Motto:
“Ce minunat
orăşel e Toulouse-ul în mai!/ Încǎ mai poartǎ nostalgia
umbreluţelor de dantelǎ şi a demodatelor pǎlǎrioare de pai...”
L
A U R E N Ţ I U B U D Ă U
CĂPRIOARA MECANICĂ
Personajele:
Éloise
– 43 de ani
Hubert
– 34 de ani
- 2013 -
SCENA 1
(Éloise,
Hubert)
O mansardă total atipică.
ÉLOISE
(veselă): Salut, Hubert!
HUBERT: ...
ÉLOISE: Salut, salut, “frate” Hubert!
HUBERT
(cu jumătate de gură):
Salut!
ÉLOISE: Doamne! Iar ai privirea
aceea... Mǎ termini! Ce-i
cu schema asta de urs morocănos?! Surprinde-mǎ!
HUBERT
(izbucnind): De ce-ai întârziat, iubito?...
Éloise, mă
auzi? Uitǎ-te-n ochii mei mari, încercănaţi,
Éloise!
ÉLOISE: Ce-ai mai aflat?! Ce
mai ştii?! Ce-ai mai descoperit?!... Cum, nu îţi aminteşti, Hubert?! Imposibil. Pe vremea asta chiar şi taxiurile Deluxe fac aproape dublu
ca timp...
Pariu? N-am întârziat deloc, tristule; chiar am venit mai devreme cu un sfert de ceas. (îşi
scutură pelerina udă pe hol) Am venit mai devreme cu un sfert de ceas,
exact, dar exact aşa cum ţi-am promis? (iritată) Am
venit? Am venit! Pe
bune! E un record
notabil, nu? Să vii pe
jos, tocmai de la Place de la Duchesse, în numai douăzeci
şi
trei de minute, e un
adevărat record. Data trecută am făcut aproape douăzeci
şi
şapte de minute, cu toate
că era o zi absolut remarcabilă, cu toate cǎ aş fi
putut sǎ mǎ bucur mai mult, mult mai mult de prospeţimea ei nesperată. Crede-mǎ, nu sunt o
plantǎ de serǎ, nu sunt o plantǎ de apartament!...
HUBERT: Sǎ zicem… Ce veşti proaspete ai adus? ...E vreo speranţă?
Mai e loc pentru vreo
speranţă?
ÉLOISE: Şi în groapǎ mai e loc
pentru o speranţă,
ba chiar pentru vreo două,
gelosule. Spuneai cǎ ştii... “Sǎ vedem... Sǎ mai aşteptǎm.. Sǎ mai încercǎm....”
Aceleaşi,
aceleaşi
rǎspunsuri seci, din păcate,
iubi... Trebuie să
avem răbdare, mult mai multă răbdare. Una infinită. Unele
cupluri au avut de aşteptat şi câte zece, cincisprezece, douăzeci de ani... Nu te
bosumfla. Trebuie să mai
“lucrăm intens”... N-ai renunţat, sper, la
tehnica tradiţionalǎ, la pescuitul cu râme şi vermişori, nu-i aşa?
HUBERT: Mda… Ce porcărie
interminabilă! Sper că
ginecologul ăla tembel, aiuritul ăla flocos, n-a mai încercat să întreprindă nimic
din cǎcǎţeii lui roz
în afara procedurii standard... Sper c-a folosit
mǎnuşile lui sterilizate, sper
că n-a mai încercat să te pipăie la nesfârşit...
ÉLOISE: De papă-lapte ăla de Antoine vorbeşti?! Ce irosire de imaginaţie! Lasǎ-l!
E total inofensiv,
iubitule. Crede-mă! Sǎ-l vezi cum se face
ca un homar fiert când îmi spune, cu o voce extrem de sfâşiatǎ, sǎ mǎ pregǎtesc
de consult şi eu mǎ prefac cǎ nu înţeleg absolut nimic... E plecat pentru
câteva luni, pentru un schimb
de experienţă la Tokyo. E dus. S-ar putea să rămână pe acolo.
Definitiv.
HUBERT: Mare pagubǎ. Crezi cǎ ǎia
n-au pǎmpǎlǎii lor permanenţi?
Nu cred c-am să reuşesc
să-i duc dorul. N-aş
vrea sǎ ne întâlnim, vreodatǎ, pe stradǎ cu el şi sǎ trebuiascǎ sǎ-l salut
respectuos ori sǎ-i strâng mâna aia... Mi-ai cumpărat ţigări?
ÉLOISE: Ţâfnoasa de Madeleine nu prea mai vrea să dea la bucată, zice că i-e frică de noile
amenzi. S-au schimbat şi inspectorii pe care-i ştia...
HUBERT: Ce treabă am eu cu
baborniţa, cu fornăita aia
umflată
de pe colţ?
(agresiv) Mi-ai cumpărat sau nu ţigări?
ÉLOISE
(îi aruncă
pachetul
de Gauloises): Eşti cam ciufut azi! Ce ai?!
Ce dracu’ mai
ai?! Să ştii că nu m-am
tăvălit cu nimeni, nici măcar cu mine însămi... Clar?
HUBERT: Nici eu. N-am ieşit de
aici de cinci sǎptǎmâni. Atât,
atât de cuminte, de când te cunosc, n-am fost nici măcar în burta mamei.
ÉLOISE: Da, da! Fǎrǎ discuţii
interminabile despre mame, despre bietele noastre mame pe post de capre
ispǎşitoare. Clar? Mǎcar azi nu vreau sǎ sughiţe... Aşa îmi trebuie dacǎ m-am
încurcat cu un puţoi, dacǎ l-am luat de crescut… Să nu îndrăzneşti să mă mai jigneşti, să nu îndrăzneşti să ne
mai faci curve. Ai înţeles? (îl trage de păr)
HUBERT: Éloise, scumpo! Nu cunosc termenul. Defel.
Îmi este complet străin. Ce
sunt licenţele, ce sunt cuvintele astea buruienoase?
ÉLOISE: Hai, hai! Să nu îndrăzneşti să
o negi! Chiar dacă n-ai
îndrăznit s-o zici, ai gândit-o. Simplu. Nu-i
aşa c-ai gândit-o? Să nu-mi spui că n-ai gândit-o!
HUBERT: Éloise!!!
ÉLOISE: Ce te macinǎ? Iar ai privirea aceea care prevesteşte ceva. Ai
gândit-o sau nu, Hubert? (îl trage şi mai
tare de păr)
HUBERT: Nu fi ridicolă! Ştii bine că
parazitul tău
preferat n-a avut cum
să se
gândeascǎ la aşa ceva. A avut mintea ocupată
cu nişte lecturi foarte interesante.
ÉLOISE: Nu ştiu.
HUBERT: Crede-mă! Toată ziua am citit Goethe. Goethe,
Goethe
şi iar Goethe!
ÉLOISE: Ai
trecut frontul de la ruşi la nemţi. Trădătorule… Ăsta da progres
materializat!
HUBERT: Da’ de unde, în ultima
perioadǎ am fost foarte preocupat de Linia Maginot, n-am avut cum să mă gândesc la ceea ce spui,
la ceea ce insinuezi
că m-am gândit, pentru că eram concentrat total asupra lecturii,
asupra “eventualelor” sensuri…
Da, da, absorbit. Total, înţelegi? Pentru mine eşti o sfântă.
Una de top.
ÉLOISE
(înmuiatǎ): Hai, hai! Pentru mine eşti un om, doar un bonom. Unul foarte special.
Unul cu un milion de defecte şi cu o singurǎ calitate. Primul şi ultimul
exemplar de
Homo sapiens neanderthalensis din viaţa mea. Singurul care cred că mă interesează cu
adevărat ca mascul alfa.
HUBERT
(pluseazǎ): Şi tu pentru mine eşti la fel, Éloise. O sfântă foarte interesantă.
Foarte exemplarǎ. Foarte complexǎ. Foarte, foarte darnicǎ.
ÉLOISE: Mai spune-o o datǎ!
HUBERT: O sfântă foarte, extrem de
interesantă. Una foarte dulce. Da, Éloise.
Una necanonizatǎ, desigur... "Verweille doch! Du bist so schön!"[1]
ÉLOISE: Şi atunci, dacǎ
vrem sǎ pǎstrǎm clipa asta care ni se pare frumoasǎ, de ce trebuie sǎ ne certăm tot timpul ca nişte tembeli, ca nişte muşte călăritoare lipsite de cap?! Ce rost?! De ce trebuie
sǎ ne ştie toatǎ strada, tot cartierul?! Nu te înţeleg, Hubert! De ce arunci în stânga şi în dreapta cu
scursuri fetide, cu mizerii
care put, cu miasmele egoismului tǎu?
HUBERT: Aşa ţi se pare,
”dragă”, că fac, cǎ manevrez
“împuţiciuni”?
ÉLOISE: Bineînţeles, iubitule, bineînţeles! Am
un nas foarte fin, foarte la locul lui, care detecteazǎ foarte prompt
“inutilitǎţile”... Şi apoi
“nu mi se pare”, chiar o faci foarte demonstrativ,
aproape studiat!
Mai ales de când ai fost pus pe tuşǎ...
HUBERT: Te înşeli groaznic! N-am
fost pus pe tuşǎ, am renunţat singur la ceva ce nu-mi convenea, la ceva ce nu
mi se potrivea deloc. Nu e cazul sǎ-mi reaminteşti. Ştii cǎ sunt deschis la
orice provocǎri, la tot soiul de propuneri bizare. Cred cǎ sunt fǎcut pentru
lucruri mai mǎreţe decât slujba aia de rahat la care trebuia sǎ stau drepţi
toatǎ ziulica şi sǎ dau din cap ca un papagal cu cravatǎ... Ai fost, eşti singura femeie din viaţa mea. Înţelege-mǎ!
Sunt dependent de pǎrul tǎu, de mirosul tǎu, de coapsele tale falnice, de banii
pe care-i câştigi cu ţârâita din meditaţii; pânǎ şi de uzata poşeta ta
aiuristicǎ cu ciulini verzi.
ÉLOISE: Gagiu’, nu sunt
ciulini, sunt edelweiss!
HUBERT: Edelweiss?!
ÉLOISE: Flori de colţ,
ignorantule, flori de colţ, nu flori care se pun la colţ!
HUBERT: Ha,
ha! Şi atunci dacǎ sunt aşa cum spui tu, flori de colţ, de ce scrie pe ele edelweiss?!
ÉLOISE: Pentru cǎ aşa spun
nemţii şi austriecii la floarea asta inaccesibilǎ: edelweiss. Pentru ei e simbolul iubirii neîntinate, simbolul
puritǎţii veşnice. Cândva, din râvna neostoitǎ de a o culege pentru iubitele
lor, piereau anual 20-30 din cei mai puternici şi chipeşi bǎrbaţi ai Austriei. Ăia,
da, bǎrbaţi adevǎraţi nu ca refuzaţii la export ai noştri! Au un adevǎrat cult
pentru floarea asta extrem de rarǎ.
HUBERT: Edelweiss,
ne-edelweiss, dacă aş afla, Éloise, că te-a atins cineva, fie
chiar şi cu un
singur deget; că te-a
mângâiat, chiar şi accidental, chiar şi numai pe obraz; aş fi în stare să omor
într-un mod foarte spectaculos şi definitiv pe toţi bǎrbaţii adevǎraţi de care
pomeneşti.
ÉLOISE: Idem. Şi eu sunt
dependentǎ de cureaua ta plinǎ de capse şi sirene, de perciunii tǎi rǎvǎşiţi,
de puerilele, crizele tale repetate... Jură pe Biblie că e exact, că e întocmai aşa cum o spui.
HUBERT: Éloise,
doar ştii că sunt ateu, unul convins. Unul marxist... Ce folos?! De ce forţezi nota? Cum să jur pe ceva în care nu
cred nicio iotă?!
ÉLOISE: Te-am prins! Doar n-ai
vrea sǎ juri pe un pantof scâlciat sau pe robotul de bucǎtǎrie?! Cu atât mai mult... Juri odatǎ sau nu?
HUBERT: Mamǎǎǎ care faci gogoşi!
Iartǎ-mǎ, prietene, iartǎ-mǎ Karl! Sper cǎ nu e un sacrilegiu, “Edelweiss”... Pe Biblie? ...Insişti? ...Chiar
pe Biblie?!
ÉLOISE: Da, doar nu pe Capitalul
prietenului tǎu imaginar, pe Mersul Trenurilor ori pe agenda mea cu reţete de
sushi. Pentru tine
nu e decât o simplă carte fǎcutǎ din celulozǎ
reciclatǎ. Ca
şi Marx, dealtfel, neamţul ǎla pe care-l consideri plictisitor şi din care,
totuşi, citeşti foarte conştiincios de dimineaţǎ pânǎ-n searǎ, pân-se face
primǎvarǎ... Pentru mine e
totul, domnule Antifaust... Juri sau continui sǎ mǎ
înjuri?
HUBERT: Bine, jur... Jur! Jur!
JUR!!!... Te-ai calmat? Te-ai potolit? Eşti mulţumitǎ, acum?
ÉLOISE: Foarte.
Pentru moment, da. Total. Existǎ numai un singur mod în care pot sǎ ţi-o
demonstrez. Unul clasic.
HUBERT: De acord... Care
spuneai cǎ e calitatea mea? Sper cǎ nu mi-e absenţa?
ÉLOISE: Acel lucru care mie
îmi lipseşte total.
HUBERT: Ceee?!
(aprinde o ţigarǎ invers)
SCENA 2
(Éloise)
Un confesional cu elemente excesiv de
gotice.
ÉLOISE
(şoptit): Binecuvântează-mă... Tot eu! Da, tot eu sunt! Da,
da, “nebuna aia rea de ieri”, “vorbăreaţa”,
“mahalagioaica”; mai nou, din necunoştinţǎ de cauzǎ, mi se mai spune şi
Edelweiss.
“Nebuna de profesoară”,
da!... Şi ce, ce dacă am fost şi ieri şi alaltăieri şi
toată săptămâna trecută?! Asta-i bună!!! Doar nu e cu abonament…
De ce să fiu scurtă, foarte
scurtă când pot sǎ fiu lungǎ, foarte lungǎ,
aproape interminabilǎ?! Nu pot sǎ vii cu un
rezumat, cu un referat al pǎcatelor la duhovnic; totul trebuie depǎnat,
despicat pe îndelete, pus cap la cap, dezbǎtut, analizat...
De ce, de ce să mă duc la
un psiholog care, la rândul
lui, se duce şi el să fie “pshihologit” la un alt psiholog? Doar nu sunt dusă cu
pluta. Numai cei care
simt că încep s-o ia razna se duc călare la psiholog. Eu nu
fac parte, padre, din liga asta,
nici nu simt c-o iau razna ori că-mi filează lampa
de imagine sau de sunet;
numai că vreau, odată şi odată, să mă lămuresc... Da, da, o lămurire definitivă asupra rostului
acestei vieţi de mizerie, asupra acestei vieţi de
cǎcat, asta caut. “Cǎcat”
nu e un cuvânt prea frumos?! Scuze, sǎ-l înfrumuseţǎm atunci!
Nu
ştiam cǎ la confesional nu trebuie sǎ exprimi, înainte de toate, adevǎrul. Şi,
Adevǎrul, de cele mai multe ori, nu este taman unul tocmai frumos... Sunteţi duhovnic sau manager? N-aţi predicat la
amvon că trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu doar
în Biserică şi nicidecum în păduri, nu în prăpăstii, nu în lanurile de mac,
de cânepă indiană ori de năut? De ce ar trebui
să-L caut, musai, într-un cabinet psihologic? Ce interes aveţi?
N-aveţi
niciunul?
Nu e rudă cu dumneavoastră, nu luaţi procente? Sigur?
Bine, atunci am să vin de câte ori o să am eu chef şi o să mă simt
cu sufletul încărcat. Da, da, ca un creştin regulamentar şi
foarte pragmatic...
Şi ce?! Ce dacă mai sunt şi alte suflete care vor să se
destăinuie? Treaba lor. Chestie de orar. Să aştepte cuviincios la rând. Dacă am învăţat ceva din viaţa asta de...
până acum e că trebuie
să-ţi aştepţi cuviincios rândul. La orice, chiar şi la
fericire, chiar şi la amputare. Foarte
cuviincios... Calm! N-am văzut încă pe nimeni îmbulzindu-se în spatele
meu, în afara celor două babe de la lumânări care îşi fac veacul pe aici ca să mai facă niscaiva
economie la facturile de
încălzire de acasă... Ce vorbă e asta, tataie?! ...Da, încep! Încep!
Binecuvântează-mă, binecuvântează-mă, Părinte, căci
am păcătuit! Am spus odată că-mi pare rău. Sincer. Sigur,
desigur că-mi
pare rău.
De ce sǎ nu-mi parǎ rǎu? Da, da, pânǎ la al şaptelea cer şi înapoi. Îmi pare
foarte rǎu, dar nu prea regret... Am făcut de toate, cu mare bucurie şi osârdie, de nenumărate ori; numai
două lucruri nu... Nu, nu. Categoric. Sincer. Sigur nu... Nu am ucis pe nimeni şi nu mi-am înşelat
bărbatul. Punct. Crimǎ - nu, desfrânare – nici
atât. De fapt, dacă mi-aş pune puţin capul la
contribuţie,
cred că aş fi în stare să
şi ucid, numai ca să nu-mi înşel bărbatul. E
atât de pârlit încât eu îi sunt singura bogǎţie. De altfel, o recunoaşte şi el,
dar foarte rar, doar atunci când simte că mă pierde...
Nu-l cunoaşteţi, n-aveţi de unde să-l cunoaşteţi.
A lucrat, acum nu mai lucrează nicăieri. Din principiu,
pânǎ gâseşte ceva conform pregǎtirii sale aberante... De ce vreţi sǎ mǎ trageţi
de limbǎ? De ce sǎ mǎ-ntrebaţi?! Care e rostul acestor “nevinovate” întrebǎri? Exclus.
Nu,
nu-l cunoaşteţi, n-aveţi de unde sǎ-l cunoaşteţi. În niciun caz. Nu,
nu e de aici din oraş. Nu,
nu e de nicǎieri. E atât de
pur şi de bun încât, pe lângă el, mă simt numai vrednică de aruncat pe toboganul
iadului, în flăcările lui cele mai înalte; acolo unde temperaturile depăşesc
dupǎ aprecierile unora,
în mod obişnuit, 2.000 de grade Celsius. Nici cele mai pure,
nici cele mai speciale
oţeluri nu le rezistă, nu au cum să reziste la această
temperatură...
Nu, nu e soţul meu, conform canoanelor
religioase; logic, n-are cum să fie bărbatul meu şi asta e mai tare
decât a fi soţul meu cu acte şi cununie. Bunǎ, nu?! ...Alo! De ce să mă arătaţi cu degetul
la predici?! Nu pot să-l
târâi în faţa altarului pentru că e ateu. A-T-E-U! Foarte convins. Nu
cunoaşteţi termenul?! Ce-i aşa greu de-nţeles? Aşa a fost crescut, aşa a fost educat. Aşa cum şi eu
sunt o ultra-religioasă. Foarte convinsă. Foarte educată... Cum?
Care e problema mea? Care e problema mea?! Na-ţi-o bunǎ! Pentru asta am venit aici, ca să aflu... Aţi adormit?! ...CARE
E PROBLEMA MEA?!!! ...De fapt, care e problema dumneavoastrǎ?!
SCENA 3
(Éloise, Hubert)
Aceeaşi
mansardă atipică.
HUBERT: Liberation?!
ÉLOISE: Da. Ce e cu faţa asta
lungǎ de berbec? Ăsta e
ziarul pe care mi l-ai cerut atât de insistent, nu-i aşa?
HUBERT: Nu mai contează... Tot o fiţuică abjectă până la
urmă.
ÉLOISE: Ce, voiai să-ţi iau Pif
sau Internaţionala Socialistǎ, puiule?! Prrr! Să ştii că şi Liberation are Mică publicitate, să
ştii că şi în Liberation se găsesc gârlă anunţuri cu oferte de muncă pentru
disperaţi...
HUBERT: Serios? Ce ignorant... N-am ştiut!
ÉLOISE: Am spus ceva nepotrivit, ceva
nepoliticos, Hubert?
HUBERT: Da’ de unde! Tu vorbeşti
în ode şi eu trebuie
să-mi muşc până la sânge limba... Tu scoţi numai perle standard pe gură, numai
vorbe de duh; tu scoţi
numai mărgăritare... Tu niciodată nu eşti în stare, nu poţi să spui ceva
nepotrivit, tu eşti perfecţiunea întruchipată, “Edelweiss”! Tu...
ÉLOISE: Éloise!
HUBERT: Da.
ÉLOISE: Da, ce?
HUBERT: Da, adică da.
Adicǎ tu.
ÉLOISE: Înceteazǎ. Nu mă mai lua la mişto. Mǎ
simt. Să ştii că
proasta din faţa ta ar face tot ce-i stă în putinţă ca să te facǎ nefericit, dacǎ asta
te-ar putea face cu adevărat
fericit, dar trebuie
să-ţi aduci şi tu partea de contribuţie. Aia minimală,
aia nasoală. Nu putem sta
zilnic în colivia asta ca o pereche de peruşi şi să divagăm interminabil despre
capse
ori
şireturi.
HUBERT: Ale cui? Eu unul port fără!
ÉLOISE: Hubert! Faptul că te-au dat afară cretinii ăia n-a fost decât o simplă întâmplare,
o combinaţie nenorocită
de factori. Crede-mă. O
iei prea, prea personal. Oricând poţi să ţi-o demonstrezi, să le-o demonstrezi
tuturor că s-au înşelat, cǎ eşti foarte bun, cǎ
eşti extrem de capabil.
Oricând poţi s-o iei, fǎrǎ remuşcǎri, de la capăt. Eşti
un adevǎrat vulcan.
HUBERT: Da. Unul stins.
ÉLOISE: Ai doar treizeci
şi
patru de ani,
cu nouǎ mai puţin decât mine...
Poţi sǎ recuperezi, sǎ te reîntorci la start cu
chiloţii schimbaţi. I se poate întâmpla oricui. Nu e absolut nicio ruşine. N-ar trebui sâ-ţi
faci inutile procese de conştiinţǎ. N-ai depăşit decât cu un an vârsta cristică.
HUBERT: Cea cristică, da; cea critică, nu, încă nu... Eşti tare bună la teorie,
madam Furlifus. Imbatabilǎ
chiar. As. De ce doreşti cu atâta asiduitate să mă schimbi? Credeam că-ţi plac aşa cum sunt.
ÉLOISE: Nu suntem îngeri, chiar dacă,
din când în când, ne place s-o credem. Din când în
când, trebuie să ne
mai şi hrănim, şi nu doar spiritual, înţelegi?
HUBERT: Câtă dreptate
ai, muzo. Până şi minunaţii
porumbei
ai pǎcii se hrănesc,
până şi minunaţii porumbeii ai pǎcii se
găinăţează. Puah! Până şi porumbeii ai
pǎcii fac ouă, iar din ouţele porumbeilor pǎcii
ies puii vii ai porumbeilor pǎcii care, la rândul lor, trebuie sǎ fie hrǎniţi
sistematic...
Ce prozaic, Edelweiis a mea, ce prozaic! Total prozaic!
ÉLOISE: Eşti cinic!
HUBERT: Nu sunt cinic. Sunt exact!
Sunt
idealist! Sunt clinic! Sunt
francez! (patetic) “C'est la lutte finale/ Groupons-nous,
et demain/
L'Internationale/
Sera le genre humain..”[2]
ÉLOISE: De ce interpretezi
Internaţionala? De ce
o reinterpretezi?
HUBERT: Aşa ţi se pare,
cǎ am faţǎ de interpret?!
ÉLOISE: Ce facem, o luăm de la capăt?
HUBERT: Continuăm.
(imitǎ un gong) Actul
al doilea!
ÉLOISE: Scena întâi: “Un copil nu se creşte cu teze şi antiteze!”
HUBERT: Dar cu ce?! Cu piuneze, asta vrei sǎ
insinuezi??
ÉLOISE: Cu pâine albă ori neagră. Simplu.
HUBERT: Touché, Pussy
Cat! Touché! Extraordinar! N-am ştiut,
CMSS-istule! Da, da, faci parte din Consiliul Marelui Sistem al Supravieţuirii.
Eşti un adevǎrat ghid al medierii crizelor domestice în evoluţie. Eşti o
adevǎratǎ institutoare. Una de rasǎ. Ai o bulinǎ albǎ! Poţi sǎ ţi-o pui cu
mândrie la reverul tǎu generos. Cu adevǎrat faci parte din Sistem, din Marele
Sistem Centralizator.
ÉLOISE: Gârlǎ, frate, gârlǎ! Curg,
curg! Uită-te şi tu
câte anunţuri de angajare. Maximum trei. Uită-te şi tu câte oferte tentante. Maximum una. Ah, ce zile frumoase am
apucat! Calm! Ar fi
putut să fie şi mai rău.
HUBERT: N-am de gând să mă specializez în ştersul
babalâcilor la fund.
ÉLOISE: Curaj! Trebuie sǎ
începi de undeva. Doar n-ai vrea sǎ trişezi, sǎ-i speli doar pe faţǎ.
HUBERT: Nu mă dau în vânt după cei atinşi de aripile
duhului Alzheimer... Ai înţeles?
ÉLOISE: Ia-o uşor. Uite, ăsta din josul paginii chiar sună
tentant: “Căutăm tânăr ambiţios, inteligent şi prezentabil pentru manevrarea Iepurelui Mecanic pe domeniul Krauss. Se cere seriozitate şi discreţie.”...
Ce naiba e Iepurele Mecanic ăsta?
HUBERT: Imposibil să nu fi văzut vreodată chestia asta la
televizor. O bucată de blană trasă cu repeziciune de un fir lung de patru-cinci sute de metri, la capătul căruia se află un motor. E folosit la
concursuri şi antrenamentele
ogarilor. O momeală sintetică, mai bine zis.
ÉLOISE: Nu pare ceva greu. Stai pe scaun şi apeşi pe un
buton, maximum două.
HUBERT: Alo! Nu ştiam că trebuie să fii terminat un doctorat în psihologie ca să ajungi maestru
căţelar.
ÉLOISE: Nu dramatiza! Îţi plac animǎluţele, Hubert! Sunt convinsǎ! Ştiu cǎ-ţi plac enorm,
dar nu-ţi place s-o arǎţi defel. De asta şi convieţuim împreună. Şi apoi, ia-o ca pe ceva foarte
pasager. Mai ales că, până la sfârşit, s-ar putea să-ţi şi placă
cu adevǎrat încât sǎ faci şi o pasiune de-o viaţǎ pentru chestia asta bizarǎ. O ieşire temporarǎ din situaţie. O să te învârţi, totuşi,
printre nobili
cufuriţi, printre marchizi, printre lorzi, duci, baroni şi conţi.
HUBERT: Mai precis, printre javrele lor
supraapreciate.
ÉLOISE: Animǎluţe, da. Mare scofală. Pot să pun pariu că “potăile” alea
sunt mai bine, mult mai bine hrănite decât
mine şi tine
la un loc. Pot să pun
pariu că fiecare dintre ele are un medic, un bucătar şi un coafor personal,
plus unul cu papion care le scoate la plimbare... Tu ai un medic, un coafor şi un bucătar personal?
Ai? N-ai! De pe urma “javrelor” ălora de lux o să-ţi câştigi existenţa... Nu e ceva minunat?
HUBERT: Absolut. E chiar sublim. Vrei să mă vezi cât mai departe de
tine ca să-ţi poţi face de cap.
ÉLOISE: Desigur... Da, am o preferinţă
acerbǎ pentru
instalatorii care adoră lintea, varza murată şi fasolea mexicană
cu cârnaţi afumaţi. Lasă-mă,
Hubert! Devii
chiar previzibil
de plictisitor.
Unul extrem de acru. Şi apoi nu uita: sfântul Hubert este patronul
vânătorii şi protector împotriva cănilor turbaţi… Ham-ham!
HUBERT: Unu la zero. N-am remarcat aspectul
religios al problemei...
Ce număr de telefon ziceai că scrie sub anunţ?
SCENA 4
(Éloise)
Acelaşi confesional cu aceleaşi elemente
excesiv de gotice.
ÉLOISE: Binecuvântează-mă, binecuvântează-mă, Părinte, căci
am păcătuit! Da, tot eu, tot eu sunt. Edelweiss, da, cea care dă meditaţii
copiilor născuţi plictisiţi... De unde ştiţi cum mă cheamă?! De pe poşetă?! Tot
de la mine? Aha, de data trecută! Desigur, tot de la mine, sparta de mine... Scuze. Nu, nu, azi; cu părere de bine, nu stau mult, nu stau prea mult,
am treabă, am foarte multe de isprăvit, am foartă multă treabă; înţelegeţi-mă, monseniore, am o groază, o grămadă de
treabă. Trebuie să alerg aiurea ca să simt că trăiesc. Trebuie să dau din mâini, din
fund şi din picioare, ca să simt că iubesc. Trebuie să cumpăr o cămaşă XXXXXXL
pentru ca eu şi iubitul meu să putem dormi la viaţă împreună în ea... Trebuie
să sar cu o paraşută din turnul de televiziune ca să ştiu cum trebuie să nu cazi în genunchi când
ai aripi de mătase...
Da, da, cred că antrenamentul
de bună
calitate e totul.
Viaţa, dincolo de zidurile
astea întunecoase şi reci, poate fi uneori
şi minunată, înţelegeţi?
Auziţi cum susură şopârlele pe garguii încinşi? Chiar mă înţelegeţi?! Chiar
le auziţi? Sincer,
nu mă aşteptam, nu de alta, dar dupǎ o vârstǎ... Sincer?! Întotdeauna când îmi aplecam capul ca să
vorbesc prin viziera asta aveam impresia că, în secunda imediat următoare,
trebuia să urmeze lovitura îndelung exersată a halebardei unui călău...
O
prostie imensǎ, nu? Jugulara
mea, biata mea jugulară înspăimântată, începea să bată cu 370 de bătăi de minut
de parcă ar fi vrut să-mi explodeze creierii... Ce proastă! Uneori, tare mă mir
de mine cât de credulă, cât
de proastă
pot să fiu! Ar putea sǎ mǎ pǎcǎleascǎ, sǎ mǎ tragǎ pe sfoarǎ
chiar şi un ţânc de trei-patru ani! (murmurǎ)
“Sunt
îndrăgostită ca o noră de-un nor/ Sunt îndrăgostită ca o câmpie de poalele unui munte/
Sunt îndrăgostită ca o
Chewing gum de o gură plină de dinţi sănătoşi/
Asta e,
asta e, ce mai.../
Sunt, sunt foarte, foarte
îndrăgostită, ca o staţie de benzină la ţâţele căreia vin să sugă legiuni de
maşini.” Asta nu e poezie contemporană, monseniore, e dragoste, dragoste pură,
dragostea unei potcoave care se potriveşte perfect doar pe o singură copită din
toate hergheliile care bântuie prin pustiu...
Binecuvântează-mă,
binecuvântează-mă, Părinte, căci am păcătuit! ...Da, când să-ncep? Când trebuie să-ncep? Acum?! Nu acum?! De ce nu acum? Binecuvântează-mă, binecuvântează-mă, Părinte, căci
am păcătuit! Corect. Am spus că-mi pare bine. Sigur, desigur că-mi pare bine.
De ce să nu-mi pară bine, foarte bine? Da, da, până la al şaptelea cer şi
înapoi. Chiar până la al nouălea. Îmi pare foarte bine, dar nu regret că-mi
pare foarte bine... Am făcut de toate, cu mare bucurie şi osârdie, de nenumărate
ori; numai două lucruri nu... Da, când trebuie să-ncep? Nu de alta, dar sunt într-o
imensǎ crizǎ de timp... Când
trebuie, când să-ncep?
Deja?!
Am fost iertată, deja?! Pentru
că sunt fericită? Pentru că sunt
cea mai fericită
din oraşul acesta, de pe continentul acesta, din lumea aceasta?! Nu glumiţi? ...Da, da, întocmai, nu
e vreme de pierdut... Liber la iertare! Liber!!! Următorul, vă rog! Următorul!
SCENA 5
(Éloise, Hubert)
Domeniul industriaşului Krauss Zett Krauss. Zona cuştilor ogarilor. Lătrături
intermitente.
HUBERT: Éloise, tu aici?!
ÉLOISE: Surprizǎ, Hubert! Surprizǎ! Promisiunea
e mai rea decât datoriile! Ai vǎzut cǎ m-am ţinut de cuvânt?
HUBERT: Incredibil! Cum ai reuşit să treci
de gardul electric, să
intri în “fortǎreaţa” asta? Am sperat din toată inima că ai să
renunţi la copilǎriile tale,
că ai să te răzgândeşti, că n-ai să mai vii...
ÉLOISE: Doamne! Iar ai privirea aceea... Nu a fost chiar
atât de complicat pe cât credeai tu, pe cât m-ai avertizat. Bătrânelul de la
poartă a fost foarte, foarte amabil. Nu a fost chiar atât de complicat pe cât
credeai, pe cât îmi explicai tu că este… A dat un singur telefon la cineva din castel şi s-a
rezolvat totul.
HUBERT: Domnului Krauss
Zett Krauss, desigur. El e stăpânul absolut fără de care
nu se mişcă, nu se usucă nicio frunză. Fără ştirea lui nu intră şi nu iese
nimic de pe domeniu, nici mǎcar un fluture. Pe aici sunt camuflaţi tot felul de senzori, tot soiul de camere. Unele şi în tufişuri. Uită-te
cu atenţie la piticii de grădină! Da, da, chiar acolo, acolo! Le vezi? Mai mult
ca sigur că te-a studiat îndelung, că te-a urmărit chiar din clipa în care ai
păşit agale, cu mersul tǎu de felinǎ, pe alee.
ÉLOISE: Ce drăguţ din partea lui să se ocupe atât de activ
de un musafir nepoftit! Chiar a rugat pe cineva să mă însoţească până aici.
HUBERT: Pe cine?
ÉLOISE: De unde să ştiu eu. Un tip grizonat şi foarte
şarmant, cu o pălărie de Panama foarte impresionantă. Părea un soi de şefuţ. De altfel, un tip foarte civilizat
şi stilat, unul foarte tăcut.
HUBERT: El este.
ÉLOISE: Cine?
HUBERT: Krauss în persoană! Krauss, mahărul Krauss! Krauss
Zett Krauss! A
amintit, a spus ceva despre mine?
ÉLOISE: Nimic special. M-a condus până la capătul aleii şi
mi-a indicat cu un baston cu măciulie de argint locul în care eşti de găsit...
La despărţire, chiar mi-a sărutat mâna foarte curtenitor şi mi-a spus că
te consideră foarte norocos
pentru că sunt logodnica ta. Un tip demn de invidiat. “Păcat - a mai spus el
- că cine are noroc în
dragoste, nu i se prea lipesc banii de mânuţă.” Un adevărat gentelman.
HUBERT: Un lup singuratic bătrân corcit cu un vulpoi! Un adevărat vânător.
Unul de rasă. Nu-i scapă nimic din ceea ce-l interesează cu adevărat, îşi
calculează atent toate mişcările. Foarte atent,
pânǎ în cele mai nesemnificative detalii. De asta-i ştiu de frică toţi, chiar şi cei din
fosta familie. De
asta a şi ajuns unde a ajuns... Am sperat din toată inima că ai să te
răzgândeşti definitiv, că n-ai să mai vii...
ÉLOISE: De ce? Voiam sǎ fie o
surprizǎ, una adevǎratǎ... Te-ai
supărat?! Ce frac frumos ai, încruntatule! Şi ce mănuşi albe, perfect asortate
cu cămaşa! Foarte şic! Şic-şic-şic! Nu te-am mai văzut niciodată îmbrăcat într-un frac şi
nici cu papion. Nu-ţi stă deloc rău. De ce nu
mi-ai povestit
nimic despre asta? Credeam
că porţi un halat soios sau cel mult nişte salopete... eventual cu o vestă
reflectorizantă şi o cască de protecţie. Una portocalie ori verde-neon. Arăţi
ca un adevărat...
HUBERT: Papiţoi!
ÉLOISE: Hubert!
HUBERT: Pe aici toţi servitorii poartă frac, în cazul în
care n-ai observat... Absolut toţi. Chiar şi grăjdarii.
ÉLOISE: Şi stăpânii?
HUBERT: Haine comode şi moi, haine sport perfect asortate
cu limuzinele ori cu maşinile lor sport! Ai mai văzut vreodată un vânător în
frac?
ÉLOISE: Ce lume interesantă! Ce interesant!!!... Ăsta-i Iepurele
Mecanic, “minunatul” Iepurele Mecanic?
HUBERT: Cum de ţi-ai dat seama? (sună un telefon de
campanie) Mă scuzi, e prima oară când îl aud că sună! Credeam că e defect,
credeam că e doar de decor! (ia instinctiv o poziţie foarte umilă) Hubert
Leroux! Tehnicianul
de la Iepurele Mecanic! Da,
da, am înţeles, domnule Krauss Zett Krauss. Bineînţeles că ne onorează, cum să nu,
domnule Krauss
Zet Krauss?! Mulţumesc...
Mulţumim!
ÉLOISE: Ce voia?
HUBERT: Ta-na! Touché,
Pussy Cat! Touché! Asta voia! (scoate o sticlă de şampanie dintr-un şir de frapiere) Mi-a
cerut să bem câte un pahar în sănătatea lui,
în cinstea marii sale Vânǎtori de Cǎprioarǎ.
ÉLOISE: Vânǎtoare de cǎprioare?!
Ce palpitant! Şampanie?!
Ce drăguţ! Ce aristocrat! E o gazdă perfectă...
HUBERT: Da, da, pentru unii, da!
...Să bem
pentru Vânǎtoarea de Cǎprioarǎ!
ÉLOISE: Se spune corect:
vânǎtoare de cǎprioare, Hubert. La plural! Să bem! Să ciocnim
pentru vânǎtoarea de cǎprioare!
HUBERT: Nu, nu. Vânǎtoarea de
Cǎprioarǎ!
Asta pentru cǎ domnul Krauss vâneazǎ de fiecare datǎ,
cu cei 278 de ogari ai sǎi, o singurǎ
cǎprioarǎ, cel mai reuşit exemplar aflat pe domeniul sǎu… Una singurǎ, ai
înţeles? Merge la sigur. Nu foloseşte decât un singur glonţ. Unul cu monogramǎ
auritǎ, desigur... N-ai vrea sǎ ştii cât îl costǎ, n-ai vrea sǎ ştii cât se
antreneazǎ pentru asta.
ÉLOISE: Da, da, adevǎratǎ
performanţǎ... “Scopul scuză mijloacele!” Vivat!
HUBERT: Vivat! Vivat, cine?!
ÉLOISE: Toţi cei implicaţi:
nenorocita de cǎprioarǎ, rǎsfǎţaţii ogari, ghiftuiţii invitaţi cu sǎnge
albastru, perversul domn
Krauss; poate şi tu, frumosule... Nu ştiu dacǎ sǎ te
introduc sau nu, încǎ, în schemǎ... Într-un cuvânt, toatǎ lumea! (râde
cu poftă
nefireascǎ)
HUBERT: Uită-te, discret, în direcţia aia. Acolo
unde se vede sclipind ceva, ca o oglindǎ... Poţi să faci cu mâna, un mic gest de mulţumire.
ÉLOISE: Ai înnebunit? Nu cunosc pe nimeni aici, în afară de
tine... Cui să-i fac din mână ca proasta?!
HUBERT: Domnului Krauss
Zett Krauss, desigur. Precis că, în clipa aceasta, ne
urmăreşte din foişor prin luneta lui auritǎ; da, da, chiar
acolo unde se vede sclipind ceva...
Am auzit cǎ ştie sǎ citeascǎ dupǎ mişcarea buzelor.
ÉLOISE: Extraordinar! Care
buze?
HUBERT: Poţi sǎ-i spui, sǎ-i
urezi de aici... Uite, ridicǎ paharul de şampanie în direcţia aia şi urezǎ-i
ceva.
ÉLOISE: Ce sǎ-i ureze o blondă?!
Nu mǎ duce capul deloc.
HUBERT: Vorba
dulce mult aduce! Orice, ceva foarte simplu, doar e om ca şi noi, ceva care o
sǎ-l ungǎ la inimǎ. Ca de exemplu: “Succes total la Vânǎtoarea de Cǎprioarǎ!”
ÉLOISE: Succes la Vânǎtoarea
de Cǎprioarǎ! Total! ...Eşti sigur cǎ mesajul meu a fost receptat?
HUBERT: Repetǎ-l ca sǎ fii
absolut sigurǎ! Da, da, direcţia e corectǎ.
ÉLOISE: Succes la Vânǎtoarea
de Cǎprioarǎ! ...Mult succes la Vânǎtoarea de Cǎprioarǎ, domnule Krauss Zett Krauss! Ne auziţi, domnule Krauss Zett Krauss?! Mǎ auziţi?! Succes!
Mult succes!
SCENA 6
(Éloise, Hubert)
Mansarda
atipică.
HUBERT
(extrem de euforic): Iii! Iii! ...Éloise, Edelweiss a mea! Scumpa mea, Éloiiise!!!
... Iii! Iii! ...Éloiiise!!! (fredonează ceva din Patricia Kaas,
destul, destul de incoerent)
ÉLOISE: O, nu! Nu se poate! Iar?!
Mǎ oripilezi!!! E a treia oară
pe săptămâna asta. Stabilisem ceva
foarte clar... Dacǎ nu ţi-e ruşine de mine, fie-ţi cel puţin de barba roşcatǎ a
lui “Karas Maras” al tǎu.
HUBERT: Sst! Sst! Fiecare pasǎre
pe barba ei piere! Priveşte
ce ţi-am cumpărat! “Mǎnǎstire-ntr-un picior/ Ghici,
ciupercǎ, ce-i?” E tare
de tot, “ciuperca”
asta de platinǎ; îţi
place modelul, Edelweiss, nu?
(încearcă să îngenuncheze)
ÉLOISE: Sper cǎ nu e de furat!
...De când, de când
ai tu bani să-mi cumperi bijuterii de lux?! De când ai tu bani să-mi iei un inel de logodnă
atât, atât de scump?! Bagă-ţi-l undeva, sufleţel! Preferam, mai bine, sǎ
fii treaz, foarte treaz... Ai
să mi-l dai, dacǎ o sǎ mai curajul sǎ mi-l mai dai, când ai să fii cu mintea limpede, nu acum...
Lasă-mă, lasă-mă să te ajut să te descalţi... Nu ţi-e ruşine,
Hubert, de halul în care eşti? Tu, un intelectual
rasat! Spune-mi, nu ţi-e
ruşine?
HUBERT: Sst! Sst! Certatul cu un butoi este ilogic. Foarte
ilogic. De bună voie şi nesilită decât, decât de mine, vrei... Iii! Iii! (râde total aiurea)
ÉLOISE: Terminǎ! Nu mai vreau nimic, absolut nimic... Nu ţi-e ruşine? Cât e ceasul, spune-mi cât e ceasul, Hubert? Şi văd
că te mai şi bâţâi ca un derviş învârtitor! La ora asta se vine?! Spune-mi! La ora asta? Frumos,
foarte frumos! De când
venitul la ora asta a devenit un obicei?
HUBERT: Sst! Am să-ţi povestesc ceva extraordinar!
Iii! Iii! Ceva extraordinar de extraordinar!
ÉLOISE: Niciun “sst”! Pe unde ai umblat “cocoşelule” până la ora asta? Era
cât pe ce sǎ sun şi la jandarmerie. Te-am aşteptat cu inima cât un purice.
HUBERT: A mea este cât un elefant, puicuţo... Dacă îţi
povestesc, n-ai să crezi nicio iotă!
ÉLOISE: Bineînţeles, nici nu te mai strădui. Dacă îţi caut
batista din buzunar, mai mult ca sigur că e plină de ruj
albastru.
HUBERT: Ha, ha! Numai în
piesele proaste se încurcǎ prinţesele de treflǎ cu valeţii de picǎ... Ce crezi, ce crezi că mi s-a-ntâmplat?
ÉLOISE: Ce să cred? Ar trebui să mai
cred ceva?
HUBERT: Da.
ÉLOISE: Ce?
HUBERT: Da.
ÉLOISE: Ce “da”?
HUBERT: Da, da. O minune.
ÉLOISE: Baţi câmpii,
“materialistule”! Nu există minuni... Hai, hai să te ajut să te culci. Ce
faci?!... Nu, nu,
lasǎ-mǎ! Nu, nu... în seara asta, nu,
chiar cǎ nu...
Te rog! Duhneşti ca o distilerie de rom! Înţelegi? ...Treci la perete.
HUBERT: Cum nu?! Cum
nu?!
ÉLOISE: Nu. Simplu.
HUBERT: Închipuie-ţi! M-a invitat până în biroul lui
plin de trofee.
A desfǎcut o sticlǎ cu un vin vechi de Bourgogne de peste treizeci de ani. Câţi
ani crezi cǎ ai tu?!...
De bună voie şi nesiluită de nimeni...
ÉLOISE: Da, observ, ţi-ai bǎut
minţile... Eşti jalnic, stinge lumina!... Cine, cine ziceai cǎ te-a chemat?
HUBERT: Mam’ mare; Bau-Bau, cine altul!
ÉLOISE: Krauss Zett Krauss?!
HUBERT: Sst! Sst! Întocmai. În
persoanǎ. Se
cam plictisea
sărăcuţul bogǎţel. M-a pus să joc poker cu el.
De fapt, m-a rugat, chiar foarte insistent... Pentru primul joc, chiar m-a
împrumutat cu ceva mǎrunţiş... Sǎ vezi, fraierul, ce seif imens poate sǎ
aibǎ...
ÉLOISE: Poker?!... De când ştii tu să joci poker, Hubert?!
HUBERT: La început nici eu n-am ştiut că ştiu, dar
ca un fǎcut, am câştigat
toate partidele. Sunt
nǎscut ca sǎ fiu jucǎtor. Am avut un noroc porcesc. Porcesc.
ÉLOISE: Norocul începătorului.
HUBERT: Sst! Sst! Dacǎ nu crezi
în mine, crede mǎcar în ǎştia. Nici eu nu cred în mine, dar în ǎştia cred. Ne
completǎm, nu? (scoate un teanc de bani
pe care-i aruncǎ peste tot) Uite,
salariul meu pe cel puţin patru ani! Bani câştigaţi cinstit la poker! Calcǎ,
nu ai cum sǎ aluneci, calcǎ cu încredere pe ei! Mâine, mâine în zori să-ţi cumperi cea mai frumoasă rochie
de mireasă din oraş! Ia-ţi
mai bine douǎ! Una albǎ şi una neagrǎ!
ÉLOISE: Da’ una roşie ce are?
Sau crezi cǎ sunt prea aţoasǎ pentru culoarea asta?
HUBERT: Roşie ai zis? Roşie sǎ
fie!!!... Iii! Iii! Bunǎ alegere, scumpa mea, Edelweiss a mea!... Iii! Iii! Eşti cea mai frumoasă şi cea mai bună femeie din
lume, una bunǎ cu draci; iar eu, cel mai
norocos porc sârmos dintre bǎrbaţi. Şi, pe deasupra, un foarte bun, un excelent
jucǎtor... Jur! Adu Biblia, sǎ jur pe ea! ...Mi-a confirmat-o
chiar şi Kraussică.
ÉLOISE: Domnul Krauss. Krauss Zett Krauss. Nu mai urla cǎ
te-aude portǎreasa!
HUBERT: Aha!
Sst! Sst! Vânatul
nu trebuie, în niciun caz, speriat! Da, da, Kraussică, Kraussică, pişicherule... Acum suntem prieteni la cataramă, înţelegi? Te
am la deget... L-am prins pe Micul
Dumnezeu de degetul
cel mare, înţelegi?
...Iii! Iii!
ÉLOISE: La ora asta, nu mǎ mai înţeleg nici pe mine... Culcă-te, butoiule! Culcă-te!
Sunt obositǎ de tomberoanele de prostii, de colecţia impresionantǎ de tâmpenii
pe care o debitezi... Mâine, ai sǎ-mi povesteşti totul, de-a fir a pǎr; mâine,
te rog!
HUBERT: Ne-ne-ne-ne-ne! Orice
mâine odihnit poate
fi un azi obosit, un ieri foarte obosit, un “rǎsieri” (sic!) decedat... Nu mai spune, te rog, la nimeni... Sst! Sst! Eşti atât de
frumoasǎ când taci! Lasǎ-mǎ sǎ te mângâi!
ÉLOISE: Auuu!
Ţi-am mai zis, lasă-mi sutienul în pace!... Doamne, ce e cu mâinile tale?! Eşti
plin de vânǎtǎi şi de julituri! Aratǎ-mi! (scoate
un ţipǎt involuntar)
HUBERT: Nu mai spune la nimeni!
Sst! (coerent ca prin
minune) S-a stricat motorul instalaţiei de
tractare chiar la ultima etapǎ, chiar când trebuia sǎ se stabileascǎ marele
cuţu-cuţu câştigǎtor... Ce crezi cǎ m-am lǎsat, cǎ am dat-o ca un fraier în
barǎ? A trebuit sǎ trag cablul pe repede înainte cu mâinile goale, din
rǎsputeri, ca un disperat... Sǎ vezi ce alergau slǎbǎnogii ǎia de ogari afgani
mai ceva decât dacâ ar fi funcţionat Iepurele Mecanic la capacitatea, la
parametrii maximi… Nimeni, în afara lui “Bau-Bau”, n-a observat nimic. De asta
cred cǎ m-a şi invitat dupǎ în biroul lui fabulos de mahon, în hangarul lui
argintat... aşa ca o primǎ... ce credeai?! (scânceşte
ca un copil) Nimic nu îţi oferǎ scârba asta de viaţǎ pe degeaba, absolut
nimic... Nimic... Nimic...
SCENA 7
(Hubert)
Domeniul industriaşului Krauss Zett Krauss. Zona cuştilor ogarilor. Lătrături
intermitente.
HUBERT: Cum am să-i spun, prietene Marx? Cum am să pot să-i
spun grozăvia de neînţeles pe care-am făcut-o? Întotdeauna, din doi, unul
trebuie să aducă cât de cât şi cu Iuda ca să echilibreze balanţa...
Întotdeauna, din doi, unul trebuie să privească înapoi ca să nu vadă ceea ce îl
mai poate aşteapta în mâinele pe care l-a trădat.
Promisiunea e mai rea decât datoriile, dar datoriile
sunt totuşi datorii... Cum am să mă pot uita în ochii ei mari de sălbăticiune
sfioasă şi să-i spun ceea ce am să îi spun? Cum am să pot suporta uimirea din
ei, durerea, groaza, disperarea, împietrirea? Trebuie, trebuie să mă antrenez
din greu, nenorocitul,
fleandura de mine. Trebuie sǎ am sânge în pix, trebuie să nu mă trădez
câtuşi de puţin. Trebuie
sǎ eman siguranţǎ, întocmai ca John Wayne când ameninţa o bandǎ întreagǎ cu un pistol
gol. Cât
mai multǎ siguranţǎ. Până
nu ajunge acolo, în cuib, nu trebuie să simtă nimic din neliniştea mea, nimic
din neliniştea unui nenorocit de angajat al Iepurelui Mecanic. O să trebuiască
să-mi leg zâmbetul cu un elastic de urechile
clǎpǎuge, prietene, aşa
cum fac clownii, toţi clownii ǎia trişti care vând baloane colorate în parc. O să trebuiască
să iau urgent câteva lecţii de actorie de la statuile
coclite, îngrămădite în
şopronul castelului. Musai. Da, da, aşa trebuie să fac, aşa trebuie să procedez…
Tremur? Tremur, ah cât de tare pot să tremur, ca un
alcoolic înrăit care priveşte omenirea prin fundul gros al unui pahar de
scotch... Trebuie să fiu cât se poate de atent, foarte atent, excesiv de atent.
Edelweiss (era să zic “a mea”!) s-a metamorfozat într-o monedă de schimb care
se rostogoleşte în spiralǎ pe masa Marelui Vânător... Deja, cred că a
şi scrijelit glonţul cu
numele ei canalia singuraticǎ, deja cred că a şi pregătit bidoanele cu formol la
intrare…
Oare am să pot să fac asta fără să mă trădez câtuşi
de puţin? Oare am să reuşesc să-mi joc rolul până la capăt? Dar care ar putea
fi capătul, prietene Marx, dacă nu abisul, dacă nu căderea, dacă nu prăbuşirea
în mine... "Verweille
doch! Du bist so schön!"...
"Verweille
doch! Du bist so schön!"...
"Verweille
doch! Du bist so schön!" Înnebunesc! Edelweiss, ne-edelweiss, dacă aş afla, Éloise, scumpa mea
Éloise că te-a atins cineva, că te va atinge, fie chiar şi cu un singur deget;
că te-a mângâiat, chiar şi accidental, chiar şi numai pe obraz, aş fi în stare
să omor într-un mod foarte spectaculos şi definitiv pe toţi bărbaţii adevăraţi
de care tot pomeneşti. Se pare
că, totuşi, cea mai mare calitate a mea, începând de
astăzi, nu mai poate fi decât absenţa,
colosala absenţă. (sună
telefonul de campanie) Alo! Hubert, prietene Zett! (ia automat
o poziţie
foarte umilă) Scuzaţi,
nu mi-am dat seama! Da!
Tehnicianul de la Căprioara mecani... scuzaţi, nu ştiu,
nu înţeleg ce mi-a venit.
Rectific: Hubert Leroux,
“bravul” Leroux,
tehnicianul de la Iepurele Mecanic... Fostul tehnician?!
Fostul tehnician, aşa cum ziceţi, aşa cum bine ziceţi. Contractul nostru ia
sfârşit începând chiar din seara asta?! Normal. Sigur că da, domnule Krauss Zett Krauss. Contractul
nostru ia sfârşit începând chiar din seasra aceasta. Foarte normal. Nu, nu vă faceţi nicio grijă, domnule Krauss Zett Krauss, n-am uitat... cum era ca sǎ fii
uitat? Datoriile sunt
datorii, iar Hubert Leroux, dupǎ câte îmi aduc
aminte, bine aminte, n-a
rămas, nu poate să rămână nimănui dator,
nici mǎcar lui însuşi...
Întocmai, la şapte, aşa cum
am stabilit... scuze, aşa cum bine aţi stabilit!
SCENA 8
(Éloise, Hubert)
Domeniul industriaşului Krauss Zett Krauss. Sala
Trofeelor.
ÉLOISE: Deci aşa arată o sală a trofeelor?
HUBERT: Şampanie, Éloise?
Brandy?
ÉLOISE: De ce te grǎbeşti? Un
ceai, deocamdatǎ un simplu ceai. Unul cu fructe de pǎdure, Hubert, ca sǎ fim în
ton cu atmosfera... Impresionat!
Impresionant, cu toate că puţin cam înspăimântător! Am senzaţia stranie că
toate capetele astea de animale atârnate pe pereţi mă fixează, indiferent de cât de mult mi-aş schimba poziţia, de
parcă m-ar considera una de-a lor... Mult, mult mai impresionant decât Gara
Centrală din Lyon, chiar dacă totul pare, din păcate, mort, aproape putred! (baletează)
N-am mai fost niciodată într-un castel
plin cu hoituri, n-am mai
avut
niciodată ocazia sǎ fiu invitată într-un castel
adevǎrat, unul ca acesta... Chiar că l-ai prins pe Micul Dumnezeu de degetul cel mare... Krauss Zett
Krauss e conte sau baron? ...Krauss Zett Krauss ăsta
ce e de fapt?
HUBERT: Habar n-am. Ceva pe acolo. Ceva între. Ceva
din toate astea. Ceva ce numai el ştie. Toată lumea i se adresează doar cu “Domnule Krauss
Zett Krauss”... Contează?
ÉLOISE: Pentru mine, da. Când va binevoi să se arate,
trebuie să mă adresez într-un fel foarte oficial, nu? N-aş vrea să par o provincială lipsită de maniere. Trebuie să-l flatez pentru excesiva
generozitate arătată faţă
de noi, “muritorii”, nu? Trebuie să-i mulţumim pentru generoasa lui
invitaţie de a ne petrece tot weekend-ul
în reşedinţa lui exclusivistǎ. Trebuie să-i mulţumim pentru că ne-a invitat să-i
fim alături la Marea Vânătoare de Căprioară.
HUBERT: Absolut. Trebuie să-i mulţumeşti
mult timp de-acum înainte.
(toarnă ceaiul într-un singur pahar)
ÉLOISE: Tu, nu? ...Ce faci?! Tu nu bei nimic?
HUBERT: M-am lăsat! De azi dimineaţă.
ÉLOISE: Foarte bine,
Hubert, foarte bine. Chiar că
ai cam exagerat în ultima vreme cu alcoolul; şi apoi
ficatul este, în general, un organ atât de sensibil, atât de delicat... Începusem să cad la bănuieli că ai intrat în tot soiul de încurcături,
în tot soiul de
porcării,
în tot soiul de
belele... Bravo.
Ai luat o hotărâre foarte,
foarte înţeleaptă.
HUBERT: Poate una prea înţeleaptă. Poate una
prea sănătoasă. Poate una
prea
justă.
ÉLOISE: Eşti palid! Ţi-e rǎu? Mi se pare ceva foarte
în neregulă cu tine.
HUBERT
(încearcă să pareze): Eu sunt absolut convins că e ceva
foarte în neregulă cu
mine. Ha, ha!
ÉLOISE: Terminǎ.
Am înţeles că asta o să fie
camera noastră pentru câteva zile. Cuibuşorul
nostru de nebunii. Mă mir că
domnul
Krauss Zett Krauss, cel căruia observ că
nu-i scapă niciun detaliu
semnificativ, a omis un
lucru foarte vizibil, un
lucru foarte important pentru un cuplu.
HUBERT: Care? Oglinda din tavan?...
Baia?!
ÉLOISE: Patul. Doar n-o sǎ
dormim pe blǎnurile astea fioroase aşternute pe jos. De fapt pătuţul ăsta de o singură persoană
nu-mi spune prea multe, nu-mi spune chiar nimic. Ce să facem noi,
doi oameni tineri, sǎnǎtoşi şi plini de tot felul de idei liberale, într-un pătuţ de o singură persoană?!
HUBERT: Da, posibil. Bănuiesc că vei avea ocazia cât de
curând să-i spui mărinimoasei gazde ceea ce te nemulţumeşte. În
ceea ce te priveşte, te asigur că
“Bau-Bau” este foarte receptiv. O sǎ-ţi aducǎ un baldachin din lemn câinesc. Bănuiesc că vei avea ocazia, cât de curând, să-ţi laşi autograful în
cartea de onoare ori în condica de reclamaţii a castelului.
ÉLOISE: N-am înţeles! De ce eviţi să mă priveşti în ochi?
(soarbe cu
înghiţituri mici, atent urmǎritǎ de Hubert) De
ce te zgâieşti?! Da, da, cred cǎ nu m-ai vǎzut de azi dimineaţǎ... Doamne, iar
ai privirea aceea sinistră!
Îmi ascunzi
ca de obicei ceva, nu-i
aşa?
HUBERT: Da. Totul. N-ai remarcat?
ÉLOISE: Ce anume, iubitule? Tu ştii doar că, până acum,
n-au existat niciun fel de secrete majore între noi. Cel puţin din partea mea, nu.
HUBERT: Mai vrei ceai?
ÉLOISE: De-abia reuşesc sǎ-l
termin şi pe ǎsta. Îl beau aşa mai mult ca sǎ mǎ-ncǎlzesc, ca gust... Are o uşoarǎ tentǎ de medicament.
Unul din acelea care te amorţesc înainte de operaţie. Ştiu asta pentru că, la
pubertate, am fost operată de gâlci. Oricât ar fi de scumpe, toate ceaiurile
astea la plic sunt îndesate cu chimicale.
HUBERT: De bună voie şi nesilită de nimeni, vrei să...
ÉLOISE: Da, sigur că da,
vreau, te vreau...
dezbracǎ-te!... Dacă nu
tu, atunci cine?
HUBERT: Te rog, Éloise, lasă-mă să termin.
ÉLOISE: Bine. Oricum răspunsul meu este da.
HUBERT: De bună voie şi nesilită de nimeni, vrei... să mă
ierţi?
ÉLOISE: Da. Am un chef nebun să facem dragoste pânǎ la
epuizare, sǎ facem o minunată cǎlǎrire pânǎ în zori! Hai sǎ ne scoatem
frigul din oase, sǎ ne facem bujori în obraji! Sper că există şi un duş pe aici,
în vǎgǎuna asta cu colţi...
Hai să facem împreună un duş, unul fierbinte, sǎ
scǎpǎm de mirosul de fiarǎ nesătulă care ni s-a strecurat ca o cutră pe sub
piele... Hai!
În viaţa mea n-am
mai făcut un duş
într-un muzeu, într-un castel
de patrimoniu.
HUBERT: Mǎ laşi şi pe mine sǎ
vorbesc? Éloise, lasă-mă
să vorbesc! ...Mă ierţi?
ÉLOISE: Categoric. Ce-ţi veni?!
Nici nu se pune problema. Da. Dacă nu e vorba de o altă femeie, desigur; da,
sigur că
da... Vorbeşte,
dragă, vorbeşte, mai ales că am observat că, deja, de ceva vreme
nici nu-mi mai zici
“scumpa mea Edelweiss”... Ce e atât de urgent?
Ce te tot frăsuiești? Ce te tot
macină?!
HUBERT: Totul, mai ales de când
sunt, de când am devenit şi piatră de moară şi măciniş... (abrupt)
Ţii minte când
am lipsit trei zile de acasă?
ÉLOISE: Luna trecută... când ai fost plecat la Toulouse să
cumperi hrană uscatǎ ogarilor. Ţin minte, cum să nu.
HUBERT: N-am fost după nicio hrană, de altfel asta nici nu
e treaba mea aici.
ÉLOISE: Şi atunci care e treaba
ta “aici”?! Sǎ tragi de sfoarǎ blana aia, iepurele ǎla de câlţi? Sǎ-i ţii nopţile de urât boşorogului ǎluia
sonat? ...Dacă urmează
ceva de rău, te conjur, opreşte-te! (îl
trage de păr)
Am înţeles
foarte clar, nu
este necesar sǎ repeţi... Ai
fost plecat după hrana ogarilor. La Toulouse.
Punct.
HUBERT: Repet: n-am fost la niciun Toulouse, înţelegi?
ÉLOISE: Am înţeles foarte exact: ai fost plecat după hrana ogarilor. Trei zile. (îl trage şi mai
tare de păr)
Nu dǎrâma totul, socialistule eşuat... Repetă după mine: la Toulouse... La Toulouse,
iubitule, la Toulouse!
HUBERT
(sfârşit): N-am fost la niciun
blestemat de Toulouse... Tare-aş fi vrut ca atunci sǎ fii fost la Toulouse! Am jucat poker cu Krauss Zett Krauss, trei zile la
rând, asta am fǎcut... Ca un smintit care
crede cǎ lumea se sfârşeşte odată cu el...
ÉLOISE: Am înţeles foarte clar: ai fost plecat după hrana ogarilor... La Toulouse.
HUBERT
(plânge): Nu ştiu să joc poker, n-am ştiut că nu ştiu să joc
poker... Mutam doar nişte cǎrţi rânjitoare,
doar nişte cǎrţi despǎrţitoare... nişte compartimente de labirint…
ÉLOISE: Lasǎ-mǎ! Uitǎ!... Ce minunat oraş e Toulouse-ul! Îţi aminteşti? Acolo plănuiam să ne facem luna de
miere, primul copil, sǎ închiriem o cǎsuţǎ
învelitǎ în iederǎ de jad. Într-un cuvânt, s-o luǎm de la capǎt...
HUBERT: Trei zile şi trei nopţi la rând am pierdut
în neştire şi, de fiecare
dată, trebuia să semnez câte o chitanţă,
o nouǎ chitanţă... Mai vrei ceai?
ÉLOISE: Mi-e de ajuns. Oribil. Ăsta de acum a cǎpǎtat un gust de var lavabil expirat, un
gust de pişat de cǎmilǎ...
HUBERT: A treia zi, Krauss Zett Krauss, onorabilul Krauss Zett Krauss m-a rugat ca să scriu pe o hârtie
lucrul cel mai preţios pentru mine din toată lumea asta.
ÉLOISE: “Ce minunat orăşel e Toulouse-ul în mai!/ Încǎ mai
poartǎ nostalgia umbreluţelor de dantelǎ şi a pǎlǎrioarelor demodate de pai...”
Îţi aminteşti? Îţi mai
aminteşti
ce mi-ai promis?
HUBERT: Am… am scris numele tău.
Cel real. Idiotul de mine... de atunci, de atunci nu
mai sunt în stare, nu mai pot sǎ pronunţ Edelweiss.
ÉLOISE: Un lucru?! Hopa!... N-am ştiut că reprezint pentru tine
doar un lucru, fie
el şi cel mai preţios de pe lumea asta.
HUBERT: A scos din seiful lui cât un garaj, cât peştera lui
Ali Baba, toate chitanţele alea semnate de mine, vraful ăla de chitanţe cu
multe zerouri şi le-a pus pe masă, deasupra numelui tău.
Cel real.
ÉLOISE: ...Şi?!
HUBERT: Şi... Iartă-mă,
Éloise! Iartă-mă! În seara aceasta, după ce voi suna din acest clopoţel, va trebui să
rămâi aici, mult, mult dupǎ ce voi fi ieşit cu
coada între picioare, ca un şobolan mizerabil, pe uşa aceea care se deschide
numai pe dinafarǎ...
ÉLOISE: Ce
tot bǎigui?! Ce şobolan?! Acum, acum te vǎd ca prin ceaţǎ... (murmurǎ) “Sunt îndrăgostită ca o noră de-un corb/ Sunt îndrăgostită ca o câmpie
verde de poalele
unui crater cu năbădăi/ Sunt îndrăgostită ca o Chewing gum de o gură plină de
dinţi cariaţi/ Asta e, asta e, ce mai.../ Cum s-o mai
dregem?!/ Cum s-o mai învârtim?!//
Sunt, sunt foarte, foarte
îndrăgostită, ca o...” (realizând brusc)
Ce vacǎ! Ce dracului ai pus în poşirca asta asta, Hubert?!... Ai pus ceva?!... Hubert,
idiotule... sǎ nu-mi spui cǎ ai pus ceva!!! (rǎsunǎ
un corn de vânǎtoare)
HUBERT: Pst!
Afacerile sunt afaceri! Domnul
Krauss Zett Krauss e un domn foarte înţelegător, e chiar un domn
care ştie sǎ-şi respecte angajamentele, toate angajamentele; de asta a ajuns atât de
sus în afaceri; ai să
vezi, ai să vezi, ai să te convingi singurǎ... (scânceşte ca un copil) Iartă-mă, Éloise! Scumpa
mea, Éloise,
crede-mă! Nimic nu
îţi oferă scârba asta de viaţǎ pe degeaba, absolut nimic... Nimic... Nimic...
Crede-mă!
ÉLOISE
(respirând sacadat): Hubert?!... Hubert?!...
Aaa! Se-nvârte totul cu mine… Du-mă imediat acasă! Aaa!... Nu mǎ lǎsa aici,
nemernicule!... Nu mǎ lǎsa!... Nu mǎ lǎsaaa!
HUBERT: Linişteşte-te,
cǎprioarǎ, linişteşte-te! Gata...
Gata...Totul o sǎ fie bine...
ÉLOISE
Bine?!
...Pentru cine?!
HUBERT: Pst!
Pst!
SCENA 9
(Éloise, Hubert)
Dupǎ o
semnificativǎ perioadǎ de timp. Un salon de masaj luminat foarte discret.
ÉLOISE: Scuză-mă, sunt foarte pudică, extrem de
pudică... Mă auzi?! Mă înţelegi? Mai aşteaptă puţin, numai
puţin, cât să mă întind cu faţa în jos... Doamne, ce proastă pot să fiu! Doar
m-a atenţionat domnul Becaud, patronul salonului
de masaj, asupra
faptului că noul său angajat este surdo-mut şi puţin cam ciudat... Cu atât mai bine. Unul din foştii săi lucrători,
orbul, s-a dovedit a fi până la urmă a fi nu chiar atât de orb, de vreme ce
făcea fotografii pe şestache tuturor femeilor pe care le masa şi le trimitea
apoi prelucrate pe la diverse publicaţii şi reviste
deocheate. Circ
în toată regula. Da, da, a fost un întreg scandal... Nu, nu, nu ştiu cum se face că eu am scăpat
ca prin urechile acului.
Probabil nu prea dădea bine în poze moaca mea tristă...
Intră, domnule, odată, nu te mai sfii; da, da, acum poţi să intri. Sunt pregătită, deşi sunt un pic cam încordată, probabil pentru că
nu te cunosc suficient, probabil pentru că nu te-am văzut niciodată. Nu mă uit,
de fapt nici nu mă interesează prea tare cum arăţi...
Am auzit cumva un chibrit?! Fără blitzuri, fără lumânări orientale, fără beţişoare parfumate
cu tot soiul de porcării care mă fac să vărs. Clar?
Important este să-ţi faci
treaba cu sârg, pânǎ la capǎt, băiete. Cel mai important. Pentru asta eşti
plǎtit, pentru asta vei fi plǎtit. Pentru asta, pe lângă cecurile pe care soţul meu le virează constant
acestui salon, vei primi de fiecare dată câte o sumă frumuşică din partea mea, sumă care va ateriza discret
în buzunarul halatului tău.
Cash, da, cash. Totul e să fiu mulţumită, să mă faci să mă simt relaxată şi
mulţumită..
Cum ziceai că te cheamă? Da, da, chiar că sunt o
proastă, o mare şi imensă proastă... Proasta de mare doamnă Krauss Zett Krauss!
Iniţialele tatuate de pe umăr asta spun, asta reprezintă; pentru că soţul meu, “măreţul şi nobilul” domn
Krauss Zett Krauss, are bunul obicei să-şi lipească monograma
băloasă pe tot ceea ce-i aparţine, pe tot ceea ce
crede că-i aparţine; chiar
şi pe clanţele uşilor, chiar şi pe hârtia de toaletă
cu filigran... ceea ce
trebuie s-o recunosc e chiar o exagerare, nu e o idee prea fericită. Da, da, cǎtuşa
asta, tatuajul ăsta
gotic mi-a fost
făcut cadou, dupǎ multe tratative, la a cincea aniversare a nunţii noastre... Un cadou cam dureros
de altfel, trebuie să
recunosc. Singură obiecţie pe care am putut s-o am a fost doar în privinţa
culorii cernelei folosite.
Cu tatuajele astea
cadou tot timpul e o
mică problemă. Cel mai greu e să ţi-l faci pe primul, aşa că nu m-am lăsat mai
prejos şi mi-am mai comandat unul numai pentru mine; “Edelweiss”, da, chiar sub sânul stâng... Floare de colţ, floarea reginei, da, asta înseamnă.
Pentru că aşa spun nemţii şi austriecii la floarea asta inaccesibilă:
edelweiss. Pentru ei e simbolul iubirii neîntinate, simbolul purităţii
veşnice. Cândva, din râvna neostoită de a o culege pentru iubitele lor, piereau
annual circa
20-30 din cei mai puternici
şi chipeşi bărbaţi ai Austriei. Ăia, da, bărbaţi adevăraţi, nu ca francezii
noştri devitalizaţi, plini de fasoane şi
de tot soiul de false probleme! Au un adevărat cult pentru floarea
asta rară...
Chiar că te pricepi, domnule
maseur; chiar dacă e
prima noastră şedinţă de masaj, mâinile tale mi se par atât de familiare. Pe
unde-ai stat ascuns pân-acum?! Cu
siguranţă, îţi vei merita bacşişul. Şi în privinţa vânătăilor
alea hidoase... trebuie să
mă înţelegi, trebuie chiar să mă crezi pe cuvânt că domnul Krauss Zett Krauss,
cu toate cǎ are o vârstǎ respectabilǎ, e un soţ foarte romantic
şi iubitor, chiar foarte
iubitor, numai că eu am tot timpul prostul obicei să mă împiedic de frumosul
lui baston încrustat, de mobile, de mobilele de lemn masiv încrustate cu KZK, de
trofeele lui valoroase, de
fapt cu tot ce are pus ştampila asta pe el...
Sunt
fericitǎ fǎrǎ sǎ-mi dau seama, atât de fericitǎ încât îmi vine sǎ mǎ dau tot
timpul cu capul de pereţi. Nu trebuie sǎ înţelegi greşit: domnul Krauss Zett Krauss mă iubeşte
ca pe un sport extrem, la fel de mult ca şi pe ogarii lui, poate chiar mai
mult, şi asta trebuie să
ştii că nu e puţin lucru pentru un adevărat
campion de tir, pentru
un mare şi înnǎscut vânător...
HUBERT
(rǎguşit): “Mǎnǎstire-ntr-un
picior/ Ghici, ciupercǎ, ce-i?”
ÉLOISE: Aaa!... Hu... Hubert?!!! Tu... aici?! (se acoperǎ speriatǎ)
HUBERT: Pst!
Pst, Éloise! Frumoasa
mea Éloise!
Frumoasa mea, unica mea, tandra mea, scumpa mea Edelweiss!
ÉLOISE: Aaa, nemulţumitul, schimbătorul de slujbe! Domnule
Leroux… domnule trişor surdomut, ce cauţi aici, pe cine mǎ (sic!) cauţi?!... Realizezi?! Ştii doar ce i-ai promis solemn
domnului Krauss Zett Krauss când m-ai vândut, ştii doar cǎ ai semnat un
angajament ferm în schimbul unei considerabile rente viagere, cǎ n-o sǎ te mai
apuci, în veci şi de-a pururi, sǎ te mai apropii la mai puţin de şase sute de
metri de mine... Fii sincer! Ai încercat vreodată să scoţi un pui de vrabie din
gura unui cotoi?
HUBERT: Ceee?!
La naiba cu şaradele! La naiba
cu angajamentele! La naiba cu aranjamentele! Ajunge! Pentru asta a fost
inventat focul! Pentru asta a fost inventată apa! Pentru asta a fost inventată
roata!... A trecut atâta timp, a trecut ceva timp... Cinci ani, îţi dai seama,
cinci ani de suferinţă îţi dai seama cum au fost, îţi dai seama cum au trecut?!
O adevărată gheenă... (în genunchi) Întoarce-te
la mine, draga mea, Edelweiss! ...Sǎ ştergem
adânc cu buretele de sârmă, cu
peria de paie, sǎ uitǎm totul! Totul! Sǎ o luǎm de la-nceput, de la zero absolut! Te rog! Te
rooog!!! Am suferit prea mult!
ÉLOISE: Ai mai încercat vreodată să scoţi un pui de vrabie
din gura unui cotoi? Nu fi caraghios! Tu?! Tu ai
suferit, egoistule?! Crede-mă, nu
agreez poveştile spuse de două ori… Eşti
nebun de legat, eşti complet nebun! Realizezi, Antifaust? Crezi că, dacă ai
scos cuţitul dintr-o ranǎ, s-a rezolvat totul? La posibila cangrenǎ, la urma urâtǎ
care rămâne, nu te-ai gândit?... Domnule Leroux, fii rezonabil, pentru
numele lui Dumnezeu al tǎu, dacǎ mai ai cumva un Dumnezeu al tǎu; pentru numele
lui Marx, al lui Ilici, al lui Mao Tze Dun, ia-ţi te rog mâinile astea pline de
vaselinǎ de pe gâtul meu, altfel am sǎ fiu nevoitǎ sǎ strig la domnul Becaud de
la etaj cǎ iar au luat-o angajaţii sǎi razna... Şterge-mă din agendă, uită-mă
definitiv!... Nu ţi-e clar?!... Lasă-mă
dracului în pace, ai înţeles?
HUBERT: Pst! Pst! Ne-ne-ne-ne-ne!
Nu e chiar atât de simplu cum crezi… Nu pot să mai risc să te pierd... Cinci ani,
îţi dai seama?!... Sǎ o luǎm de la-nceput, sǎ ne-ntoarcem la molcomul Toulouse
de pe malul râului Garonne, sǎ ne plimbăm
ţinându-ne de mână ca doi copii pe tulburătorul Pont Neuf… Îţi aduci aminte? Îţi mai aduci aminte? (fredoneazǎ fals) “Ce minunat orăşel e
Toulouse-ul în mai!/ Încǎ mai poartǎ nostalgia umbreluţelor de dantelǎ şi a
demodatelor pǎlǎrioare de pai...”
ÉLOISE: La Toulouse, n-am înţeles, ce sǎ
facem noi doi la Toulouse? Să împletim botoşei?! De ce tocmai în amǎrâtul, în prǎfuitul ǎla de Toulouse, în Toulouse-ul
ăla plin de molii unde nu se-ntâmplă chiar nimic şi nu în zburdalnicul Vegas,
în capitala jocurilor de noroc?! Da, da, la Vegas o să te adaptezi imediat, o
să te simţi ca orezul în apă! Acolo ai să mă mai vinzi ori de câte ori o
să ţi se ridice! De ce nu la Vegas?!
HUBERT: N-ai
înţeles nimic. Aşa s-a hotǎrât. Întâi la Toulouse, conform planului. La Toulouse.
ÉLOISE: Serios?! Conform al
cui plan? Că eu, una, nu prea-mi aduc aminte ca tu să fii fost în stare să fii elaborat singur
vreunul viabil cât am… locuit… împreună…
HUBERT
(netulburat): Am
gǎsit acolo, la periferie, o cǎsuţǎ pǎrǎginitǎ cu o grǎdinǎ imensǎ, în mijlocul
căreia se află un frumos carusel ruginit invadat de mǎtrǎgunǎ frumos
mirositoare... Un adevǎrat chilipir. O scoatem la capǎt numai cu meditaţiile
tale pe un an, doi.
ÉLOISE: Serios?! Ce
interesant! Te-ai gândit mult?
HUBERT: Cât se poate! Am sǎ-mi
suflec mânecile, am sǎ mǎ pun cu burta pe muncǎ, am sǎ mǎ las total de fumat, ai
sǎ vezi! Pot s-o transform într-un adevǎrat rai pentru… (rosteşte cu destulâ greutate) noi. Vezi şi tu cǎ nu-ţi prieşte deloc
acolo unde stai acum. Floarea de colţ trebuie neapǎrat mutatǎ din serǎ, trebuie
neapǎrat culeasǎ în seara aceasta...
ÉLOISE: Ha-ha-ha!
Cine, cine pentru cine-a hotǎrât?! O floare de colţ nu poate fi culeasǎ decât o
singurǎ datǎ... Credeam c-ai înţeles... Ha-ha-ha!
HUBERT: Sst! Fără gălăgie! O sǎ fie bine, nesperat de bine, ai sǎ vezi! O
sǎ fii nesperat de fericită! Vino!
ÉLOISE: Fericirea nu obişnuieşte
sǎ ia prizonieri! Nu!... Nu!!!...
HUBERT: Vino, am zis! (o bruscheazǎ)
ÉLOISE: Ce faci,
papiţoiule, trǎgǎtorule de funii?! Mă confunzi cu iepurele ăla electrotehnic al
tău fǎrǎ suflet?!… Ce faci?!... Lasǎ-mǎ, lasǎ-mǎ, nenorocitule! Înceteazǎ...
(se zbate) Nu!... Nu!!!... Ajutor!...
Domnule Becaud!!!... Domnule Bec...
HUBERT: Sst!
O floare nu este întrebatǎ dacǎ este de acord sau nu sǎ fie ruptǎ... Credeam
c-ai înţeles pânǎ la anii ǎştia ai tǎi... Ori eu ori nimeni! …Ai înţeles?
ÉLOISE
(stins): Ajutooor!!! Domnule Bec... Domn…
HUBERT: Gata!...
Pst!... Pst!.. O să fie bine!... O să fie BINE!
SCENA 10
(Hubert)
Acelaşi, acelaşi confesional cu aceleaşi,
aceleaşi elemente excesiv de gotice.
HUBERT: Binecuvântează-mă, binecuvântează-mă, Părinte, căci
am păcătuit! Mult, mult am... Părinte!…
(strigă)
E cineva aici?!... Mai este cineva
aici?! (ecoul)
C O R T I N A
Toulouse, luna florilor –
2013
© Laurenţiu Budău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu