în româneşte la sâni şi
la bazin) ca două pere de marmură lustruită îndelung, ca o lacrimă care se
divide... E în anul
doi, la Chineto, nu la Litere ca noi. Da, da, practica e baza pe acolo. E frumoasă ca-n poveşti şi e ca
niciodată şi nu prea am înţeles ce e de capul ei;
că la cât e de frumoasă până
şi un şeic s-ar cutremura la vederea ei şi ar cădea de pe cal... Nu tataie, nu trebuia să fie la Chineto
la cât de bine arată, ci la o agenţie de modă din Franţa, la Chanel.
N-am văzut să aibă un prieten. Nu
cred că are un prieten. Nu, chelul ăla care-o aduce la facultate cu un Ford
galben nu îi e niciun prieten, e unchi-su. Sigur că e unchi-su, că e mult mai
bătrân decât ea şi nici n-am văzut să se pupe împreună, nici măcar aşa pe
obraz. M-am interesat eu. Şi de la unul şi de la altul. Nici de capul său nu
ştiu ce e, că nu pare să fie nici profesor nici student. E taximetrist. Da' e
băiat bun, nu e zgârcit ca
alţii, că,
atunci când coboară Adriana din maşina lui, întotdeauna îi scapă câte un
şomoiog de bani. Mi-a spus nea Relu, portarul nostru care mă pune la curent cu înjurăturile, că e băiat bun... că-i mai scapă şi
lui.
Nea Relu
e om bătrân cu barbă sură, nu umblă cu fofârlica, ştie el exact ce
spune, că a văzut şi a făcut atâtea la viaţa sa.
Cred că e al doilea povestitor după Creangă din
România. A fost şi la
Canal. Noroc că nu l-a
prins nimeni. Să vă povestească el de cutremurul din patru martie şi cum fura
de la stat sacii de ciment, cablurile de cupru şi scândurile
din vagoane, că-ţi trece de foame şi de sete şi-l vezi mai ceva decât un Zorro şi Baba Novac la un loc. Face numai de noapte, că zice că nu mai poate să doarmă de şase ani, şi-i mai dau băieţii câte una şi câte alta,
ca să se facă că nu vede cine intră la ei, cu toate că sunt atâtea camere...
Nu ştiu de unde o tot duce şi-o tot aduce chelul ăla pe Adi, că nu stă la noi la cămin; ba, uneori, o
ia de la facultate şi în pauze, şi uneori nici nu o mai aduce înapoi decât
peste trei zile, dar aşa
de obosită de nu-ţi vine să crezi... Cred că face
practica undeva la un cabinet particular, la masaje, la capitalişti, că am
înţeles că e foarte cunoscută şi apreciată aici în oraş. E o adevărată vedetă
locală. Draga de ea.
Ce naiba se leagă toate ghinioanele
de capul meu? Şi
"juma' de buletin'', şi
chinez, şi cu patru ani mai mic decât fiinţa iubită. (Asta
pentru că ştiu eu ce părere aveţi voi, românii care au talent, faţă de marele
popor chinez, mai ales
de ăia care au dughene peste tot.) Nu că patru ani ar fi cine ştie ce diferenţă
enormă, da' ştiu eu ce e în capul unei fete de 20 de ani? Ştie cineva ce
e în capul unei fete de 20 de ani? Ştie o fată
de 20 de ani care se boieşte ce e în capul ei şi cu ce,
şi cu cine se mănâncă viaţa? Dar parcă viaţa se mănâncă? Dar parcă viaţa se bea?
În dragoste contează, nenică, şi-un centimetru,
d-apoi trei-patru ani,
mai ales că, la Chineto, baza se pune pe biologie... Ce, crezi că-i glumă? Nicidecum.
Încă de mic,
mi-a spus mama că, pentru ea, sunt cel mai
frumos porţelan din lume, dar aşa aş vrea să fie şi pentru Adriana. Măcar pe
jumătate. Măcar pe sfert. Măcar unu la sută. Chiar aşa, ce m-o fi ''pălit''
dragostea tocmai acum, tocmai aici? Asta îmi mai lipsea. E total neproductiv, cel puţin la cursuri. Dacă aş şti sigur că Adriana ţine cel puţin unu la
sută cu mine, aş renunţa la cetăţenie, jur, şi m-aş face român. Get-beget. Aş renunţa şi la numele de familie, şi m-aş numi
Amăriei, cu toate blestemele străbunilor mei luptători de lut...
Chiar că n-am nicio şansă, chiar
dacă m-aş boteza în Iordan
ori în Gange. Realizez. Chiar că mai am un singur dor, cu toate că sunt minor.
La revedere, viaţă, o zi bună
Adriana!... "Yuguo",
iti spune ceva? Dacă o să ai vreodată un băiat
să-i pui numele meu care, la voi, sună ca un iaurt... Dacă o
să ai vreodată o fată,
pune-i un nume de smântână. Dacă
s-ar putea!...
Adriana, Adriana, stau aşa şi mă
întreb câteodată, ce simplu ar fi fost totul dacă ţi-ai fi văzut mătăluţă de
treabă şi ţi-ai fi lăsat baltă toate neamurile, şi ţi-ar fi plăcut să te plimbi
cu autobuzul ori pe jos! Ţi-aş fi cumpărat eu bilet la mersul pe jos! De unde,
de neunde. Te-aş
fi dus nu la Mall ci la ţigănci, în Parcul Trandafirilor, ca să-ţi ghicească ce
vreau!... Da, da, chiar
m-aş fi riscat!... Dar oare
ştiu eu ce vreau?
"Cum
ea pe coate-și răzima/ Visând ale ei tâmple,/ De
dorul lui și inima/ Și sufletu-i se împle."
Cobori în jos, Adriana!... Cobori
în jos! N-auzi? Şi ce
dacă nu merge liftul? Cobori
în jos!
Dar tu nu te cobori
pentru nimeni, fii
băţoasă, nu te coborî nici
măcar pentru un american
plin de ciocolată şi încărcătoare, d-apoi pentru amărât de chinez care haleşte
şi pictează doar boabe lungi
de orez...
La revedere, viaţă, noapte bună, adio!
Chiar că, mai pe româneşte spus, m-am dilit!... Ce m-o fi apucat? Asta o fi însemnând cuvântul
"dor"?!
6.
"Privind
înapoi la călătoria mea în Ardeal în urmă cu mai mult de o lună, mă simt încă
foarte entuziasmat. Evenimentele uimitoare, atmosfera înflăcărată și oamenii
minunați nu m-au lăsat indiferent. Amintirile mă vor însoţi o perioadă foarte
lungă.
Am
ajuns cu trenul la Alba Iulia în dimineața lui 30 noiembrie. Era încă rece. De
aceea, mi-am cumpărat o cafea la magazin, în incinta gării, și o carte
intitulată „România în 100 de ani“. Până în prezent nu pot să o citesc,
deoarece textul este în limba română, dar voi fi capabil în viitor, când voi
face progrese în studiul meu.
În
gară am văzut doi oameni bătrâni și am încercat o discuție cu ei. Din păcate,
nu ne-am putut înțelege reciproc foarte bine, pentru că vorbeau doar în limba
română, dar cel puțin am ajuns să aflu că și ei au venit cu trenul din Moldova.
Unul dintre ei venea de la Botoşani, iar celălalt, de la Vaslui. Am luat numele
lor și modul de conectare și intenționez să le trimit un mesaj în ziua de Anul
Nou. Îmi imaginez că în timpul șederii mele în România îi voi putea vizita
într-o zi, ca prieten. Dar ei nu sunt singurii prieteni pe care i-am făcut la
Alba Iulia. Am ajuns, de asemenea, să cunosc oameni din diferite locuri:
Timişoara, Constanţa, precum și o familie locală. Sunt fericit să cred că va fi
posibil pentru mine să-i întâlnesc din nou în viitor. Sunt dispus să-mi petrec
ceva timp la malul mării, la vară, și să merg la Timişoara în data de 16
decembrie 2019. Vor fi 30 de ani de la Revoluția din România, care a izbucnit
acolo; o dată semnificativă.
După
o scurtă conversaţie, cei doi bătrâni s-au oferit să mă ducă la hotel. Am
apreciat oferta lor și am pornit de la gară cu ei. Pe drum m-au întrebat dacă
mi-a plăcut România și am răspuns cu sinceritate că da. Vântul a răspândit
steagul omului și atunci mi-am dat seama că era steagul revoluționar, cu o
gaură în mijloc.
Înainte
de a merge la hotelul meu, m-am dus în orașul de jos și mi-am cumpărat un
steag. În magazin, vânzătorul a spus că steagul costă 15 lei, dar când i-am dat
o bancnotă de 100 de lei, mi-a întors 90 și mi-a spus „Mulțumesc”. I-am
mulțumit și eu și am fost foarte fericit.
Când
m-am întors la hotel, am întâlnit un om de la Constanţa, care locuia într-o
cameră de șase paturi. Am ieșit împreună cu el și ne-am întâlnit cu prietenii
săi, care erau foarte generoși: m-au tratat cu sarmale la cină şi cu vin
fierbinte. Toți erau ca și prietenii mei şi am petrecut toată seara împreună.
Când
m-am întors la hotel, un grup de tineri vorbea tare în lobby. M-am alăturat și
a fost momentul în care l-am cunoscut pe tânărul meu prieten de la Timișoara.
În conversația cu ei am întrebat dacă aș putea merge cu ei dimineață, la parada
Marii Uniri, și au spus că da. M-am simțit foarte bucuros pentru asta și m-am
culcat la ora 2 dimineața, deși trebuia să ne ridicăm din pat la șase și
jumătate. Desigur, nu a fost suficient timp pentru somn, dar când m-am trezit
în dimineața zilei celei mari, 1 Decembrie, n-am simțit oboseala: eram foarte
entuziasmat.
La
scurt timp am pornit spre gară, unde erau deja mulți oameni. Am așteptat acolo
înainte ca grosul paradei să înceapă, iar oamenii se întorceau să-mi facă
fotografii cu steagul meu. Am avut și primele mele interviuri în acea zi: mai
multe grupuri de reporteri mass-media m-au intervievat mergând pe drum. Am vorbit
atât în limba română, cât și în limba engleză pentru ei.
Imaginea poporului
entuziasmat a fost uimitoare, în ciuda vremii de congelator. Toată lumea era
încântată. Parada a avut un drum lung și i-au trebuit câteva ore pentru a
ajunge în centrul orașului. L-am văzut pe președintele Iohannis acolo, înainte
de începerea paradei militare. La început, fanfara militară a interpretat
faimoasa melodie „Treceţi, batalioane române, Carpații!”, pe care deja o
cunoşteam și am auzit-o de mai multe ori în timpul paradei de dimineaţă.
Am
avut un loc bun de a urmări parada forțelor aeriene: a fost într-adevăr o
experiență foarte șocantă și de neuitat de a avea elicoptere și avioane trecând
pe deasupra capului, în special MiG-21, cu un sunet special, foarte rapid.
Am
părăsit hotelul la ora 18.30, în timp ce trenul meu era programat să părăsească
Alba Iulia la ora 22.38. Prin urmare, înainte de a merge la gară, am trecut
prin fața Universității și m-am bucurat de un festival minunat de muzică
populară românească și apoi de focuri de artificii fascinante. M-am simțit
într-adevăr mulțumit de tot timpul petrecut la Alba Iulia."
7.
...Oare Eminescu a fost om?
8.
15 Ianuarie. M-am trezit cumva la
ora cinci, nu de alta, dar m-am foit toată noaptea. Mi-am călcat cu atenţie
pantalonii şi cămaşa. Mi-am periat sacoul. Am două cravate, una neagră şi alta
verde. Verde sau negru? Verde, doar verdele e culoarea speranţei. Pentru negru
o să am destul timp. Mi-am făcut pantofii lună. Luna oare poartă pantofi? Dacă
poartă, sigur că sunt cu toc. Când primesc bursa o să trebuiască să-mi cumpăr
alţii, mai moderni. Musai. Am ochit ceva din piele, lângă Universitate. Poate
prind şi ceva reduceri. Ăştia de acum mi se par cam butucănoşi şi cam şi-au
trăit traiul. Mi-am pregătit cartea cu traduceri în chineză adusă de acasă. Am
pus un semn. Pagina 32. Oricum cei de aici nu vor înţelege nimic, dar nu mizez
pe asta. Mi-aş fi dorit ca să recit "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce
Românie" în original, dar încă nu am prea mare siguranţă... şi nu vreau să
risc. Poate, sigur la anul. Oricum am să punctez "Loumania" cu mare
atenţie. Ştiaţi că, în
chineză, "Loumania'' înseamnă a doua soră a Romei?
Am sosit la Galeria Alfa cu o
jumătate de oră în avans. Nu-i bai. Cineva de acolo încă spăla pe jos, nici
scaunele nu erau aşezate, aşa că am stat cuminte lângă uşă până când au început
să apară invitaţii.
Nu, de ce să mint, nu m-a invitat
nimeni în mod special, nici măcar nu mi s-a sugerat să fac treaba asta. Aşa am
simţit. Când a început festivitatea am simţit cum mi se taie picioarele.
Adriana stătea în primul rând şi butona de zor la telefon, cred că avea
comenzi. Sper că cei din audienţă să nu fi sesizat nimic din tulburarea mea.
Cât timp am citit nu s-a auzit nicio răsuflare. Dacă ar fi fost vară şi o muscă
s-ar fi aventurat să zboare pe acolo, cred c-ar fi fost asasinată. Ba mint. Am
auzit pe cineva tuşind de două ori. De emoţie era să sar peste o pagină, dar am
dus-o eroic până la capăt. Greu. Aplauze, priviri de admiraţie, cuvinte
frumoase. Nu vă sună ceva cunoscut? Ce noroc, m-a salvat, pentru a câta oară,
engleza mea. La sfârşit, cafea, multe sucuri şi prăjituri. Strângeri de mână şi
priviri admirative. Chiar m-am simţit important, de parcă eu eram cel
sărbătorit.
Când să plec, doamna Tincuţa,
custodele Casei Bacovia, m-a invitat să vizitez muzeul. Mi-a spus că e doar la
câţiva paşi de statuia lui Ştefan. Nu ştiam. Am acceptat cu bucurie. Cum să nu
accepţi două cadouri într-o singură zi? Am fost invitat să aştern câteva
gânduri în Cartea de Onoare care era pusă pe o măsuţă foarte joasă, fapt care
te obliga să te apleci foarte mult. Atunci mi-am dat seama şi eu că nu sunt atât
de scund pe cât credeam. Am aproape un metru şi şaptezeci şi cinci... Am
profitat de ocazie şi m-am aşezat într-un genunchi sub pretextul că îmi e mai
comod să scriu aşa. De fapt îngenuncheasem în faţa lui Bacovia, dar n-am vrut
să fie prea evident. Cred că nu s-a prins nimeni. Şi chiar dacă s-ar fi prins.
9.
Azi, la cantină, Rareş mi-a dăruit o
agendă nouă, una destul de mare, una de lux, probabil pentru că m-a tot văzut
cu micul şi vechiul carneţel căruia i se cam duceau coperţile. O adevărată încântare.
I-am mulţumit foarte frumos. Mi-a spus că n-am pentru ce, pentru că a primit-o
şi el la rândul său de la nu ştiu ce mătuşă care lucrează la o tipografie, şi
mai are încă zece identice. Mi-a propus să vedem Cetatea Neamţului, sâmbătă,
pentru că eram liberi şi nu riscam să lipsim de la cursuri. Am acceptat cu bucurie. O
să am ce să le povestesc alor mei. Nu se simţea prea bine, tuşea încontinuu şi
a plecat imediat să-şi ia ceva de la farmacie.
Când am ajuns în cameră am început
să transcriu imediat pe noua agendă:
Nín jiǎng
yīngyǔ ma? = Vorbiți în engleză?
Nín néng
bāngzhù wǒ ma? = Mă puteți ajuta, vă rog?
Shì = Da
Bùshì = Nu
Qǐng = Vă
rog
Nín hǎo! = Bună
ziua!
Zǎoshang
hǎo! = Bună dimineața!
Wǎnshàng
hǎo! = Bună seara!
Wǎn'ān! =
Noapte bună!
Eicháng
gǎnxiè! = Mulțumesc mult!
Dǎrǎole =
Mă scuzați!
Wǒ è le = Mi-e
foame.
Wǒ kě le =
Mi-e sete.
Wǒ lèi le =
Sunt obosit.
Wǒ bìng le
= Mă simt rău.
Rènshí nín
zhēn gāoxìng = Mi-a făcut plăcere să te cunosc.
Zàijiàn! = La
revedere!
Wǒ yāoqiú
tuì kuǎn! = Îmi vreau banii înapoi!
Zhè tài nán
chīle! = Mâncarea asta are un gust de rahat!
Zhè tài nán
hēle! = Această băutură are gust de pișat!
Dāngxīn! =
Ai grijă!
... O şi cât mai am, de o să mă doară mâna trei zile. Oare am să reuşesc vreodată să traversez oceanul ăsta
plin de cuvinte?... Yuguo, Yuguo, nici măcar tu nu ştii la ce galeră ce te-ai
înhămat!...
Trezeşte-te! Mâine pleci!... Chiar pleci?
10.
Scoală-te, Yuguo, scoală-te şi hai
să mergem la o băută!
La un vin răzăşesc!
Domnul
Eminescu?!
(Era să
zic în carne şi oase.) Întocmai, fiule. Nu pune întrebări inutile. Câteodată
vedetele îşi mai vizitează şi fanii. Hai, înfofoleşte-te! Aici când bate vântul, bate!
Unde
mergem, domnule Eminescu?
Ia nu mă
mai domni, că mă doare dovleacul. La băute, că de bibliotecă sunt sătul. M-a
lăsat iar Veronica cu ochii în soare şi nici Ion nu e prea de găsit. S-a apucat
iar de fugărit vădanele prin uliţi. Iar de japiţa aia de Caragiale nici nu
vreau să aud, de când cu
coarnele alea... Tu ai ceva
prin buzunare?... De ce ai
ochii aşa de mari? Tu înţelegi
ceva româneşte sau ce?
Câţiva
firfirici.
Bun.
Ajung. Dacă n-ajung, mai luăm şi pe datorie. Aici sunt cunoscut de toţi drept
băiat bun, chiar şi de analfabeţi. Nici câinii nu mă latră.
Pe mine mă
latră. Mai alaltăieri mi-au sfâşiat un palton nou-nouţ. N-aţi putea să puneţi o
vorbă la noul Primar? Nu toată lumea are bani ca să se plimbe cu
taxiul.
Celebritatea
se câştigă greu. Până atunci, poartă şi tu o vergea cu tine.
Acum sunt
telefoane cu tot soiul de alarme, chiar şi anti-câini.
Mda...
Auzi, tu, Yuguo n-ai să-mi împrumuţi o călimară cu cerneală. Vreau să ajung cu
scrisorile până la zece. Până luni ţi-o dau înapoi.
Nu
folosesc decât pixuri.
Ce-s alea?
Asta e.
Aha.
Foarte practic. Nici nu rişti să te pătezi. Un chinez a inventat chestia asta?
Habar
n-am. Dacă vreţi pot să vă cumpăr un bax. Cu hârtia de scris cum staţi?
Drept
să-ţi spun, n-am avut până acum un prieten chinez. Albanez, da, dar chinez nu.
Sincer să fiu, stau cam prost cu timpul. Ştii, uneori mă gândeam să-mi angajez
un secretar. Am auzit că se practică la case mai mari.
Şi cine vă
opreşte?
Ministerul
de Finanţe.
Pentru
dumneavoastră, domnule Mihai, lucrez şi pe degeaba,
şi flămând. 24 din 24.
Păi cam
aşa am muncit şi eu toată viaţa. Pentru mâncare nu trebuie să-ţi faci prea
multe griji. Aici, în Moldova se fac pomeni multe. Lumânări, şuncă, sarmale,
cârnaţi, colivă, ţuică.
Totul e să te ţină boaşele şi ficatul.
Aşa e. Cam
multă risipă.
Înlocuieşte
cuvântul risipă cu dărnicie.
Înlocuiesc
cuvântul risipă cu dărnicie...
Şi astea două sunt sinonime?!
Numai când
vrei. Scriitorii de la voi tot aşa sunt trataţi ca şi ai noştri?
După ce mor
sunt trataţi foarte bine, chiar excelent. Cei mai mulţi sunt făcuţi cetăţeni de
onoare şi cam asta e tot cu ce se aleg.
Nu ştiu de
ce nu mă mir de prafurile astea de pe tobă. Te ridici odată sau ce?
Domnule
Mihai, mai degrabă ne plimbăm prin parc, la aer curat, chiar dacă e puzderie de ciori. Poate îmi mai povestiţi câte ceva despre cum aţi scris
Luceafărul.
Pe
genunchi.
Unii de pe
aici zic că v-aţi închis într-un cub de gheaţă preţ de câteva luni şi acolo...
Fraieri.
Toată lumea ştie că sunt alergic la frig şi fitile.
Am probleme
de dragoste. Am cunoscut pe cineva pe nume Adriana. Poate îmi daţi ceva
sfaturi.
Fă ceea ce
simţi. Alearg-o până te prinde ea. Alte sfaturi n-am. Şi eu sunt un perdant. Te ridici odată Yuguo, te ridici?
Mai bine
tragem o fugă până la Iaşi. Mai punem câte o proptea de fier la teiul tău din Copou,
că ai tăi nu prea-şi găsesc timp pentru fleacuri din astea.
Îţi şterg de praf doar tablourile.
Mă laşi?
Ce tot frânezi? De ce, Yuguo?
Ce fel de fan îmi eşti? Nu vezi că-mi iau foc
creierii?
Mai înainte
de a fi fan, eu sunt
minor, domnule Eminescu,
de aia. N-o să-mi dea
drumul să intru cu dumneavoastră în crâşmă.
De azi
înainte risc să-mi pierd încrederea şi în marele popor
chinez. Auzi, e
adevărată chestia aia că, prin secolul trecut, aţi fi ucis toate vrăbiile de pe
la voi?
Pe vremea
lui Mao, da. Miliarde, da. Nu-mi face plăcere să discut despre asta.
Ce
subiect!... Deci nu numai la noi sunt domnitori dobitoci.
Putem bea
un ceai negru la Covrigărie.
Nici nu e asa de scump. Fac eu cinste cu poale-n brâu.
Ha, ha, ha!
Chiar că mă întristezi, Yuguo. Să
n-ai niciodată încredere într-unul care bea apă caldă. Adio! Oferta rămâne valabilă.
Care din
ele?!
Toate. Vezi
că îţi sună nu ştiu ce.
11.
Rareş mi-a dat telefon aseară că nu
mai poate să meargă cu mine la Cetatea Neamţului. L-a doborât gripa.
Mi-a propus să amânăm. Nicio problemă, mă descurc singur, man! Sănătate
şi să ai grijă de tine. Şi tu să ai grijă de tine, man, mi-a spus. N-ai
tu grijă, i-am spus, fă-te bine până luni. Mai vorbim, man. Mai vorbim,
da. Ciao!
Schimbare de plan. Mi-am pregătit în
fugă rucsacul. Nici nu mai ştiu ce am pus în el. Am apucat să-mi iau biletul de
tren în ultimul moment. Până la Paşcani. De acolo până la Târgu Neamţ văd eu ce
şi cum. În vagon e cam frig şi toaleta e un adevărat
coşmar. Îl întreb pe "naşul" câte staţii sunt până la Paşcani. Se
uită la mine ca la o fantomă şi zâmbeşte tâmp, apoi mormăie ceva într-o limbă
nemaiauzită de mine. Nu ştie boabă de engleză, dar are o privire de om bun şi
se vede că vrea cu adevărat să ajute chiar dacă n-are cu ce.
Îi mulţumesc frumos, cu toate că am rămas cam nelămurit.
Chiar şi aşa, în semiîntuneric, peisajele sunt
fantastice. Păcat că totul e cam dărăpănat, dar asta adăugă un plus de poezie:
"Sunt
cu ceară picurate/ Filele-n bucoavna mea,/ Dar citesc, cum pot, în ea./
Spune-acolo de-o cetate/ Care “Neamțul'' se numea/ Și-au zidit-o, spune-n
cronici,/ Nemți, germani sau teutonici./ E ruină azi de veacuri./ Unde-o fi?
Vezi asta-i greu!/ Cine credeți că sunt eu/ Ca să știu atâtea fleacuri!''
Dacă şi Coşbuc, cât era el de patriot şi de mare, avea ceva dubii în privinţa situării Cetăţii
Neamţului, eu cu atât mai mult. Dar îi dau cumva de capăt şi singur. Mai încerc să întreb în dreapta şi în stânga nişte femei îmbrobodite
care îşi fac cruci din cinci în cinci minute şi se închină la stâlpii electrici de pe drum, ba chiar şi-un călugăr bătrân
cu ochelarii sparţi, însă bariera limbii rămâne una invincibilă.
Ura! În vagon s-a dat drumul la
căldură şi de la frigul de adineauri s-au făcut vreo 35 de grade. Mă toropesc.
Sper să nu adorm şi să trec cumva de Paşcani. Adorm şi o visez pe Adriana. E în
costum de baie, mănâncă leneş dintr-o banană şi freacă pe spate o maimuţă... Mă trezesc plin de transpiraţie şi cu gândul la Mălina. Prin vagon trece o ceată de cheflii care se agită
şi strigă de zor ''Paşcan-Paşcan''.
Mă uit pe geam şi văd o gară înaltă învăluită în ceaţă. ''Paşcan-Paşcan, Paşcan-Paşcan!''...
Trenul porneşte uşor. ''Paşcan-Paşcan, Paşcan-Paşcan!''... ''Paşcan-Paşcan, Paşcan-Paşcan!''...
Intru în panică, îmi apuc rucsacul c-o mână şi fug
spre uşi. Apăs ca nebunul pe butonul verde. Trenul începe să prindă
viteză. Ta-na! Uşa se deschide. Sar. Mă rostogolesc ca Jet Li. Mă lovesc cu capul de ceva tare, probabil o bornă kilometrică. Mor instantaneu. Chiar mor? Înainte sau probabil imediat după ce-am murit, îmi aduc
aminte că mama mi-a trimis un mesaj că vine în România împreună cu tata, peste
câteva zile, ca să mă vadă
şi apoi să plecăm împreună în vacanţă acasă... Vroiau să-mi facă o surpriză, dar s-au gândit că,
năbădăios cum mă ştiu, să nu le fac eu una şi să fiu dat lipsă la apel.
''I
am a student in Bacău ... and I love Romanian culture and literature ... Today
I am here to celebrate with everyone. Happy Birthday Romania! I wish Romania
and the Romanians people to have a good future! La rev...''
Tne End. Jiéshù. Sfârşit.
Nota Autorului:
Yin Yuguo (2002-2019) avea doar 16 ani şi absolvise în
2018 liceul în China. Dragostea lui pentru Eminescu şi pentru cultura
românească l-au făcut să opteze pentru Bacău, în septembrie 2018, ca student la
clasa pregătitoare de la Facultatea de Litere a Universităţii Vasile Alecsandri.
S-a făcut rapid remarcat pentru pasiunea lui arzătoare pentru limba română şi
valorile culturale ale ţării noastre, stârnind deopotrivă simpatia colegilor,
profesorilor şi elitei intelectuale a urbei. Pe 26 ianuarie 2019 moare subit în
urma unui stupid accident feroviar în gara Roman. În luna februarie se întoarce
însoţit de părinţi în ţara natală, într-o urnă cu cenuşă... Autorităţile locale
au demarat demersurile pentru declararea lui post-mortem ca cetăţean de onoare
al oraşului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu