Motto:
Să ştii că ştiu ce zic când zic, şi eu nu zic la
toată lumea, numa’ la ǎia la care musai trebuie sǎ zic… ai înţeles?
L A U R E N Ţ I U B U D Ã U
Bairam
cu îngeri
Personajele:
Nea Puiu – pescar amator, 64 ani
Siroco – pescar amator, 29 ani
Femeia care vinde lozuri – fără vârstă
Barmaniţa – 21 ani
Zdrahonul – 52 ani
Perechea Zdrahonului - 25 ani
Vǎnzǎtorul de ziare – 14 ani
- 2013 -
Scena 1
Un bar fără
pretenţii de lângă calea ferată. Ora 11 P.M.
Barmaniţa: Ce mai serviţi?
Siroco: Servim... Ce mai servim, nea Puiule? Mai servim?
Nea
Puiu: Aaa? (ironic) Pacheţele
de primăvară, fructe de mare n-aveţi?! (se caută insistent prin toate
buzunarele cusute)
Servim, bineînţeles că servim, da’ numa’ când vrem noi. Vino mai târziu, păpuşă mică şi drăgălaşă, vino
peste două săptămâni când îmi încarcă cardul cu sporul de ruşine... că acum,
în momentul ăsta, încă nu suntem
foarte hotărâţi dacă şi ce servim.
Barmaniţa
(îndepărtându-se,
printre dinţi): Fir-aţi ai...
Nea
Puiu: Te-am auzit, să
ştii că te-am auzit. Şi apoi, dacă vrei s-o dăm pe bune, măi, fato, dacă tot vrei să ştii,
putem să ne-ntindem cu cafeaua
asta răsfiartă până mâine dimineaţă dacă avem chef, dacă aşa vor muşchii noştri
fleşcăiţi. Ştiu că de-abia aştepţi să ne ridicăm de la masă ca să zăvorăşti
uşa, să întorci cartonul pe care scrie “Deschis” şi să te culci cu fundu’ tǎu
de maimuţǎ urlǎtoare pe
scaune; da’ vrem ca sǎ-ţi facem în ciudâ, ai
înţeles?...
Siroco: Las-o în pace. Ce-ai cu domnişoara? Nu ţi-e ruşine? Ar putea să fie copilul tău
vitreg. Vai
de steaua ei, mănâncă şi ea o
pâine graham.
Nea
Puiu: Copiii mei au
ajuns departe, Siroco, nu ca panarama asta care spală paharele cu
vârful
degetelor boite şi saltă
halbele după toţi jegoşii. Departe, tataie. Sunt în Italia, la Milano. Nu oricine
care ajunge în Italia ajunge şi în capitala modei, la Milano, să ştii; nouăzeci şi
ceva la sută dintre venetici se îngrămădesc
doar în
cel mai frumos oraş
al Moldovei, la Torino...
(râde singur)
Siroco: Fiecare cu norocul lui, nea Puiule sau
după cum zic francejii:
“De gustibus non discutandum...” (sic!)
Nea
Puiu: De ce mă-njuri şi
tu? Hai, mă, liceu! Te-ai ţăcănit?! (enervat) Şi apoi ce? N-o las eu să
mănânce? Să mănânce, frate, liniştită. Să scurme, să pape mititica... nu să-mi pape mie, cu linguriţa, nervii mei de Murano. Că nu chiar aşa se câştigă banii cum crede ea că se
câştigă...
Siroco: Uite, îţi dau o votcă, numai să taci. Ultima. Ne
facem de ruşine şi aici, nea Puiule. A
pus botu’. Uite ce faţǎ a fǎcut. Mai mai sǎ plângǎ… Vrei să apese butonu’ de panică? Potoleşte-te! Vrei să ajungem acasă gata machiaţi? (tare) Domnişoară, scuze pentru colegu’,
o albitură la două pahare!
Nea
Puiu: Hopa! De unde avem
noi bani?! Vreau să ştiu de unde ai bani... Adineauri, spuneai că nu mai ai
nimic,
niciun sfanţ, nici măcar
pentru momeală.
Chiar ai şi jurat
pe iconiţa
cu Rambo de la gât. Se poate să-mi faci faze din-astea? A
fi om e lucru mare. Eu îţi dau şi sufletul şi tu… De ce eşti aşa cum eşti?...
Siroco
(logic): Nu se pune. Ce, voiai sǎ
ne-ntoarcem pe jos? Sunt
banii pentru taxi, şi banii de taxi în nicio ţarǎ
civilizatǎ nu se consideră
că
sunt bani. Bem o votcă,
ultima şi mergem cătinel-cătinel sau ne ridicăm
chiar acum şi mergem în staţie
la pod, ca boierii, să trezim un taximetrist falit?
Nea
Puiu: Da.
DA.
Siroco: Ce “da”?
Nea
Puiu:
Mergem pe jos c-aşa e frumos,
Siroco. Aşa
recomandǎ şi medicul: “Beţi cel puţin doi litri de lichide şi faceţi cel puţin
30 de minute de mişcare pe zi!” Admirăm
cărăbuşii de mai (numai ei ştiu de ce) cum se-mpreunează cu miile în vǎzduh. Până dimineaţă ajungem noi unde credem că trebuie
să ajungem.
Siroco: Deci, s-a hotǎrât. Sâ nu
te-aud câ te vaiţi de picioare pânǎ la baltǎ, că te dor varicele ca data
trecutǎ! (tare) Domnişoară, o votcă la două pahare! Sigur!
Completează cu cola, da! Da, da,
una mare, te rog!
Femeia
care vinde lozuri:
Ocazie! Ocazie! Ultima ocazie!
Nea
Puiu: Fir-ar mama lor de
bani, se-agaţă doar de duşmani! Toată viaţa am alergat după ei
ca un prost dupǎ muşte şi
niciodată nu i-am ajuns din urmă. Fir-ar să fie de
capul lor!
Femeia
care vinde lozuri:
Ultima ocazie! Pe bune!
Nea
Puiu: Da, da, Siroco,
când mi-o creşte păr în palmă! (trece
un tren cu galoane de mareşal) Să
trăieşti pentru gândul ăl bun al tău, Siroco! Să-ţi trăiască familia pe care
n-o ai!
Siroco: Henţ! (rǎsucind pescăreşte
cuţitul în ranǎ) Şi matale - nevasta de la
Florenţa! Noroc!
Femeia
care vinde lozuri (agitând
profesional şiragul):
Trage un loz, tinere! Un singur loz! Azi e ziua ta norocoasă!
Nea
Puiu: Care zi, hoaşcă?!
S-a dus ca şi celelalte şi nici n-am apucat sǎ-mi
dau seama cu ce e mai cu moţ decât suratele ei. De ce m-aş strǎdui sǎ bifez?
Nu vezi că acuşi e doişpe noaptea?
Femeia
care vinde lozuri:
Pân la doişpe e tot zi, cea de azi; după doişpe e altă zi,
cea de mâine! Te sfătuiesc
să tragi un loz astăzi, mâine sigur e prea târziu
pentru azi.
Nea
Puiu: Ba
cǎ-i laie, ba-i bǎlaie, ba cǎ-i trebuie bǎtaie. Cum mai ştii să le întorci, cu
limbuţa ta, mamaie. L-ai
văzut
că e
mai slab şi mai tânǎr şi crezi cǎ e mai fraier, cǎ poţi sǎ-i tragi ţeapǎ. Lasă-ne, nu vezi câ dezbatem
geopolitic?
Femeia
care vinde lozuri: Ce
treabǎ ai tu, moşule, cu norocul lui? Al tǎu a cam apus demult, el are toatǎ
viaţa-nainte. Tu poate ai nevoie de bani pentru înmormântare, pe când el are
nevoie de bani pentru nuntǎ. Ori la bal ori la spital! Astǎzi e ziua ta cea
mare, creţule. Trei lei, doar trei lei... Iei sau nu iei?
Siroco: Ha-ha! De-abia am avut
pentru râme şi gâfe. Dacă
ne dai cu-mprumut, cu dragă inimă, îţi iau tot şiragul...
Femeia
care vinde lozuri:
Păcat. Uită-te la mine, la zgaibele astea
uscate care-au împărţit
averi peste averi şi nu s-au ales cu nimic. Trei
Dacii Sport am dat într-o singurǎ zi, una dupǎ alta, una dupǎ alta. Să ştii că ştiu ce zic când zic, şi eu nu zic la
toată lumea, numa’ la ǎia la care musai trebuie sǎ zic, ai înţeles?
Nu-ţi băga piciorul. Azi e ziua
ta norocoasă, creţule, azi e marea ta inspiraţie. Trage
un loz cǎ nu doare, unul singur, nu fi scârţar! Ascultă ce-ţi zic: norocul nu se ia
cu-mprumuturi, iar dacă nu-l
bagi în seamă cum trebuie şi când trebuie, vine şi trece fără să te recunoască,
exact ca trenul ăsta pe care l-ai văzut
fulgerând, dar care-a trecut
fără sǎ-ncetineascǎ, fără s-oprească, fără să-l recunoşti...
Nea
Puiu: Lasă-mă-n durerea
mea, cǎ m-ai ameţit! Plimbă-ncet ursu’ de lanţ şi
schimbǎ priponu’!
Nu vezi cǎ suntem pârliţii pârliţilor?
Scena 2
O pasarelă
peste calea ferată. Ora 12 P.M.
Siroco: Mai bine nu beam votca aia greţoasă, ultima. Mi
s-au făcut picioarele ca de plumb. Mi-e rău, rău, am o stare de-mi vine să mă-nşurubez ca Superman în pământ...
Nea
Puiu: Mie-mi zici, Siroco...
Trage aerul nopţii în piept ca pe un fum preţios de trabuc. De la puştoaica de
la bar, de la rânjita aia cu ochii beliţi ţi se trage. Sigur. E întoarsă de la ţâţǎ. Ai văzut
cu ce ochi se uita după noi pramatia când am ieşit? Să ne sfâşie
ca o leoaicǎ în cǎlduri şi nu alta. (lălăie) "Mai lungă-mi pare
calea acum la-ntors acasă... Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă
lasă!" De ce nu mă lăsa, Siroco? De ce, fratele meu alb?
Siroco: Nu mai urla, nea Puiule, că ne-agaţă vreo patrulă.
Vrei să ne-agaţe vreo patrulă şi să ne ia la-ntrebări? Au ăştia nişte amenzi
de-ţi vine să te călugăreşti la Tanacu.
Nea
Puiu: De ce e viaţa aşa
de nedreaptă cu geniile, cu unii ca mine şi ca tine, Siroco?! De ce se
tot topeşte blestemata
aia de calotă glaciară? Unde ne sunt Zburǎtorii? Unde ne sunt Scufundǎtorii? De ce creşte tot timpul gigacaloria ca un balaur cu
şapte capete? Cum a încăput dolofănica de Scufiţa Roşie în burta
lupului?! De ce trebuie să munceşti în fiecare zi, dar iei bani doar o singură
dată pe lună? De ce nu mai încape nicio scrisoare de dragoste, nicio ilustrată
înflorată în cutia poştală ticsită cu facturi?! …Vezi, din cauza întrebărilor ăstora esenţiale nu pot
să dorm; sǎ pun geanǎ pe geanǎ; vezi, din cauza întrebărilor ăstora am ochii vineţi ca un moroi însetat de sublim... (revenind pe pǎmânt) Pe unde naiba trebuie s-o luăm
ca sǎ ajungem mai repede la Bistriţa? Tu eşti şefu’! Traversăm peste linii?
Siroco
(nesigur): Pe acolo e plin de mizerii. O luăm pe… pod.
Nea
Puiu: Care pod?!
Siroco: Ăsta de deasupra, pe pasarela Narcisa.
Nea
Puiu: Aha!
Nu ştiam cǎ aşa se cheamǎ.
Siroco: E mai lung pe acolo, aproape dublu, dar e mai
sigur, nu riscăm să se-agaţe aiurea cineva de noi.
Femeia
care vinde lozuri (alergând
în spatele lor): Te-ai
rǎzgândit? Trage
un loz! Mai sunt
doar cinci minute până
la miezul nopţii şi n-am apucat încǎ să fac nicio faptă bună pe ziua de azi. Nu mă fă să sufăr pentru că azi,
în sfânta zi de Vinerea Mare, am
poftit, m-am spurcat cu o fleică de 250 de grame de carne de porc la
grǎtar, o palmǎ de şorici şi
trei mici în sânge, de la ceangǎul de Ioşca din
piaţǎ, dar n-am reuşit încă
să fac o faptă bună. Nu vreau să ard ca o iascǎ în flăcările iadului neîndurător... Trage un loz, cel câştigător. Uite, ia-l pe ăsta,
ăsta însemnat cu cariocă albastrǎ! Murǎ-n gurǎ! Ăsta e lozul cu pricina, lozul tău. Ăsta e biletul
meu spre rai. Ăsta e norocul
tău pe care nu trebuie să-l împarţi cu nimeni, ai înţeles?
Siroco: De ce nu-l tragi matale?!
Femeia
care vinde lozuri:
Din bun simţ!
Nea
Puiu: Du-te dracului,
baborniţo! Huşti, cobe, huşti! Pleacă cu maculatura ta infectă de aici! Din cauza
unora ca tine se înmulţesc lăcustele şi bate grindina peste podgoriile
Panciu şi Cotnari. Din cauza
ta a rămas Fuego agǎţat de stâlp, pe post de
felinar.
Femeia
care vinde lozuri:
Ceee?!
Siroco: Crede-mă, n-am niciun sfanţ! Calmeazǎ-te. Înţelege-mǎ, mamaie! Dă-mi-l aşa! Vei recupera însutit din câştig.
Împrumută-mă! Fă o faptă bună, o pomană completă şi poţi să mănânci pe urmă un bou cu
tot cu coadǎ şi copite.
Femeia
care vinde lozuri: Ne-ne-ne-ne!
Nici mama nu i-a dat tatei până
nu i-a luat pantofi! Înţelegi? Din
împrumut, din câştig niciodată nu se câştigă. Păcat, mare păcat. Mare fraier.
Să dai aşa cu piciorul la... Îţi meriţi soarta.
Siroco: Am să te caut mâine, la prima oră. Am să-ţi iau tot
şiragul. Promit. Am să ţi le plǎtesc şi pe cele
rupte.
Femeia
care vinde lozuri:
Păcat, n-ai înţeles nimic, creţule, mare păcat.
Nea
Puiu: Du-te
cu roaba! Du-te învârtindu-te!
Du-te cǎ-ţi dau una cu undiţa!
Siroco: Hai, nea Puiule, odată, ce tot te moşmondeşti?
Nea
Puiu: Unde ne
tot grăbim? Unde ne
tot grăbim? Doar avem o
singură viaţă!
Siroco: Adâncă, foarte adâncă. (un claxon asurzitor)
Treci imediat pe trotuar! Să nu te pupe din spate vreun TIR!
Nea
Puiu: N-ai grijă,
Siroco. Toate marile iubiri m-au ocolit. (fredonează aiurea) “Să ne iubim cât încă suntem tineri/
Şi n-avem încă părul
argintiu./ Să nu lăsăm să treacă fericirea,/
Că mâine fi-va poate
prea târziu...”
Siroco: Frumos, foarte frumos! (aplaudă) Artist de
operă, cântǎreţ la restaurantul Moldova trebuia să te faci. Cu gropile de pe podul ăsta, nu
se ştie niciodată. Nesimţiţii. E făcut din 1972 şi încă nu s-au îndurat să-i
facă nicio reparaţie ceva mai serioasă, numai cârpituri
peste cârpituri... Auu!
Ce naiba-i asta?! (ridică ceva voluminos)
Nea
Puiu: O geantă
de perceptor, Siroco, una de
piele, una cum se făcea pe vremuri, pe şestache, doar la Partizanu’. Uite, puţin mai încolo şi o
geacă. Calitate, neicǎ, calitate. Una cum se făcea pe vremuri doar la Confecţia.
Siroco: Nea Puiule, nu-mi miroase a bine. Dacă mai facem
zece paşi înainte, sigur găsim pe cineva
fǎcut şniţel, pe unul
călcat. Unul cum se făcea pe vremuri doar la Fabrica de bere, spirt şi drojdie
– Mărgineni. Am devenit subit mentalist. Parcă şi văd deja ce urmează-ne
următoarele patru-cinci ore: sirene, interogatorii, dat
cu subsemnatu’, declaraţii
peste declaraţii, amprente, ştirile de la ora cinci, etc, etc... Cine ne-o fi pus să trecem pe aici la ora
asta?
Nea
Puiu: Tu, cine
altcineva, deşteptule... Ce zici, să ne-ntoarcem? Stai aşa! (merge mult în faţă) Nu e nimeni, nici
mǎcar un adidas desperecheat; nu
văd nicio urmă de sânge, nici una de frânare. Nimic, nimic.
Siroco: Parcă în starea în care eşti, mai vezi ceva...
Nea
Puiu: C-oi fi tu mai cu moţ! (se suie cu chiu cu vai pe
balustrada prăfuită şi face câţiva paşi într-un echilibru la
limită) Ce zici? Cine-i cel
mai tare din parcare? Moşul sau tu? Nu mǎ dau pe
douǎzeci de-alde voi. Poţi
să faci şi tu figura asta?
Siroco: Dă-te jos, nea Puiule, că mă bagi în belele. Cine
te crezi, vreun arhanghel? Ce
ţi-a căşunat?
Nea
Puiu: Să nu mai mă faci
niciodată beţiv, doar bǎutor profesionist, ai înţeles?
Siroco: Bine, dar n-a fost cu intenţie, era evident că...
Nea
Puiu (ferm): Ai înţeles?
Siroco: Am.
Nea
Puiu: Vezi, ăsta e
defectul tău. Intri prea, prea repede în panică şi
ţi se blocheazǎ axul cu came, sinapsele. Lucrurile astea le-o fi pierdut vreunu’ distrat dintr-o maşină. Neatenţia
se plǎteşte. S-a deschis
porbagajul de la hurducături şi...
Siroco: Să fim serioşi!
Nea
Puiu: O fi fost vreun gurǎ-cascǎ,
vreun navetist cu
bicicletă...
Siroco: N-aş crede. E o specie de mult dispărută
ori plecatǎ în ţǎrile calde.
Să nu fie de la unu’ care s-a
aruncat de pe pod... Mult mai plauzibil.
Nea
Puiu: Tii! Nu m-am gândit! Jos e lumină ca-n palmă de la ăştia cu garajele, cǎ
le e fricǎ de hoţi mai ceva decât de Dumnezeu... Dacă s-ar fi aruncat de
aici, acolo ar fi trebuit
ca să fie… Mm! Vezi ceva, “Sherlock Holmes”?
Siroco: Ce să văd?
Nea
Puiu: Vreunu’ întins pe
acolo, un corp… douǎ jumǎtǎţi de corp… trei jumǎtǎţi de
corp… un creier pane…
Siroco: Absolut nimic.
Nea
Puiu: Păi vezi?
Siroco: Ce să văd?
Nea
Puiu: Că
ai orbu’ găinii,
că nu vezi,
cǎ n-ai ce sǎ vezi… Hai
s-o tǎiem de aici!
Siroco: Şi cu astea ce facem? Nu
le ducem la poliţie?
Nea
Puiu: Hai,
mǎ’! Mǎ! Te credeam bǎiat deştept! Eşti nebun, vrei sǎ zicǎ cǎ le-am furat de
undeva şi sǎ ne strângǎ cu uşa?! Ce să facem? De haram au venit, de haram
sǎ se ducǎ! Ia-ţi vânt şi aruncă-le de haram peste pod.
Siroco: Dacă se-ntoarce ăl de le-a pierdut şi le caută?
Dac-ai fi matale în locul lu’ ăla?
Nea
Puiu: Mda… Ia deschide
năzdrăvănia aia, că doar n-o fi vreo bombă!
Siroco: Nu e frumos!
Nea
Puiu (îi smulge geanta şi
începe s-o miroase):
Exact cum am presupus. Navetist sută la mie. (o deschide) Una cutie vopsea albă pentru calorifere, una bucată
pix roşu,
una bucată uzatǎ prosop, una bucatǎ
prezervativ… folosit, două
bucăţi ţǎndǎri borcane de 800 de grame cu ghivent, una
jumǎtate de covrig uscat, una bucatǎ şoarece mumificat, una bucată panglicǎ
neagrǎ-neagrǎ pentru doliu, una
bucată plic alb, foarte alb...
Siroco: Ce să caute una bucată de plic foarte alb la un
navetist?!
Nea
Puiu: Bună întrebare. (desface
plicul)
Tăcere.
Siroco
şi Nea Puiu:
Am pus-o!
Scena 3
O pasarelă peste calea ferată. Ora 0.30
A.M.
Nea
Puiu: Două sute de milioane?!
Numai cu hârtii de astea noi?!
Siroco: Să-mi trag una! Ptiu! Ne-a
pus Dumnezeu mâna-n cap! N-am
avut atâţia bani în viaţa vieţilor mele. Îmi astup toate găurile. Mă împac cu
bunăciunea de Sabina sau dacă nu, îi cer voie s-o răpesc şi mergem, frate, la
mare cu taxiul; nu două, nu trei-patru zile ca toţi amărăştenii ci pân-în
octombrie, în extrasezon, când se-nchid toate terasele şi-ncepe vântoasa.
Nea
Puiu: Jur! Îmi iau barca
aia roşie pneumatică cu motor din vitrină şi sculele alea deştepte cu senzori
de la Crapul de Aur la care mǎ zgâiesc de trei ani, plus un binoclu adevărat de marină pe care l-am
ochit la târg...
Siroco: Adevǎrǎciune! Îi cumpăr căţelul ăla deştept, Samoyed-ul pe care şi
l-a dorit toată viaţa. Îi mai bag şi nişte texte mai
noi. Desigur că o să
facă ceva-ceva fiţe la început, c-aşa îi stă bine unei femei serioase care
pipăie toată ziua capul bărbaţilor, dar, pân-la urmă, tot o să cadă pe spate cu
căţel cu purcel cu tot şi atunci să vezi treabă ca la carte...
Nea
Puiu: Gata, m-am hotărât! Îmi refac viaţa. Îmi iau cea
mai tare femeie gonflabilă.
Cea mai scumpă. Cu păr natural, cu obraji din şorici... Da, da, ca să îi fac cretinei
mele de la Florenţa în ciudă. Să
nu creadă ea c-am să mă uit din juma în juma de oră pe vizor şi s-o aştept
ca Penelopu toată viaţa, până
termină de şters la fund toţi moşnegii cu bani din Italia.
Siroco: Dar, mai înainte, îmi trag un tricou cu Vali Muşchi
şi un tatuaj cu 101 dalmaţieni şi mă fâţâi aşa trei săptămâni prin faţa
frizeriei unde lucrează Sabina, cu Samoyed bineînţeles cu tot,
cu tot cu coada lui ridicatǎ ca un stindard. Şi când o să cadă pe spate, pac şi eu cu inelul
de logodnǎ sub nas. Capitulare necondiţionatǎ. N-o să zică nici pâs. Pariu?
Nea
Puiu: Gata m-am hotărât.
Mă las de băut. Apǎ nu. Bere nu. Strop. Rom, tataie, rom! Mă scad de la întreţinere şi bag
două studente de la drept în gazdă până termină şi facultate şi masterat. Cu
chiria vǎd eu cum o rezolv, poate cǎdem la pace… Fac înconjurul lumii. Eu şi cu “femeia mea dragă”.
“Tǎcuta” am sǎ-i pun numele. Pe
asta chiar am s-o respect şi
am s-o pieptǎn când se-ncâlceşte,
că sunt sigur că are mintea deschisǎ şi n-o să crâcnească la niciuna din hotărârile mele
înţelepte.
Siroco: U-iu-iu! Două sute de milioane?! Chiar c-am pus-o!
Nea
Puiu:
Se apropie cineva... O, nu! Unde
fugi?! Aruncă geanta şi geaca peste pod! Ascunde, ascunde repede plicul în sân!
Femeia
care vinde lozuri:
Ia un loz, copile, nu fi scârţar. Azi e ziua ta norocoasă. Dacǎ
nu faci cum îţi zice inima, o să-ţi
pară foarte rău pânǎ-n zori. Sincer.
Nea
Puiu: Tot ca râia, tot
ca râia?... Acum lucraţi şi în schimburi, nu?
Femeia
care vinde lozuri:
Hai, ştiu că ai. Mai înainte n-aveai, dar acum ştiu sigur că ai. Îi recunosc pe
toţi care au ceva la ei doar după cum îşi încreţesc, într-un anumit fel, colţurile buzelor. Fǎ o
faptǎ bunǎ. Una creştineascǎ. Rupe un loz. Ăsta care mi-a rămas. Ultimul. Azi e ziua ta norocoasă. Să-l
bifez şi pe ǎsta, sǎ
plec şi eu liniştită acasă cu şiragul gol.
Siroco: Păi şi ieri parcă ziceai că a fost ziua mea
norocoasă.
Femeia
care vinde lozuri:
Nu-mi aduc aminte. Am zis eu aşa ceva?!
Siroco: N-am. Vrei sǎ-ţi desenez?
Nea
Puiu:
Ai auzit?
Femeia
care vinde lozuri: Să-i
sară ochii din cap dacă n-are?
Nea
Puiu: Ţi-ai
luat astǎzi pastila? Femeie,
ţi-a zis odată omul
foarte clar că n-are
nici mǎcar de sǎmânţǎ. Fii
de înţeles! Ce, crezi cǎ noi suntem pescari sportivi? Suntem pescari de foame,
ai înţeles? Lasǎ-l în durerea lui, crede-l pe cuvânt!
Femeia
care vinde lozuri:
Să-i sară ochii din cap dacă n-are?
Nea
Puiu: Da! Să-i sară
ochii din cap. Toţi ochii.
Femeia
care vinde lozuri:
Ne-ne-ne-ne-ne! Nu e valabil. Sǎ spunǎ el.
Nea
Puiu:
Hai, mǎ’ Siroco, spune ce e de spus, altfel nu scǎpǎm de nebuna asta.
Siroco: De ce să-mi sară ochii din cap?
Sunt încǎ tânǎr, s-ar putea sǎ mai am nevoie de ei când am s-o cercetez pe
Sabina cu de-amǎnuntul (încǎ multǎ, multǎ vreme de-acum încolo).
Nea
Puiu: Nu te ambala, puştiule,
e doar o vorbă aşa, fără relevanţă
practicǎ. Dacă n-ai nimic, niciun
sfanţ personal, nu-ţi
sar. N-au cum, crede-mǎ.
Siroco (derutat): Am sau n-am?
Nea Puiu: De unde sǎ ai?
Deocamdatǎ… nu. Când o sǎ am eu, o sǎ ai şi tu. O sǎ-mpart juma-juma cu tine…
Ce, eu am ceva?
Siroco: Ofsaid! Bine, sǎ ne
sarǎ toţi ochii din cap dacǎ avem la noi vreun ban de-al nostru, vreunul
cinstit.
Moment tehnic pentru
afişarea rezultatelor.
Nea Puiu:Te-ai lǎmurit cǎ
n-avem? Avem? N-avem! Acum, ne scuteşti?
Scena 4
O pasarelă peste calea ferată. Ora 1:15
A.M.
Siroco: Ce-i cu liliacul ăsta în mijlocul şoselei? Când a
răsărit? Când am trecut ieri dimineaţă cu autobuzul 14 pe aici, nu era. Sigur nu era. Pot să jur că nu era,
pentru cǎ mǎ durea groaznic mǎseaua şi mǎturam cu privirea fiecare petricicǎ de
pe asfalt. Şi
chiar dac-ar fi fost aici, tot ar
fi dat peste el unul din nebunii ăia cu autocarele care aleargă spre Bucureşti
şi l-ar fi făcut praf.
Nea
Puiu: L-o fi pus vreunul
milos ca să avertizeze asupra unei gropi mai cu vână; că, până să
se trezească
şi sǎ vină cineva de la
primărie s-o repare, te trezeşti cu roţile varză, cu planetarele buşite
ori parbrizul crǎpat...
Ce,
n-ai mai întâlnit chestii din astea? Tot oraşul e plin de canalizări
semnalizate cu cartoane şi crengi, de când au dispărut
fǎrǎ urmǎ, într-o noapte cu lună, ca prin minune, toate capacele de canal
din fontǎ de pe vremuri.
Siroco: Ăsta nu-i pus aşa de formă. (trage puternic de arbust) Nu, nu. Ia uite ce vânjos e, ce frunze proaspete are. Pot să pun pariu c-a
crescut aşa, peste noapte, din asfaltul încins. E din ăla sănătos cu rădăcinile bine-nfipte. Are
cam cinci-şase ani pe puţin, dacǎ nu şi mai mult. Ştiu, pentru c-am avut un bunic la ţară, Fane,
la Şerbăneşti, care avea în grădină, pe margini, numai tufe de
liliac ca ăsta.
Nea
Puiu: Hai, mă, lasă-mă! Învaţǎ
puiu’ gâina? Te-ai dilit? Cum
să crească-n beton? Ilogic, mǎ’ liceu, total ilogic. N-ar fi avut cum, n-ar
fi avut nicio şansǎ; îţi
spun eu ca unu’ bătrân care a pus în armatǎ mii şi
mii de puieţi în pǎmânt bun, afǎnat, şi tot se uscau mai mult de jumǎtate din ei.
Ãsta e pus numai aşa de
formă, de sanchi, de vreunul din Tache, de vreun
şmecheraş pus pe glume;
da’ înfipt bine-bine să nu-l ia vântul...
Siroco: Da, da.
Nea
Puiu: Lasă-mă cu
crengile astea, dǎ-le-n mǎ-sa! Hai mai bine să-mpărţim banii! Hai să vedem câţi sunt!
Siroco: Aici?
Nea
Puiu: Da’ unde vrei, mǎ’, în faţă la Precista? (se aude sunetul unei sirene) Am sfeclit-o! Întoarce-te repede, repede
cu spatele! Fă ce fac şi eu,
fă-te că te uiţi peste pod, că admiri gunoaiele
strǎlucitoare din cartierul
Letea!
Siroco: Ce să admir?!
Nea
Puiu: Ce poţi.
Siroco: Bǎǎǎ! Câte maşini în
parcarea de lângǎ pod! Bǎ’, câte maşini!!! Omu’ moare de sǎrǎcie şi guşaţii
ǎştia se lǎfǎie-n maşini! (urlǎ) Scârbelor!
Scârbelor!
Nea
Puiu: Ce
te-a apucat de urli aşa?! Ai înnebunit?! Apropie-te rapid şi pune mâna pe mine!
Siroco: Ce?!
Nea
Puiu: Dreapta.
Strânge-mă uşor de umăr! Nu aşa, mai cu sentiment. Închipuie-ţi că
sunt Jennifer Lopez de Bacău şi tu Mircea Radu. Şi fă-te că admiri în extaz
blocurile peticite din
cartierul Letea. Motor!
Siroco: Ce?! Nea Puiule,
te-ai ţǎcǎnit rǎu de când te-a lǎsat tanti Florentina! Ai încurcat cumva echipele?
Nea
Puiu: Nu e ce crezi,
prostănacule… Actorie purǎ, frate! Toţi pescarii sunt
nişte mari actori. Ştiu sǎ nǎscoceascǎ şi sǎ spunǎ nişte texte de ajung pânǎ sǎ
le creadǎ şi ei… Mângâie-mă!
Mângâie-mă până trece maşina poliţiei! Nu, nu aşa de parcǎ
speli un covor cu peria de paie pe marginea Bistriţei! Sentiment! Pune ceva sentiment!
Acţiune!
Siroco: Ştii ce? Pân-aici, nea Puiule! Mă confunzi. Nu sunt din “ăia”, ai
înţeles? Eu o iubesc pe Sabina.
Nea
Puiu: Şi cine nu te lasă, mă’, s-o iubeşti? Iubeşte-o şi, între timp, mângâie-mă pe
spate, aşa cum ai mângâia-o pe Sabina… Dacă păgubaşul
nostru s-a adresat
poliţiei, dacǎ a sunat la “osutǎdoişpe” şi a raportat
paguba, la asta te-ai
gândit? Fǎ un efort de imaginaţie. Dacă opreşte maşina aia cu girofar în dreptul nostru
şi suntem luaţi la întrebări, la asta te-ai gândit? Cum ai să justifici cele două
sute de milioane din sân, ai? Eu unul, am să neg tot. Ştii cât poţi să primeşti
pentru asta?
Nea
Puiu: Cel
puţin trei ani. Dacă vrei s-o
mai mângâi ca lumea pe Sabina, mângâie-mă ca
lumea pe mine;
dacǎ nu, o sǎ te mângâie alţii. Crede-mǎ,
doi bărbaţi care se mângâie
tandru sunt ceva foarte obişnuit pentru podul ăsta, dacă nu ştiai,
fac parte din peisaj. Am
citit eu în Deşteptarea. Sunt
ceva atât de obişnuit încât nici nu mai atrag atenţia. Exact
ca stâlpii care nu se mai aprind. Aoleu, au ajuns! Sunt deja în dreptul nostru. Apleacă-ţi faţa pe umărul
meu.
Siroco: Nea Puiule!
Dâ-mi voie sǎ te plesnesc.
Nea
Puiu: Sunt
de acord, dacǎ o faci gingaş… Acţiune!
Siroco: Mm!
Nea
Puiu: Acţiune,
idiotule! Acţiune!
Siroco: Mm! Ce-a fost asta? Un blitz?!
Nea
Puiu: Un
fulger al conştiinţei. În
niciun caz nu fă greşeala să te întorci cu faţa asta de urmǎrit
general. Te vor citi
imediat ca pe o coală de fax. Gândeşte-te la duşurile
comune din penitenciar. Numai la asta gândeşte-te…
Siroco: Mm! Mm!
Nea
Puiu: Stop!
Ce dracului ai mâncat? Şerpi?
Siroco: Mm! Am nişte probleme la
stomac.
Nea
Puiu: Nu te întoarce. Îi
simt cum se zgâiesc burtoşii la noi. Scoate-ţi limba de-un cot. Ridicǎ-mi
pelerina. Pune-mi mâna pe
fund.
Siroco: Asta nu, în veci nu. Mai
bine prefer duşurile comune. Nu.
Nea
Puiu: Gândeşte-te la
Sabina. Vrei să mai pui vreodată mâna pe fundul Sabinei?
Siroco: Sigur că da. Hai s-o lămurim, nea Puiule; eu sunt
“el” sau eu sunt “ea”?
Nea
Puiu: În dragoste sexul
nu contează. Ajunge cu teatrul, diletantule. Ia mâna de pe mine, de
pe organismul meu neprihǎnit.
Siroco: Rămâi aşa. Nu vreau să fiu condamnat pe nedrept.
Nea Puiu: Deocamdatǎ, ai
scǎpat. Maşina a plecat de zece minute.
Siroco:Şi de ce nu mi-ai spus?
Nea Puiu: Voiam sǎ fiu
absolut sigur. Hai sǎ-mpǎrţim, odatǎ, lovelele!
Siroco: Una mie, una ţie!
Nea Puiu: Una la popa Ilie!
Siroco: Una mie, una ţie!
Nea Puiu: Una la popa Ilie!
Siroco: La cǎt s-o fi deschizând pet-shop-ul de pe Mihai Viteazu?
Nea Puiu: Toate magazinele se
deschid cel târziu la nouǎ, inclusiv Crapul de Aur. Mǎ ajuţi sǎ car barca?
Siroco: Una mie, una ţie… îl sǎrim pe popa Ilie.
Nea Puiu: Mǎ ajuţi sǎ car
barca?
Siroco: Una mie, una ţie…Dacǎ
mǎ aştepţi sǎ-i duc Samoyed-ul acolo, la frizerie. Vreau sǎ vǎd ce moace o sǎ
facǎ colegele ei cu nasu’ pe sus, tristele alea care i-au bǎgat în cap numai
tâmpenii. Dar, mai înainte, trebuie sǎ trec cu el pe la Velisar, la “Nas cald,
inimǎ rece”, sǎ m-asigur cǎ e perfect
sǎnǎtos, cǎ meritǎ banii.
Nea Puiu: Una mie, una mie…
Nu poţi sǎ te duci aşa jerpelit. Trebuie musai sǎ-ţi tragi nişte ţoale de firmǎ,
din alea de papagal, şi sǎ-ţi dai jos chica… Ce faci, nu pui şi pentru “popa
Ilie”?
Siroco: Dacǎ mǎ-ntreabǎ de unde-am avut lovelele
pentru asta, ce sǎ-i spun, cǎ nu prea ştiu sǎ mint aşa de frumos ca matale?
Nea Puiu: Uneori, adevǎrul e
cea mai potrivitǎ minciunǎ. Spune-i c-ai gǎsit un portofel doldora pe podul
Narcisa. Oricum n-o sǎ te creadǎ. Femeile sunt fǎcute sǎ se îndoiascǎ,
Siroco: Sǎ se îndoaie? Corect.
Foarte corect… Una mie, una ţie!
Nea Puiu: Una la popa Ilie!
Siroco: Una mie, una ţie!
Nea Puiu: Una la ... De ce
umbli cu prostii? Asta nu e decât o hârtie îndoitǎ. Un A5 nenorocit. Crede-mǎ
cǎ ştiu ce vorbesc, doar am lucrat treizeci şi unu de ani la fabrica Letea, la
maşina nr. 8.
Siroco: N-ai zis sǎ-mpǎrţim totul? Pǎstreazǎ
chitanţa asta, aşa ca amintire. Una mie, una ţie…
Nea Puiu: Stop! Nu prea pare
a chitanţǎ. Ia dǎ-te mai la luminǎ, mai cǎtre stâlp. Ia zi ce scie pe ea.
Siroco: “ADEVERINŢÃ … Adeverim prin prezenta cǎ la
data de 7.05.2013, în actul nr. bla-bla-bla, s-a înregistrat decesul lui
bla-bla-bla, cu ultimul domiciliu în localitatea Bacǎu, str Lalelelor nr… aşa,
apartamentul… aşa, judeţul/sectorul Bacǎu, decedat in ziua de 7.05. 2013,
bla-bla-bla, bla-bla-bla, bla-bla-bla, Adeverinţa serveşte numai pentru
înhumare/incinerare si se reţine de cǎtre administraţia
cimitirului/crematoriului… OfIţer de stare civilǎ delegat…”
TÃCERE.
Nea Puiu: Ajunge. Gata cu
poezia nocturnǎ. Ce datǎ este azi?
Siroco:Opt, cǎ ieri a fost şapte.
Nea Puiu: Stai jos.
Siroco: Ce?!
Nea Puiu: Stai jos, am zis!
TÃCERE.
Nea Puiu: Gata. Pune banii
înapoi. Toţi.
Siroco: Şi Samoyed-ul?!
Nea Puiu: Ia-ţi gândul, dupǎ
cum mi-am luat şi eu de la barca pneumaticǎ şi de la “abţibilduri”…
Siroco: Ce?! Care-i treaba?
Nea Puiu: Pune-i înapoi.
Ãştia nu sunt bani, sunt tichetele, permisele noastre pentru paradis. Unde e
strada Lalelelor asta?
Siroco: De ce?!
Nea Puiu: Te-am întrebat unde
e strada Lalelelor?
Siroco: Undeva, pe lângǎ Liceul de Fotbal, cum o iei
spre Zimbru, în dreapta.
Nea Puiu: Ridicǎ-te!
Siroco: Ce?!
Nea Puiu: Ridicǎ-te, am zis!
Siroco: De ce?!
Nea Puiu: De sanchi. Ai pus
totul înapoi?
Siroco: De ce?! Crezi cǎ te-am tras în piept?
TÃCERE.
Nea Puiu: Cum ai putea sǎ
crezi cǎ m-aş putea bucura de banii de înmormântare ai cuiva întins pe laviţǎ.
Îmi tremurǎ carnea pe mine numai când mǎ gândesc... Cum ai mai putea sǎ crezi
cǎ, dupǎ asta, aş mai putea închide vreun ochi toatǎ viaţa… Hai!
Siroco: Unde?!
Nea Puiu: Pe strada
Lalelelor, bineînţeles. Nu mai e loc de întors…
Scena 5
O bancă dintr-o staţie de autobuz. Ora 2:11 A.M.
Siroco
(gâfǎie nefiresc): Bine cǎ te-ai gândit sǎ mai
facem o pauzǎ. Sǎ ne mai tragem sufletul. Mi-a ieşit limba de-un cot.
Nea
Puiu: Spune-mi, de cine ţi-e frică cel mai tare şi cel mai tare în
oraşul ăsta, Siroco? De ăia de la taxe şi impozite?
Siroco: Tţ! Acum, chiar de nimeni, dar
înainte mi-a fost. Fǎceam pe mine de fricǎ ce mi-a fost… Nu ţi-am povestit? De Vali Muşchi,
ardeleanul!
Nea
Puiu: De Vali cine?!
Siroco: Muşchi! Muşchi! Imposibil.
Trebuie sǎ fii auzit de el. Dacă-ţi
scăpa două capace, te salutai instantaneu cu Grigori Efimovici Rasputin.
Nea
Puiu: N-am auzit de el,
pe bune.
Siroco: Imposibil. Stă la pândă pe toate sticlele
de trei sferturi.
Nea
Puiu: Nu, mă’, cu Rasputin suntem rude de sânge. Dǎm
mâna constant. Ne vizităm
intern foarte des,
aproape zilnic. Vorbeam de
malacu’ ăla plin de pacheţele-pacheţele, de Muşchi.
Siroco: Nici eu n-am auzit, n-am ştiut că există specimenul
ăsta pe suprafaţa curbată a pământului, până n-a auzit el de mine, până nu m-a
căutat foarte insistent.
Nea
Puiu: Aţi socializat?
Siroco: Mai mult el. Eu am fost mai retras. Băiat
fin. Doar mă cunoşti
de pe baltă.
Nea
Puiu: Nu te cunosc
deloc, mai ales de la faza aia cu iconiţa. (îl imitǎ parodic)
“Banii de taxi în nicio ţarǎ civilizatǎ nu se consideră că sunt bani.”
Siroco: Mda…”Erare” este omeneşte!...
Ştii cum arată un box?
Nea
Puiu: Desigur, doi dilii
în chiloţi care se aleargă cu pumnii strânşi.
Siroco
(îşi pipăie falca): Aşa am crezut şi eu până nu l-am văzut pe mâna
lui...
Nea
Puiu: Hm! Urǎsc
metalele! De la ce v-aţi luat?
Siroco: M-am dat, fără să ştiu, la “femeia” lui. De fapt, ca să fiu foarte exact, ea s-a dat la
mine. Total.
Nea
Puiu: Cum adică?
Siroco: Acum cinci ani, eram pe plaja de la Insulă şi nu ştiu cum se face că mi-am
murdărit slipul cu o pată urâtă de păcură;
cred cǎ-şi spǎlase hârbul unul de pe-acolo. Taman îmi făcuse cadou Sabina o pereche de pantaloni
albi din in de la Proletarul, fǎcuţi la comandǎ,
jumǎtatea ei de leafǎ...
Închipuie-ţi!
Nea
Puiu: Foarte interesant.
Continuă.
Siroco: M-am uitat în stânga şi-n dreapta şi m-am dat după
salcia aia bătrână din vale ca să-l spăl cu şampon de urzică, sǎ
scap de belea. Şi cum eram eu aşa
de preocupat, la peleul gol, tocmai când îi vânturam de
zor prin supa aia clocită, ghici cine apare?
Nea
Puiu: Hopa! Vali
Muşchi?!
Siroco: Nu, el a apărut de-abia
după ce-a aflat tărăşenia, ceva
mai târziu, după vreo trei săptămâni.
Nea
Puiu:???
Siroco: O bucureşteancǎ trǎsnet, una
de nota 20, o tipă lipsită
total de inhibiţii (care
tocmai terminase a XII-a), una foarte dotatǎ, a venit pe tăcute ca un şarpe de apă şi s-a lipit
de mine ca
şi cum ar fi fost unsǎ cu un kilogram de superglue. Una Codruţa. Marfǎ;
bunǎ, bunǎ cu draci, de care numai prin revistele trecute din mânǎ-n mânǎ. de
prin ’80. mai vezi. Nepoata unui general de aviaţie cǎruia îi procura cu
toptanul pastiluţe întǎritoare albastre Vali Muşchi ǎsta. Aşa s-au cunoscut,
prin intermediul Viagrei. Cred
că fǎtuţa asta avea peste 380˚ C la încheieturi. Ce-i
lipsea ei, aveam din belşug eu şi invers… Ne completam reciproc lipsurile.Toată săptămâna a rămas aşa lipită de mine
pânǎ am reuşit, într-un final, sǎ scot pata de pe slip, de se mira şi Sabina cǎ tot mă duc la Insulă
de dimineaţǎ pânǎ-n searǎ, de
dimineaţǎ pânǎ-n searǎ, şi nu se lipeşte deloc
bronzul pe mine
ca la ceilalţi bǎieţi din cartierul Dalas…
Nea
Puiu: Ia uite mă unde
stătea mutu’… Şi?
Siroco: Totul ar fi fost bine dacă n-ar
fi rǎsuflat, dacă tipa cuprinsă de remuşcări nu i-ar fi mărturisit totul
brutei
musculoase într-un moment de extaz juvenil. Cine-a zis că adevărul ne face fericiţi, se înşeală
amarnic! De-abia am scăpat
cu câteva picioare în fund şi cǎteva vânătăi pe la coaste. Din cauza lui, o lună n-am mai dat
la ai mei pe acasă, că ştiam
că mă aşteaptă în fiecare seară cu gealaţii lui tuciurii prin faţa blocului. După-aceea s-a
dat la fund, n-a mai apărut
deloc. Nici el, nici Codruţa. Cred că e plecat pe undeva prin State
ca bodyguard, că făcea nu ştiu ce
fel de sporturi de contact. Între timp a dat colţu’ şi
generalu’ de la atâta echilibristicǎ sub aşternut, că (sic!) cam suferea cu corasonul… Dar ţie, nenea Puiu, ţi-e
fricǎ de cineva? Spune drept, nu te mai da bǎţos. De cine ţi-e fricǎ cel mai
tare şi cel mai tare din oraşul acesta?
Nea
Puiu:
De mine, Siroco, numai de mine. Atât. Cel mai mare duşman al meu sunt chiar eu.
Ce faci?
Siroco: Dacǎ tot mergem la
mort, mǎcar sǎ avem câte-o floare-n mânǎ. Pǎrem mai pioşi. Adineauri erau numai
boboci pe tufa asta şmecherǎ, iar acum geme de flori.
Nea Puiu: Ce
te tot miri. E ceva foarte firesc. Ia-le cu soţ.
Siroco: Crezi cǎ mai stǎ cineva sǎ le numere?
Nea Puiu: Cineva,
pentru fapta asta, chiar dacǎ nu ne cunoaşte suficient, ne aşteaptǎ la colţ cu
douǎ tichete de liberǎ trecere în mânǎ...
Siroco: Ce fel de tichete?
Nea Puiu: Spre paradis.
Scena 6
Casa scării.
Ora 2:40 A.M.
Siroco
(gâfâind): Pe nivelul ăsta ultim sunt doar trei apartamente,
nu cinci ca pe celelalte. Boieri, tataie, boieri.
Nea
Puiu: Nu văd niciun
număr. Eşti convins că ǎsta e apartamentul?
Siroco: Dacă pe uşa din stânga scrie 12, atunci ǎsta e. Nu
e evident? Chiar vrei s-o
facem? Pe bune?
Nea
Puiu: Ce întrebare e
asta, Siroco? Da. Sună.
Siroco: Nu văd nicio sonerie. Boieri
calici.
Nea
Puiu: Bate.
Siroco: Ţine florile! (Joc. Actorii pot găsi o
infinitate de moduri în a bate la o uşă.)
Nea
Puiu (după o jumătate de
oră): Ia uită-te pe
gaura cheii! Mişcǎ ceva?
Siroco: Nu văd nimic, nea Puiule, nici mobilă, nici tu tablouri, nici tu persane. Sărăcie lucie. Numai
sârme-ntinse peste tot. E
gol ca-n palmă. Te pomeneşti cǎ rǎposata a luat totul cu
ea în mormânt…
Nea
Puiu:
Ce sârme?! Lasă-mă şi pe mine, mânzule, să mă benoclez! (îngenunchează) Of,
of şi-un pantof, fără talpă, fără toc! Mă’, liceu, tu
chiar îţi baţi joc de
mine?!
Siroco: De ce?!
Nea
Puiu: De
sanchi! Să nu mai povesteşti
la nimeni, nici măcar Sabinei, cǎ ajungem de râsul
curcilor lui Plǎcintǎ.
Siroco: Ce să povestesc?
Nea
Puiu: Despre pătărania
asta. Despre cum ai bătut, ca berbecul, jumătate de oră în uşa unui... uscător.
Siroco: Aici e uscătorul?! Băga-mi-aş picioarele! Mi se părea ceva foarte curios…
Atunci, sigur e uşa din dreapta. Asta are şi sonerie.
Nea
Puiu: Nu suna, deşteptule. Fii precaut. Mai întâi lipeşte urechea
de uşă ca pe o ventuzǎ. Astea de carton presat au o rezonanţă foarte bună,
ca viorile de Reghin,
nu ca alea de tablă care fac ecou. Ascultă! Asta a fost prima lecţie pe care-am învăţat-o de la
un plutonier bătrân când am făcut armata la miliţie. Ascultă, ascultă, ascultă! Aşa făceam de fiecare dată şi acasă la mine când
mă-ntorceam după miezul nopţii. După cum trântea Florentina mea vasele în
chiuvetă, dupǎ cum bodogǎnea, dupǎ cum închidea şi
deschidea sertarele, îmi
dădeam seama de situaţie, de contextul politic. Continuam să ascult, să ascult şi iar să ascult
ca un mieluşel nevinovat şi
după ce dădea drumul la lanţ şi mă lăsa să intru. Ea taca-taca-taca-taca şi eu
ascultam. Ea taca-taca-taca-taca şi eu ascultam. Ea taca-taca-taca-taca şi eu ascultam. Acasǎ ascultam, la fabricǎ
ascultam, la filarmonicǎ ascultam, la bisericǎ ascultam, la telefon ascultam,
la Europa Liberǎ ascultam. Toatǎ viaţa am fost un ascultǎtor model, unul de
referinţǎ. Aşa
mi-am perfecţionat dicţia urechii, cu toate cǎ n-am fost niciodatǎ în stare sǎ
pun punctul pe j.... Să
vedem şi acum cum stau cotele apelor Dunǎrii, ca să ştim cum trebuie abordată problema.
(din spatele uşii se
aud nişte urlete)
Siroco: Dupa claxon, ǎştia sunt acasă sigur.
Nea
Puiu: Sună.
Siroco: Se ceartă la cuţite. Riscǎm sǎ luǎm o oalǎ-n cap?
Nea
Puiu: Nu
mai suna.
Siroco: Au voci exersate, de
pǎguboşi bine antrenaţi.
Nea
Puiu: Sună.
Siroco: Se ceartă încontinuu.
Nea
Puiu: Nu
mai suna.
Siroco: Se ceartă ca chiorii pe
mǎsline.
Nea
Puiu: Cu cine? Cu
decedatul?
Siroco: Cum pot sǎ recunosc care-i
vocea decedatului? Ei între ei. Acolo, în legea lor.
Nea
Puiu:
Ce zic?
Siroco: Ce sǎ zicǎ, dau vina unu’
pe altul pentru banii pierduţi, dar mai mult ea pe el, ea e mai clonţoasǎ. A
pus-o. L-a prins la colţ, l-a prins la mantinelǎ. El e cu beleaua.
Nea
Puiu:
Ãştia-s ai noştri! Sună viril, sunǎ insistent!
Siroco: Eu zic să nu intrăm într-o dandana şi mai mare. Sǎ
fim precauţi. Cei din zona asta nu au o reputaţie prea bunǎ, sunt cam violenţi
dupǎ ora 10. Lăsăm plicul ăsta
frumuşel pe preşul de la intrare şi pe-aici ne e drumul.
Nea
Puiu: Pe preş? 200 de
milioane? Ai cǎpiat?!
Siroco: Pe preş. 200 de milioane.
N-am cǎpiat.
Nea
Puiu: Mă, Siroco, tu ai
prea multă minte, mă’, în exces, mă’. Atât de multă încât dă şi pe dinafară,
ca laptele uitat pe foc.
Când îţi fată, dă-mi şi mie un pui, rogu-te, unul de
sǎmânţǎ... Te-ai gândit
mult? Cine te crezi, Zâna Mǎseluţǎ? Tu ştii ce
înseamnǎ 200 de milioane? Cum
să-i lăsăm pe preş, mă’? Cum să-i abandonǎm?
Siroco: Simplu. Ne aplecăm şi-i punem frumos alături de
flori, aşa ca un omagiu din partea unor
necunoscuţi demni care preferǎ anonimatul ostentativ. Mâine dimineaţă, când vor deschide
certǎreţii noştri
uşa, se vor trezi cu surpriza, cu
ploconu’.
Nea
Puiu: Asta, dacă nu le
face mai înainte măturătoarea vreo surpriză ori vreun vecin mai curios.
Ai uitat în ce ţarǎ trǎieşti? Sunǎ! Pe rǎspunderea mea… Ba nu, bate!
Siroco: Mǎ derutezi, nea Puiule. Sǎ
bat sau sǎ sun?
Nea
Puiu:
Şi una şi alta. “Bate şi ţi se va deschide!” Important e sǎ-ţi deschidǎ cineva.
Cel pe care-l cauţi. (Siroco se executǎ,
cu poate prea mult exces de zel.)
Zdrahonul
(prin
uşǎ): Ce naiba e cu voi, fosilelor, la usa mea?!
Sunteţi vorbiţi cu şeful de scarǎ, el v-a trimis sǎ luaţi “atitudine”, nu?
Nea
Puiu:
Nu am venit din partea nimǎnui, am venit din proprie iniţiativǎ! Din civism!
Zdrahonul (prin
uşǎ): Bǎǎǎ!!! La mine nu merge cu faze din astea
de doi bani, aţi înţeles? La mine în casǎ fac ce vreau eu şi când vreau eu, nu
mǎ comandǎ nimeni, nici mǎcar bunica asta care s-a dus, aţi înţeles?
Perechea Zdrahonului: Zi-le, Sile! Zi-le, cǎ doar
eşti bǎrbat!
Zdrahonul (prin
uşǎ): Bǎǎǎ!!! Bǎǎǎ!!! La mine în casǎ vorbesc cât
de tare vrea nevastǎ mea, aţi înţeles?
Perechea Zdrahonului: Aşa
îţi trebuie dacǎ ţi-ai luat prospǎturǎ. Suportǎ consecinţele. Da, da, eu îi
reglez volumul. Ca sǎ îl dau pe “mute”,
este suficient sǎ-i arǎt coada de la mǎturǎ.
Zdrahonul (prin
uşǎ): Marş la voi acasǎ, acolo s-o faceţi voi pe
cocoşeii, nu sǎ faceţi garagaţe la uşa lu’ nevastǎ mea!
Perechea Zdrahonului: Aşa, Sile, zi-le! Bravo! Aratǎ-le
cine e şefu’ în casa asta. Da, da, vorbeşte-le despre mine… Cǎ dacǎ taci, nu
bine faci! Cǎ dacǎ taci, toţi te iau de fraier în blocul ǎsta! Cǎ doar ai şi tu
drepturi, nu numai datorii la întreţinere.
Nea Puiu: Domnule, vrem sǎ stǎm de
vorbǎ ca nişte oameni civilizaţi. Neapǎrat!
Tǎcere.
Siroco: Cred cǎ s-a ridicat mǎtura.
Zdrahonul (prin
uşǎ): Bǎǎǎ, ceangăilor!!! Mai sunteţi aici?! Eu
nu vorbesc româneşte, sau ce?! Aveţi cinci secunde sǎ dispǎreţi, sǎ spǎlaţi definitiv
putina, altfel nu rǎspund de faptele mele corespunzǎtoare!
Siroco: Cred cǎ s-a coborât mǎtura.
Nea Puiu: Avem de dus la capǎt o
misiune. Bate şi sunǎ! Pe rǎspunderea mea!
Zdrahonul (prin
uşǎ): Bǎ, da’ vǎd cǎ aveţi sânge-n pix!
Siroco: În oraşul ǎsta nu mi-e fricǎ de nimeni, decât
de…
(Zdrahonul deschide brusc uşa şi-l apucǎ fulgerǎtor de
gât pe Siroco... Este în maieu şi chiloţi şi agitǎ un satâr cu urme de varză roşie)
Tǎcere.
Tǎcere. Tǎcere.
Siroco (gâtuit): …Vali
Muşchi?!!!
Zdrahonul: Vǎ omor! Vǎ umplu
frigiderele! Care-i problema voastrǎ, nenorociţilor?!
Nea Puiu (demn): Ce
ştie ţǎranu’, ce-i ǎla şofranu’! Vorbeşte civilizat, huliganule. Ţi-am adus
banii pe care i-ai pierdut pe pod. Numǎrǎ-i, ca sǎ n-avem discuţii. Sunt toţi.
Zdrahonul: !!!
Siroco: Cele 200 de milioane au rǎmas tot 200 de
milioane. Din pǎcate pentru unii…
Zdrahonul: !!!
Nea Puiu: Din
fericire pentru alţii!
Zdrahonul: Nevastǎ, au venit
doi îngeri în civil la uşa noastrǎ. Chiar aşa cum ai visat. Unu’ bǎtrân şi umflat
care pare tartoru’ şi unu’ mic şi pipernicit care mǎ ştie dupǎ numele de flǎcǎu.
Ne-au gǎsit banii de înmormântare pentru mamaia Olimpia, auzi? E prima moartǎ
din lume care are noroc. Auzi?
Perechea Zdrahonului: Ceee?!
Zdrahonul: Noroc post-mortem! Vezi
cǎ ţi-au cam crescut corniţele! Niciun ce! Avea dreptate mamaia Olimpia. Am o
vârstǎ şi apoi te-am ascultat destul! Scoate damigeana de vişinatǎ din balcon
pregǎtitǎ pentru gropari şi pune-o urgent pe masǎ.
Perechea Zdrahonului: Ceee?!
Zdrahonul: Niciun ce! Ai mai fǎcut
vreodatǎ bairam cu nişte îngeri?
Perechea Zdrahonului: !!!
Zdrahonul (autoritar)::
Damigeana!
Nea Puiu: Ãsta da bǎrbat care ştie sǎ
punǎ puncul pe j!
Scena 7
Apartamentul buclucaş. Intervalul de timp 3:30 A.M. - 7:00 A.M. Bairamul cu strigǎturi şi
ceardaş [la care, pentru o reuşitǎ deplinǎ, la apogeu, poate participa -de ce
nu- şi fericita proaspǎt(ǎ) rǎposata Olimpia, la un recital-concurs de romanţe,
în duet tandru cu Nea Puiu]
Scena 8
O pasarelă
peste calea ferată. Ora 7:30 A.M.
Vânzătorul
de ziare: Ziare, ziare,
ziare! Proaspete, proaspete! Ultimele ştiri locale! Ultimele ştiri locale!
Nea
Puiu (marcat de alcool): Băiat bun Vali Muşchi! Ne-a adus cu motocicleta lui
cu ataş până aici, chiar în locul de unde am plecat, de unde-a început totul.
Ne-a dat şi un bănuţ acolo, să ne dregem de sufletul
rǎposatei.
Ce voce de coloraturǎ! O adevǎratǎ pierdere!
Siroco
(idem): Mie-mi zici de Vali
Muşchi? Cel mai bun din lume. Păcat c-a îmbătrânit. A zis că, după ce termină
cu înmormântarea, vorbeşte cu primarul ăsta nou să ne facă cetăţeni de onoare
ai Bacăului pentru fapta asta.
Nea
Puiu: Dacă primim cheia
aia de bronz de un kil putem s-o ducem la un centru de colectare. Am putea să
luăm ceva pe ea.
Siroco: Poate ne pune şi câte-o
stea de veşnicǎ pomenire în faţa spatelui Teatrului Bacovia. Iar dacă primim şi locuri de veci în Cimitirul
Central chiar că am pus-o. Toată viaţa am visat să locuiesc în centru,
fie şi cu braţele
pe piept..
Nea
Puiu: Hi-hi-hi!
O să fim vecini.
Siroco: Iar dacă află şi Sabina de tărăşenia asta, m-am
reabilitat definitiv. Mă ţine numai în puf de lebădă neagră.
Nea
Puiu: Ce facem acum? De
ce m-ai adus aici?! Să-ţi admiri liliacul? Te-am avertizat că este doar o
păcăleală nocturnǎ. A dispărut cu desăvârşire.
Siroco: Chiar că! Poate că a fost numai o părere... Puteam
sǎ jur cǎ… Coborâm la bar să
tragem un loz?
Nea
Puiu: Crezi că de
asta-mi arde mie? Sunt frânt. Ce loz?
Siroco: Cel câştigǎtor. Ai uitat ce-a zis azi noapte baborniţa aia
de la bar?
Nea
Puiu: Iartă-mă, dar îmi
vuieşte capul. Nu-mi mai amintesc nimic. Ne-a înjurat?!
Ce-a zis?
Siroco: Că azi e ziua mea norocoasă.
Nea
Puiu: Prostii. Poveşti
nemuritoare. 1001 de nopţi. Mănâncă şi ea o pâine feliatǎ
din congelator. Fraiereşte şi
ea pe cine poate, ca sǎ trǎiascǎ.
Vânzătorul
de ziare: Ziare, ziare,
ziare! Ultimele ştiri locale! Ultimele ştiri locale! Pasional!
Pasional! Suntem în rândul lumii! Bacăul – oraş european! Doi bărbaţi sărutându-se cu foc pe pasarela Narcisa! Bacăul – oraş european! Doi bărbaţi sărutându-se mistuitor pe pasarela Narcisa!
Nea
Puiu: Ce nesimţiţi! S-a
păcătoşit lumea! Nu mai există ruşine, nu mai există bun simţ! Nu mai există adevǎratele
valori!
Siroco: Vine potopul, nea Puiule, vine sfârşitul lumii!
Nea
Puiu: Băiete, ia dă-mi una din fiţuicile astea!
Siroco: Dă-ne două!
Nea
Puiu (trezit ca prin farmec): Tiii! Să-mi trag una!!!
Siroco: Nea Puiule, frumuşelul ăsta cu limba scoasă aduce
un pic cu mine, ce zici?
Nea
Puiu: Nu seamănă,
Siroco, eşti chiar tu... cel puţin eu sunt cu spatele,
m-am scos. Îţi mai aduci
aminte când spuneai c-a fulgerat? Nu prea era un fulger... acum
sunt convins
că era
un blitz. Dacă află Sabina,
te-ai nenorocit definitiv. Nu te mai speli cu toatǎ
Bistriţa, cu tot canalul de fugǎ.
Siroco
(trezit şi el instantaneu): Am să-i spun adevărul. Tot adevărul.
N-ai zis matale cǎ adevǎrul e cea mai bunǎ minciunǎ?
TÃCERE.
Nea
Puiu:
Uneori.
Încercarea moarte n-are...
Siroco: Crezi c-o să mă creadă?
Nea
Puiu:
Henţ careu! Teoria ca teoria, dar practica ne omoară… E
groasǎ rǎu.
Siroco: Ce sǎ fac, nea Puiule?!
Nea
Puiu:
Fir… întins!
Femeia
care vinde lozuri:
Trage un loz! Unul câştigător, musai... Acum, chiar cǎ ai
nevoie. Ăla însemnat cu carioca. Ultimul.
C O R T I N A
Nota bene:
Anticipând
probabil uriaşul succes naţional şi european al “Bairamului cu îngeri”, precum
şi ecourile din presa strǎinǎ ori decizia intempestívă a lui Woody Allen
de a ecraniza-o; aleşii locali s-au hotǎrât - în sfârşit - sǎ-i aplice pasarelei Narcisa o reparaţie
capitalǎ în regim de urgenţǎ, bineînţeles cu fonduri nerambursabile de la
Bruxelles. Restul este poveste.
© Laurenţiu Budău
© Laurenţiu Budău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu